Despre omul de astazi din Biserica

Despre omul de astazi din Biserica Mareste imaginea.

Despre omul de astazi din Biserica, intre Iisus Hristos, existentialism si secularizare

Una dintre problemele cu care Biserica se confrunta in prezent este problema secularizarii, care, odata cu epoca moderna, a devenit din ce in ce mai presanta. Lumea are impresia ca ea nu exista. De ce? Pentru ca este un lucru nevazut, dar mai ales pentru ca planteaza in inimile oamenilor ideea ca daca sunt fericiti aici pe pamant, atunci nu le mai trebuie viata viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevarata cu ceilalti, nici chiar cu Iisus Hristos, ci doar legaturi de afaceri, din care sa aiba un castig. Toate valorile spirituale crestine revelate de Sfanta Treime sunt transformate in valori cu caracter uman, negandu-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile crestinismului, credinciosii invatasera sa se fereasca de el! dar secularizarea este greu de observat si asa cum spune profesorul Jean-François Colossimo in interviul de fata, ea nu face martiri. Lumea nu se simte amenintata de ea crede chiar ca este un lucru normal, fara sa stie de fapt ca ea corupe sufletul.

Secularizarea apare odata cu descoperirea omului ca ratiune autonoma

Asa cum se intampla destul de des, realitatea a aparut inaintea cuvantului. El este mai degraba un cuvant filosofic. In secularizare intra termenul secol din limba latina. Ideea care se regaseste in spatele lui este ca intr-un fel, in relatia existenta in mod general intre Imparatia lui Dumnezeu si lume, intre Biserica si lume, intreg registrul simbolic, intreg registrul sfinteniei, putin cate putin se transforma de fapt intr-un spatiu laicizat, un spatiu public, se pierde dimensiunea transcendentei divine, tot ceea ce era in ordinea verticalitatii se pune in ordinea orizontalitatii, tot ceea ce era in ordinea imuabilului se pune in ordinea transformarii. Secularizarea incepe in mod real, sau o putem data, odata cu Renasterea, atunci cand se trece de la un univers inchis la un univers infinit, atunci cand, in mod evident, omul devine intr-un fel centrul lumii. Exista o legatura foarte profunda intre secularizare si umanism, deoarece umanismul va presupune ca efectiv toate regulile si toate legile revelate conteaza mai putin decat legile pe care omul si le poate da siesi.

Fenomenul se accelereaza odata cu Iluminismul, unde omul se descopera ca o ratiune autonoma, isi impune chiar el insusi legea sa in mod definitiv. Plecand de aici, se creeaza un conflict intre credinta si ratiune, in mod particular in Occident unde scolasticii latini au incercat sa uneasca credinta cu ratiunea. Incepand cu secolul al XVIII-lea, credinta este trimisa intr-un spatiu subiectiv, acesta este fenomenul credintei, al diversitatii credintelor si al punerii chestiunii credintei, ceea ce duce la o forma de pozitivism in secolul al XIX-lea care face ca omul sa se viseze demiurgul lui insusi: isi impropriaza puteri prometeice si se vede intr-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, inceputul secularizarii poate fi identificat fie in orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie in domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, fata de cultura mondiala, in notiunea de progres. Doar ca, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descopera toata latura obscura si aducatoare de moarte a ratiunii fara Dumnezeu.

Crestinismul secular pierde legatura cu Revelatia, devenind o religie fara continut

Putem zice ca secularizarea este inca in evolutie. Or, atunci cand ne uitam la aceasta evolutie, trebuie sa citim, impreuna cu filosoful german Carl Schmidt, un gand care a fost discutat in nazism, dar care este interesant asupra acestui punct de vedere, si anume ca toate marile idei politice ale lumii moderne sunt de fapt notiuni teologice laicizate, secularizate, si ca, intr-o oarecare masura, atunci cand critica moderna acuza Biblia de a contine stari de antropomorfism, in final exista mult mai mult teomorfism in modernitate decat exista antropomorfism in Biblie.

Una dintre dificultatile secularizarii este ca, asa cum zicea Chersterton, un mare ganditor catolic britanic, lumea este plina de crestini, dar de crestini care au devenit nebuni. Adica o prima idee pe care o putem trage de aici este ca raportul care a existat la inceput intre crestinism si modernitate (modernitate rationala, anticrestina, acrestina) ascundea de fapt un proces mult mai complet si dinamic, stiind ca discursurile atee erau si ele tot discursuri religioase, in sens general legat de ceea ce este religios, adica de invizibil, de transcendent (acest lucru este tipic si comunismului, care a fost si el un fel de biserica, care avea un Papa al sau, profeti, ierarhie, catehism, rituri ale sale, liturghii ale sale, excomunicati, eretici ai sai, credinciosi ai sai). Trebuie sa tinem cont ca secularizarea este un fenomen complex. Nu este vorba, de fapt, in secularizare de o opozitie radicala fata de crestinism, ci mai degraba de o forma paradoxala de crestinism in devenire, in care crestinismul pierde legatura sa cu Revelatia pentru a deveni un fel de religie occidentala mondializata, o religie fara continut, toate ideile crestinismului devenind idei abstracte. Cateva exemple: primul a fost dovedit de catre Tocqueville. Introducand universalitatea fiintelor umane la ceea ce Sfantul Apostol Pavel zice: "nu mai exista iudeu, nici elin, nici sclav, nici barbat, nici femeie, ci toti suntem una in Iisus Hristos" (Galateni 3, 28), el introduce un principiu de egalitate, care va duce la democratie.

