"Timpul nu mai are rabdare cu noi", este o expresie pe care o auzim astazi tot mai des. O rosteste omul care, in goana sa, ajunge sa vada in mod deformat lucrurile. In virtutea inertiei, omul zilelor noastre nu mai constientizeaza cursul lin al timpului, acelasi dintru-nceput.
Preocuparea omului cu timpul, a condus, inca din vechime, la inventarea unor instrumente, datorita carora sa-l poata intelege, precum si la stabilirea unei unitati de masura, a unor multipli si submultipli. In functie de ele, cu privirea pe ceas, ori pe calendar, omul isi rostuieste viata. Toate acestea ne arata insa curgerea lui uniforma. In schimb, noua timpul nu ne mai ajunge. Secunda, minutul, ora si ziua, ni se par prea scurte. Oare avem atat de mult lucruri de facut, ori noi ne-am pierdut de fapt rabdarea cu timpul?
Batranii nostri aveau alta relatie cu el. Chiar daca si pentru ei acesta parea ca si-a pierdut rabdarea, ei nu deznadajduiau. Taranul roman cunostea faptul ca timpul se observa si se intelege cel mai bine, din afara lui. De aceea, el isi oranduia viata nu atat din persepectiva timpului istoric, cat a vesniciei. Acesta isi savarsea lucrul sau, zabovind. Isi chivernisea bine timpul, cunoscand ca “graba strica treaba”. El stia ca lucrurile care dureaza in timp, necesita timp.
Noi, cei de astazi, traim un raport nefiresc cu timpul. Ne-a devenit povara. Mai mult, parca am fi angajati intr-o intrecere acerba cu el. Traim cu teama de a nu mai putea tine pasul cu acesta. De aceea, mersul lumii de azi este de fapt o fuga. Pasul molcom este demodat in acest "secol al vitezei".
Nu mai vedem in timp un camarad, ci un potential dusman. Intr-un fel este firesc, de vreme ce lucram la norma. Suntem mereu in contratimp. Ne plangem apoi de faptul ca rodul mainilor noastre este lipsit de calitate, frumusete si durabilitate. Invocam o permanenta lipsa a timpului. Ne plangem apoi ca nu avem prea multi prieteni. Nici nu se poate altfel.
Pierdem din vedere sensul profund al timpului, uitand ca orice clipa poarta in sine pecetea vesniciei. Asa se face ca uneori suntem foarte rezervati in a mai acorda altora macar cateva clipe din timpul nostru. Uitam ca Dumnezeu ne-a daruit noua tot timpul Sau, anume vesnicia Sa. Timpul si noi, ne vom fi pierdut rabdarea, dar, vesnicia, ne asteapta. Atunci, de ce ne tot grabim?
Radu Alexandru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.