Secularizarea propune idei crestine care au devenit nebune

Omul s-a dezvoltat, s-a subiectivizat total de orice comportament. Putem zice ca emergenta persoanei, care este un lucru dificil in crestinism, a adus chestiunea individului. Putem sa opunem persoana individului in sensul in care in crestinism persoana este conceputa in comuniune, comuniune cu Dumnezeu si cu ceilalti, si recunoaste un caracter unic fiecarei persoane. Iar acum, acest caracter unic, fiecare persoana si-l revendica in mod individual, nu in comuniune cu ceilalti, cu Dumnezeu sau cu adevarul, ci ca un individ care este liber in toate alegerile sale. Deci putem zice ca acesta este momentul secularizarii. Este exact ceea ce zicea Chesterton, idei crestine dar care au devenit nebune. Aceasta este o dimensiune care trebuie bine inteleasa. Daca vedem secularizarea ca un dusman, trebuie sa tinem cont ca este un dusman care a fost produs pe langa cultura crestina, este un dusman interior. De aici si dificultatea de a lupta contra secularizarii, odata pentru ca este o miscare istorica inceputa de la Renastere si care a continuat pana in prezent, si in al doilea rand pentru ca este un fenomen foarte complex.

Nu trebuie confundata secularizarea cu laicitatea. De exemplu, Statele Unite ale Americii sunt o tara foarte putin laica, unde bisericile joaca un rol fundamental, dar o tara foarte secularizata. De aici obtinem un alt sens al secularizarii, si anume ca secularizarea presupune abolirea eshatologiei. Mai inainte trebuie spus, este adevarat, o zic intr-o maniera mai simplista, ca nu mai exista o alta lume, alte imperii mondiale sau politice, intr-o maniera paradoxala, pentru ca chiar nu mai exista o alta lume. Lumea, pamantul este cunoscut in intregime astazi, nu mai este nimic de descoperit, si nici nu exista o alta lume, in sensul in care intr-o lume viitoare oamenii sa se vada in raport cu lumea aceasta. Timpul a luat latimea proprie: timpul vietii terestre, al vietii biologice. Prin asta, intr-un final, oamenii exista si le este din ce in ce mai greu sa existe in raport cu cele invizibile, in raport cu proiectarile eshatologice. De exemplu, crestinismul american este foarte viu, dar este si foarte putin eshatologic. Este aici si acum cand trebuie sa devii un om regenerat, cand trebuie experiat binele pe care Dumnezeu ti-l daruieste si nu se are in vedere un timp eshatologic. Deci secularizarea este aceasta notiune de fericire individuala, aici si acum, in subiectivitatea alegerii, pentru ca secularizarea, de fapt, a avut stari in care fiecare persoana iese din ansamblul ei de apartenenta si isi poate afirma libertatea sa neconditionata.

Secularizarea antreneaza crispari de identitate

Aceasta intrebare ne pune multe probleme atunci cand analizam secularizarea asa cum am facut¬ eu pana acum, aratand radacinile ei crestine. Din cauza aceasta ne este si foarte dificil sa definim crestinismul astazi, deoarece oamenii au impresia ca traiesc deja intr-o atmosfera crestina si postcrestina. Ei sunt pentru egalitate, sunt pentru iubire, sunt pentru libertate, sunt pentru toate aceste valori care isi au izvorul si au supravietuit in timp datorita crestinismului, dar vor sa le traiasca pentru ei insisi, iar atunci cand le zicem ca de fapt crestinismul le cere altceva, acest altceva nu este inteles. De ce? Pentru ca secularizarea nu da un orizont vesnic, ea prelungeste timpul, dar nu da nici o perspectiva a Imparatiei Cerurilor, ci pe cea lumeasca. Punand pe fiecare in fata lui insusi, ea promite astfel o atomizare a omului si a circumstantelor sale. Asadar ea provoaca o atomizare a omului ca persoana, pentru ca omul, barbat si femeie, nu au fost niciodata fiinte atat de psihologice si cerebrale ca astazi.

Ea promite de asemenea o atomizare a marelui corp in care oamenii se inscriu, pentru ca azi natiunea, familia, bransa din care facem parte, locul nasterii toate acestea sunt notiuni foarte mobile. Nu mai exista notiunea de fixitate. Inca o data, intr-o oarecare masura, este o forma de reusita inversata a programului Sfantului Apostol Pavel. Putem fi azi totul pentru toti. In mod simplu nimeni nu mai stie cine este, de unde o puternica criza de identitate si de unde secularizarea antreneaza crispari de identitate extrem de puternice cu intariri integriste in marile forturi colective. Preotii, profesorii, soldatii sunt in prezent disperati pentru ca forma lor de angajament, o forma de angajament in serviciul celorlalti, apare celorlalti ca o suma de angajamente personale pe care le fac pentru fericirea lor proprie si pentru propria lor constructie psihologica, pentru propria lor istorie. De fapt, si multi dintre ei au inceput sa creada asta. Este o formula de genul: daca esti fericit asa, fa ce vrei. Putem fi mandri ca apartinem unei natiuni, dar nu suntem obligati sa ne asumam toate erorile, putem fi mandri ca studiem intr-o anumita limba in sistemul din care facem parte, dar putem descoperi ca exista alte limbi si alte culturi.

Secularizarea nu face martiri, nici mucenici

Putem fi mandri de a fi in Biserica, pentru ca iubim Biserica, dar nu putem tolera ca ea sa devina un fel de comunitate divizata in factiuni, vezi secte, care nu mai are nimic de zis in lume si care se inchide in ea insasi. Secularizarea este o provocare, cea mai grea provocare, pentru ca ea nu face martiri. In ceea ce priveste limbajul si ceea ce crestinii au de zis, se aseamana mult limbajului celor care sunt secularizati, pentru ca limbajul lor, chiar daca nu zice acelasi lucru, provine din acelasi vocabular, cel al crestinismului. De aceea este o adevarata provocare.

In privinta sfinteniei, Ortodoxia are o mare sansa, aceea ca in secularizare exista cateva criterii care sunt interesante: faptul experientei personale, faptul concordantei intre vorbe si gesturi, fapte, distrugerea ierarhiei sociale, functia marturiei (vedem bine ca marile figuri crestine contemporane sunt si martori ai lui Dumnezeu) si, in sfarsit, un fel de capacitate de universalitate. Si acesta a fost mereu modelul sfinteniei in lumea ortodoxa. Staretul (in limba franceza cuvantul staret provine din limba rusa si si-a pastrat conotatia lui principala de sfant, de calugar sau pustnic, persoana cu puteri speciale ca prooroc, taumaturg) prin excelenta este cineva care se fondeaza pe experienta personala, care nu este in ierarhie, care este capabil sa primeasca pe toata lumea si care are o functie de martor, care nu impune reguli sau legi, doctrine sau dogme, dar care este in relatie. Deci putem zice ca modelul sfinteniei ortodoxe, si aici in mod paradoxal, este foarte adaptat timpului secularizarii, in orice caz in mentalitate.

Despre Democratie si secularizare

Democratia este un imens succes al crestinismului. Dar crestinismul se dizolva de asemenea in democratie, petru ca democratia, la un moment dat, se poate intoarce impotriva crestinismului. Un al doilea exemplu, care ne ajuta sa vedem secularizarea intr-o maniera mai complexa, este ca, in notiunea de mariaj, care este o notiune arhaica, crestinismul introduce o notiune de patrimoniu, de filiatie, de asociere a binelui, introduce caracterul unic al fiecarei persoane, caracterul unic al legaturii iubirii. Iar aceasta legatura a iubirii, vedem ca astazi este revendicata de cei care zic, de exemplu: eu divortez pentru ca iubesc pe altcineva, sau de homosexualii care reclama recunoasterea unirii civile homosexuale de tip marital.

Aceasta este de asemenea una dintre victoriile paradoxale ale crestinismului, pentru ca, instaland egalitatea, crestinismul a adus democratia, instaland intaietatea iubirii, crestinismul a adus societatea in care ne regasim azi, in care preferinta subiectiva trebuie sa fie totalmente respectata. Cand zic victorie paradoxala nu zic asta ca si cand crestinismul, in calitatea sa de miscare istorica, de cultura, de civilizatie, ar fi programat asta, ci pentru ca astazi crestinismul poate sa-si revendice faptul ca iubirea are intaietate asupra oricarui alt lucru. Un alt exemplu, este, evident, cel al drepturilor omului; drepturile omului sunt inconfundabile pentru ca regasim teoria teologico-juridica a razboiului, a razboiului just, a universalitatii fiintei umane, a respectului fundamental al fiecarei constiinte, a libertatii de expresie, a libertatii de adeziune, de credinta. Evident ca azi nu mai servesc acestor lucruri. Cateodata, chiar drepturile omului servesc la a impinge Biserica crestina de a nu respecta aceste drepturi.

Secularizarea este o schimbare, o inversare a ideilor teologice in idei politice. Nationalismul este figura ortodoxa a secularismului. Cateva caracteristici: in primul rand inversarea ideilor teologice in idei politice, in al doilea rand lumea ca singur orizont, in al treilea rand suprematia individului asupra intregului colectiv, a intregii legi, si contractualizarea. Apoi un alt sens al secularizarii este de asemenea o lume liberala a belsugului si bunastarii. Acest lucru este foarte vizibil, de exemplu, in stergerea notiunii de suferinta. Inainte, notiunea de suferinta avea un caracter mantuitor, iar astazi cautam pe atat cat ne este posibil ca nasterea si moartea sa fie evenimente fara suferinta, ca viata sa fie fara suferinta, de unde si importanta psihoterapiei, care ne arata ca individul a devenit rege.

Fericirea terestra ca scop in sine - o tinta a secularizarii

Aici sunt doua probleme distincte. Un prim aspect apare datorita faptului ca lumea aceasta este singurul orizont si ca fericirea este un scop in sine, iar secularizarea dezvolta o atitudine consumatoare, o societate a consumului, a consumului de tot, de orice, de bunuri materiale, de iubire sub diverse forme (pornografie, erotism), dar, de asemenea, cateodata si a consumului religios. Este foarte interesant ca pe internet gasim multe site-uri pornografice, dar si multe site-uri religioase integraliste. Deci si religia poate deveni un obiect al consumului, este tot o chestiune ce tine de secularizare. Putem fi impotriva secularizarii, ca principiu, dar sa ne conducem intr-o maniera secularizata in raport cu religia. Adica sa cautam intr-o maniera individuala bunastarea sa particulara pentru a-si asigura o viata confortabila. Vedem chiar ca, in raport cu aceasta consumatie, secularizarea naste copii paradoxali. Un exemplu: ecologia, cea care vrea sa puna o forma in acest fel de dementa consumatoare, care vrea sa redescopere pamantul ca o gradina, omul ca un gradinar, ca un fel de mici dumnezei sau demiurgi, capabili sa modeleze tot, sa lucreze, sa creeze. Si aici exista radacini crestine foarte puternice.

O alta chestiune este cea a puterii politice. Aici se disting doua puncte: primul este ca Sfintii Parinti s-au opus intr-adevar puterii politice, Sfantul Vasile al Cezareei asupra problemei arianismului, Sfantul Ioan Gura de Aur la curtea imperiala din Constantinopol, Sfantul Maxim Marturisitorul care a fost si pedepsit pentru asta si este modelul cel mai convingator, ca sa nu mai vorbim de epoca iconoclasta. Dar nu trebuie zis ca modelul unui Sfant Parinte este sa se opuna puterii politice, ci doar atunci cand este nevoie. Patriarhul Atanasie la Bizant a facut o mare reforma chiar inainte de problema palamita a energiilor divine necreate, in secolul al XIV-lea; sau Mitropolitul Filip care a murit asasinat in timpul domniei lui Ivan cel Groaznic in Rusia. Al doilea punct: problema Ortodoxiei este ca incepand cu secolul al XVI-lea ea a cunoscut o forma de captivitate politica. Deja problema este ca botezul (increstinarea) popoarelor ortodoxe nu a putut sa urmeze pe cel al popoarelor latine. Bizantul da un rezumat concis al crestinarii de etnie, de limba, care nu este o experienta asemanatoarea cu cea a Vestului. Exista o distinctie intre ele.

Mai tarziu, asupra celor din Est au ajuns otomanii cu sistemul lor, care facea din apartenenta religioasa si o apartenenta etnica, lingvistica. Apoi au ajuns, pentru ca trebuia sa se elibereze de imperiul Otoman, modelele Occidentale, revolutia nationala. Apoi a venit comunismul care a folosit, pentru a supravietui, argumentul national. Si deci in aceste experiente ale popoarelor ortodoxe, experiente extrem de dificile (in mod contrar ideii raspandite, este o lume a martirilor), a fost si o experienta foarte complicata cu puterile politice. Aici intervine un principiu al laicitatii care nu este urmat de cel al secularizarii, de a sti ca Biserica este castigatoare daca tine distanta fata de stat, ca Biserica asuma viata popoarelor si le apara in fata statului. Iar aici este o lectie noua nascuta din Kremlin, de la Zidul Berlinului, din anul 1989. Vazuta de Europa de Est, secularizarea inseamna disparitia crestinismului, atat ca factor politic cat si social. Iar in Europa de Est nu se poate trai asa, deoarece cultul si cultura sunt amestecate in mod intim, iar poporul recunoaste valorile sale religioase. In acelasi timp, Biserica nu a asteptat mare lucru din partea statului. Deci putem zice ca in Est Biserica Ortodoxa a diverselor natiuni are o dubla provocare: de a se rupe de trecutul lor, care este des un trecut oribil si care este intr¬-un raport de tortura cu statul, si, in acelasi timp, trebuie sa pregateasca viitorul, pentru ca integrarea in Uniunea Europeana, influenta occidentala, puterea pietei fac ca si populatiile traditionale ortodoxe sa fie si vor fi de asemenea supuse unei secularizari intense. Si daca Bisericile tarilor de Est nu vor sa aiba aceeasi soarta ca cele occidentale, trebuie sa "inventeze" ceva.

“Omul cel puternic” devine capetenia celor nelegiuiti

In alta ordine de idei, lumea aceasta, cosmosul intreg este creatia binecuvantata a lui Dumnezeu – Tatal, care a fost rascumparata de Dumnezeu – Fiul si sfintita de catre Dumnezeu – Duhul Sfant si deci, este „casa Tatalui”, „casa parinteasca”. Asa a fost creata ea dintru inceput, avand aceasta destinatie: a comuniunii si sfintirii insa noi, oamenii ulterior, am schimbat si transformat aceasta casa a binecuvantarii, indemnati fiind de vrasmasul – diavol, intr-o pestera de talhari (Mat. 21, 13; Luc. 19, 46), in care cel rau a devenit puternic, „omul cel puternic”, capetenia celor nelegiuiti, a talharilor (Mat. 12, 29). Cu toate acestea, Dumnezeu, ca Parinte si Tata al oamenilor, nu a parasit lumea, ci in virtutea dragostei proniatoare, si-a trimis Fiul, pe Iisus Hristos Dumnezeul – Om si Mantuitorul care a intrat in „pestera talharilor”, „in casa omului puternic”, adica a satanei, si a acceptat moartea pe Cruce, legandu-l in acest mod, pe omul cel puternic al zilei, si deposedandu-l de bunuri (Mat. 12, 29) si, prin moartea pe Cruce, „l-a invins pe cel care detine imparatia mortii”, pe diavol (Evrei 2, 14).

In momentul in care Domnul nostru Iisus Hristos l-a biruit pe diavol si era rastignit pe Cruce – dovada acestei victorii era deja cuvantul Sau adresat talharului ajuns la starea si la masura pocaintei: „Adevarat iti graiesc tie, caci astazi vei fi cu Mine in Rai” (Luc. 23, 43) – moment in care, de-a dreapta si de-a stanga erau rastigniti doi talhari. Amandoi erau raufacatori si ambii erau rastigniti pe cruce ca talhari primejdiosi. Concret vorbind, nu era nici o deosebire intre ei. Totusi, unul dintre ei il acuza si il invinovateste pe Dumnezeul rastignit impreuna cu ei, dar celalalt il recunoaste si il marturiseste: „Unul dintre talharii supusi chinului Crucii Te acuza, in timp ce al doilea Te recunoaste ca Dumnezeu”, spune Sfantul Andrei Criteanul in Marele Canon. Crucea Mantuitorului Iisus Hristos a fost in acel moment judecata lumii intregi, in persoana celor doi talhari: „Acum este judecata lumii” (Ioan 12, 31).

In acel loc si in acea vreme, langa Crucea lui Hristos a fost judecata intreaga umanitate, toti oamenii, in persoana celor doi talhari. Nu este, deloc, o exagerare sau o inovatie ci o constatare caci noi suntem cu adevarat cei doi talhari, noi toti, si aceasta este realitatea noastra. Fiecare dintre noi se afla de-a dreapta sau de-a stanga lui Hristos. Fiecare dintre noi se afla fie in postura talharului care se marturiseste si se pocaieste fie in cea a talharului necredincios si blasfemiator. Noi suntem cu totii pacatosi „caci cel zice ca pacat nu are, acela mincinos este”, si avem fiecare crucea noastra, stapaniti fiind de pacat si de moarte. In aceasta privinta ne asemanam intre noi fiind aceeasi, cu totii.

Diferenta dintre cei doi talhari este una fundamentala dar nu consta in faptul ca unul dintre ei era mai putin raufacator decat celalalt, ci pentru faptul ca, iata, cu toate ca a fost raufacator, chiar acolo pe cruce era om, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; a ramas om, in pofida nelegiuirilor si a pacatelor sale si, din acest motiv, L-a marturisit pe Dumnezeu si L-a rugat: „Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni in Imparatia Cerurilor” (Luc. 23, 42) – lucru pe care trebuie sa-l facem si noi in momentul recunoasterii pacatului cand, in duhul pocaintei aflandu-ne, suntem chemati sa-I cerm lui Dumnezeu sa fie milostiv noua, pacatosilor!... Celalalt talhar, care L-a acuzat pe Hristos – tocmai in momentul in care Acesta, ca Dumnezeu – Om era rastignit „pentru noi si pentru a noastra mantuire” – acesta nu era doar un acuzator al lui Dumnezeu, dar si un invinuitor al omului luat drept creatia divina, pentru ca el invinuieste si blasfemiaza in acesta omul ca si chip al lui Dumnezeu. Altfel spus, el facea lucrarea diavolului – blasfemiatorul si profanatorul: il blasfemia pe Dumnezeu in preajma oamenilor si invers, adica pe oameni in preajma lui Dumnezeu. In acea clipa, Crucea lui Hristos a fost totodata judecata si mantuirea pentru cei doi talhari si, in persoana lor, pentru intreaga umanitate. „In mijlocul celor doi talhari se gasea Crucea Ta, o Hristoase, drept criteriu al dreptatii; unul dintre cei doi talhari coboara in iad prin greutatea blasfemiei sale, celalalt fiind iertat de pacatele sale si inaltat spre cunoasterea teologiei” 1

In aceste clipe, dintre acesti doi oameni ce se aflau in aceeasi situatie cu acelasi verdict, avem unul care il marturiseste pe Dumnezeu si isi dobandeste mantuirea ca om (este ceea ce inseamna teologia in sensul deplin si autentic al cuvantului), si un altul care il acuza si il blasfemiaza pe Dumnezeu (iata o latura si o consecinta a secularizarii) si, prin aceasta, isi tagaduieste mantuirea ca om (pentru ca, fara Iisus Hristos, nu exista nici om in adevaratul sens al cuvantului, nici mantuire – iesind aici in evidenta, aspectul soteriologic si eshatologic al vietii persoanei). Potrivit acestui principiu putem zice ca istoria intreaga a umanitatii, si a fiecaruia dintre noi, este deja anticipata, judecata si manifestata, mai putin prin faptele noastre personale, cat mai degraba prin Crucea si atitudinea noastra fata de Hristos cel rastignit si inviat 2. Din acest motiv, Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca in taina Crucii si a Invierii este ascuns „destinul” (vocatia) lumii si a oamenilor3 .

Drumul in istoria umanitatii este parcurs intre „apocalipsa” si „judecata”

In profunzimea sa, istoria umanitatii si a fiecarei persoane este un fel de „apocalipsa”, de „judecata”, o revelatie si o manifestare a faptului ca se duce o lupta permanenta in jurul problemei lui Hristos, in jurul adevaratului Dumnezeu. In faptele si evenimentele cotidiene ale vietii umanitatii si a fiecaruia dintre noi se indeplineste si se hotareste „destinul” final al oamenilor, dupa principiul atitudinii lor fata de Dumnezeu – Omul Iisus Hristos. Incepand cu cei doi oameni supusi pacatului si delatiunii morale, langa Crucea lui Iisus Hristos se petrece si se consuma toata istoria si intreg „destinul ori soarta” oamenilor fiecarei epoci si, in consecinta, sunt judecate faptele noastre „de acelasi judecator” (Luc. 23, 40) acum, precum si la a doua Sa venire. Cu alte cuvinte, existenta fiecarei persoane, fiinta, menirea si istoria sa, in orice situatie sau atitudine, este judecata in fata lui Hristos, a prezentei Domnului, in Iisus Hristos, adica este judecata pe temelia cea vesnica a lui Hristos si a atitudinii fata de El!...

In momentul in care noi nu mai cugetam la aceste adevaruri si realitati existentiale ajungem la secularizarea contemporana, in cadrul careia „omul de astazi nu se mai gandeste la indumnezeire si este arareori preocupat de propria lui „sfintire”. Acestia sunt termeni ce au disparut din fondul principal de cuvinte al limbii romane.” Iata secularizarea care a dus la situatia (de-a dreptul disperata) in care pana si „Statul depune eforturi pentru o oarecare „umanizare” a societatii, adica pentru instaurarea in societate a unei armonii care sa permita convietuirea pasnica intre indivizi. S-a coborat astfel foarte mult stacheta, s-au coborat exigentele. Daca societatea Evului mediu avea drept ideal social sfintirea oamenilor, lumea de azi se multumeste cu „umanizarea” lor. Traim intr-o lume descrestinata, care a abandonat treptat, treptat, valorile crestine. S-au mai bine zis, traim intr-o generatie de oameni care niciodata nu le-a cunoscut si acceptat deplin constient. Oamenii nu sunt descrestinati, pentru ca, poate, n-au fost niciodata crestini. Lumea de azi trebuie mai intai reincrestinata, reatasata de valorile crestine, si sensibilizata la valorile rafinate ale ortodoxiei...” 4

Cu alte cuvinte, secularizarea manifesta o relativizare a valorilor comunitarului prin accentuarea rolului pe care individul – nu persoana – il are in masa din care se constituie societatea, de unde si caracterul mult mai evaziv al raspunderilor intemeiate pe datul de chip al lui Dumnezeu, pe libertate si constiinta. „Paradoxal, desi se urmareste prin structurile de stat si prin cele suprastatale implinirea unui numar foarte mare de responsabilitati ale omului modern – un revers al „drepturilor omului” – acestea nu privesc decat raporturile juridice pe care el le-a primit ori si le-a asumat, nicidecum pe cele morale sau ontologice. Omul isi pierde sensul vertical al referintelor sale si se rezuma in primul rand la cele de pe orizontala, puse la dispozitie de catre semen ori institutii, ambele prin intermediul societatii, ale carei amprente sunt tot mai necrestine...”5 Asadar „postmodernitatea si, impreuna cu ea, secularizarea, ii solicita crestinului o constiinta aparte prin lucrarea careia se afirma accentuarea lucrarii responsabilitatilor, de la modul in care sunt receptate pana la indeplinirea de care este nevoie sa se bucure, caci numai constiinta raspunderii intareste raportul persoanei cu aproapele si cu Dumnezeu, inlaturand individualismul accentuat si ruperea de relatie.” 6

Ortodoxia are solutii, raspunsuri concrete si eficiente la starile secularizarii

In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu. 7

Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Iisus Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.” 8

Noi trebuie sa luam aminte la faptul ca existentialismul contemporan traieste aceasta saracie si aceasta goliciune a omului adica pierderea intelesului omului ca si chip al lui Dumnezeu. Ca fiecare existentialist este constient sau nu, acest lucru depinde de fiecare persoana in parte, de modul in care marturiseste si traieste fiecare, dupa cum fiecare ramane sau nu om, dupa chipul lui Dumnezeu care trebuie sa duca la asemanarea cu El. In orice caz, constientizarea saraciei noastre si a acestei nenorociri si mizerii sufletesti va duce la pocainta, iar intoarcerea la „chipul si asemanarea lui Dumnezeu” este posibila doar pentru ca in om exista dinainte caracteristicile chipului dumnezeiesc si aceste caracteristici nu inseamna doar un „proiect” ci insasi forta, capacitatea, posibilitatea si aspiratia date de Dumnezeu pentru existenta si viata autentica a omului intru Dumnezeu. Asadar, in Biserica lui Hristos, omul redevine el insusi, revine la el insusi, la fratii sai, ceilalti oameni, isi gaseste natura, fiinta sa, existenta si viata autentice, ipostaza sa veridica, relatia sa adevarata si comuniunea cu Dumnezeu, cu el insusi si cu semenii sai.

„Ceilalti” pentru om, in Biserica Slavei si a bucuriei in Hristos, nu sunt „infernul”, ci bucuria, dragostea si pradisul sau, dar si viata sa, dupa cum marturiseste Avva Apollo in „Patericul Egiptean”: „Ti-ai vazut fratele – L-ai vazut pe Dumnezeul tau”, iar Sfantul Simeon Noul Teolog adauga: „Toti credinciosii trebuie sa fie considerati de catre noi ca o singura fiinta: trebuie sa ne gandim ca in fiecare dintre ei locuieste Hristos si astfel, din iubire pentru El, noi trebuie sa fim pregatiti sa ne dam viata in modul voluntar” . 9 Ca atare, sfintii lui Dumnezeu in Biserca Ortodoxa (exemple autentice sau pilde vii si demne de urmat in tot ceasul si in tot locul), manifesta si arata de-a lungul veacurilor, ca si astazi de altfel, personalitatea Domnului nostru Iisus Hristos Insusi, in lume, una a comuniunii in dragoste frateasca, chiar daca ea este una contaminata de secularizare. Si aceasta, pentru ca in sfinti si prin sfinti, ca si chipuri vii ale Chipului lui Dumnezeu – Hristos Domnul – Care este arhetipul omului, se vadeste adevarata menire si vocatie a omului. Cand paganul Autolicus i-a cerut Sfantului Teofil al Antiohiei spunand: „Arata-mi pe Dumnezeul tau”, Sfantul i-a raspuns: „Arata-mi pe omul tau si-ti voi arata pe Dumnezeul meu”.

In fiecare epoca, oamenii lui Iisus Hristos, ca fii risipitori sau talhari recunoscatori, chiar daca au cunoscut caderea si slabiciunea pacatului, a coruptiei si a mortii naturii noastre umane plina de neputinte, n-au incercat (si chiar daca au facut-o, au regretat ulterior) sa prezinte in fata lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-indreptatirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Insa multi alti oameni, mai cu seama din ziua de azi, traiesc in mod tragic si amar propria lor cadere, din pricina „invaziei conceptiilor si a dorintelor patrunse de iubirea pentru pacat” pe care-l si justifica, conform cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul, care spune ca „ei transforma slabiciunile naturii umane in materie pentru rautate” 10, motiv pentru care „nu se indreptatesc” nici nu se mantuiesc, ci „se condamna pe ei insisi” (Tim. 3, 11). Adevaratii crestini – cei care nu sunt stapaniti de duhul secularizarii lumii acesteia, afectate de relativizare si desacralizare, adica autenticii purtatori de Dumnezeu stiau dintotdeauna, si stiu si astazi, ca singura lor indreptatire, singura lor salvare si nadejde de mantuire, precum si viata lor vesnica, este deci, adevarata lor libertate si adevaratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui si i-a enipostaziat in El”11 , in Trupul Sau teandric care este Biserica.

Biserica in aceste (ras) timpuri trebuie sa fie ea insasi

Una dintre conditiile cele mai importante pentru ca Biserica Ortodoxa sa desfasoare o misiune eficace pentru timpul si contextul secularizarii este aceea de a fi ea insasi!... Tocmai incercarile de miscare a terenului pe care ea se fundamenteaza, de subminare a autoritatii sale, dar mai ales, neperceperea fenomenului secularizator ca fiind un pericol iminent al lui „acum si aici” , propriile noastre interogari lipsite de sens, totodata atentia deturnata de la adevaratele pericole catre aspectele marunte, superficiale si insignifiante ale formei, de asemenea si altele ca acestea, sunt capabile sa creeze disproportia intre pericolul real si fondul bine conturat al credintei, altminteri in stare si in masura – prin forta prezentei si a marturiei duhului crestin in lume (cel scripturistic, patristic si filocalic) – sa faca fata unei asemenea incercari sau provocari. „Pastrarea identitatii misiunii pe care Ortodoxia o desfasoara prin credinciosii ei reprezinta identificarea fiecaruia dintre acestia cu insasi trairea crestina autentica, cea care da viata si forta duhovniceasca pentru implinirea interioara, dar si pentru marturia exterioara a adevarului privind frumusetea si unicitatea trairii in si cu Iisus Hristos.” 12

Prin urmare „dupa (re)descoperirea identitatii de sine, este iminenta nevoie de crearea campului de actiune prin cunoasterea realitatii sociale careia Biserica i se adreseaza si care ar trebui sa fie cuprinsa, succint dar si pe larg, in ceea ce numim Doctrina sociala a Bisericii, un corpus de norme minime dar suficiente care sa-i asigure elementului eclesial realitatea prezentarii parghiilor prin care structura bisericeasca transfera invatatura lui Hristos si pozitia Sa catre atat de diversificatele structuri laice: statale, sociale si private prin care ea primeste inapoi, cu realism, manifestari ale altor structuri de a caror atitudine nu poate lua act decat in mod indirect.” 13 Asa stand lucrurile, dupa aceea vom putea vorbi despre construirea in plan general dar si particular, intr-un mod cat se poate de tehnic si de pragmatic, a misiunii actuale a Bisericii, la diferite niveluri si cu diferite raspunderi, tinand permanent seama de contexttul globalizarii si secularizarii, de care nu putem face abstractie, caci atunci tot demersul nostru ar fi unul sortit esecului.

In alta ordine de idei, trebuie sa subliniem faptul ca este nevoie de descoperirea adevarului care arata ca invatatura crestina se implineste si se traieste si acum ca si altadata, ca model de vietuire in care unii nu mai cred si pe care altii il persifleaza. „Mai mult decat altadata, societatea, grupurile umane, comunitatile au nevoie de modele, pe care cel mai adesea le pun la dispozitie mijloacele mass-media, dar tocmai lipsa consecventa a acestora fac ca foamea dupa ele sa fie mai mare; misiunea fiecarui crestin e sa devina model pentru cel de langa el, caruia sa-i incredinteze trairea proprie, cu smerenie, ca drum in care se realizeaza taina Emausului, pentru ca si el, la randul lui, sa primeasca de la celalalt aceeasi marturie, de care are nevoie spre a se fortifica duhovniceste. Spre deosebire de alte timpuri si contexte sociale, crestinii vremurilor actuale simt nevoia sa fie mereu incredintati de realizarile contemporanilor, spre a trece mai usor si mai sigur peste incercarile specifice contextului lor istoric.” 14

Pentru care fapt, Biserica este chemata „sa proclame Evanghelia in total respect fata de libertatea oamenilor (pe care o revendica si la care tin foarte mult, datorita mai ales, orgoliilor), prezentand-o ca o propunere facuta de Dumnezeu omului liber, propunere care cere adeziunea omului. Proclamarea mesajului crestin trebuie deci facuta cu vigoare, dar si cu smerenie si delicatete, fara tentative mai mult sau mai putin mascate de a forta libertatea oamenilor. Sfantul Apostol Petru in prima sa Epistola recomanda primilor crestini – care se gaseau intr-o situatie similara sub anumite aspecte celei de azi, sa fie „pregatiti tot timpul a raspunde la oricine le va cere sa dea socoteala pentru... speranta ce era in ei, dar sa o faca cu gingasie si cu respect” (I Petru 3, 15).” 15

In incheiere, plecand de la cei doi talhari de pe cruce, care ne reprezinta pe noi – cei, mai mult sau mai putin afectati de duhul nefast al secularizarii, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii Domnului Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” 16 Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

Drd. Stelian Gombos
Rezumat


In studiul de fata, plecand de la conditia si statutul celor doi talhari care au fost rastigniti pe cruce odata cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos, am ajuns la observatia ca cei doi reprezinta umanitatea intreaga de astazi si dintotdeauna, vis-a-vis de Domnul Iisus Hristos. Aceasta reflectie si meditatie m-a ajutat foarte mult sa dezbat problema omului de azi din Biserica, intre Iisus Hristos, existentialism si secularizare, ajungand astfel, la cateva observatii si concluzii cu privire la aspectele secularismului, ce influenteaza si afecteaza intr-o mai mai mica sau mai mare masura viata spirituala a credinciosilor contemporani si, implicit viata sacramentala ori doctrinara a Bisericii.

Concluizia esentiala a studiului este aceea a redesoperirii si reiterarii tezaurului patristic, liturgic, canonic si dogmatic al Bisericii cu scopul fortificarii duhovnicesti a oamenilor si consolidarii vietii bisericesti misionare, in vederea combaterii desacralizarii vietii crestine si a relativismului religios, care constituie factorii principali ai afirmarii si extinderii secularizarii in contextul globalizarii lumii acesteia postmoderne.

Drept urmare, intoarcerea la originile invataturii bisericesti inseamna intarirea cuvantului Mantuitorului nostru Iisus Hristos – care ne asigura ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui!...”

Drd. Stelian Gombos

NOTE

1 Cartea de slujba numita “Octoih”, vol. 8, vezi slujba de vineri dimineata…
2 A se vedea Sfantul Marcu Acetul: “Cand auzi Sfanta Scriptura spunand ca Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele sale, nu gandi ca faptele sunt demne de Iadul sau Raiul ceresc, ci ca Hristos da fiecaruia dupa faptele sale de credinta sau necredinta fata de El; nu in felul in care se negociaza marfuri, ci dupa Dumnezeu, Creatorul si Mantuitorul nostru” (Filocalia, vol. 1, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 110)
3 Centurii gnostice, 1, 66, PG 90, 1108.
4 Pr. Lect. Dr. Teofil Tia, Biserica Ortodoxa Romana si Integrarea Europeana – reflexii, analize, problematizari, Editura “Reintregirea”, Alba Iulia, 2006, p. 21.
5 Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
6 Ibidem.
7 Dan Ciachir, Ortodoxia in mileniul III, in “Ortodoxia” anul 51, 2001, nr. 1-2, p. 11-14.
8 Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. Pr. Prof. Dr. Vasile Raduca, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002, p. 180-181.
9 Sfantul Simeon Noul Teolog, c. III, 3, Sources Chretiennes, nr. 60, p. 80.
10 Sfantul Maxim Marturisitorul, PG 91, 1045.
11 Idem, PG 91, 1092.
12 Mitropolit Hierotheos Vlahos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, trad. Constantin Fagetan, Editura Sophia, Bucuresti, 2000, p. 154 – 155.
13 Pr. Dr. Stefan Iloaie, Misiunea Bisericii in contextual secularizarii, in rev. “Renasterea”, Anul XVII, serie noua, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
14 Ibidem.
15 Pr. Lect. Dr. Teofil Tia, Biserica Ortodoxa Romana si Integrarea Europeana – reflexii, analize, problematizari, Editura “Reintregirea”, Alba Iulia, 2006, p. 21-22.
16 Pr. Dr. Stefan Iloaie, Idem, p. 2.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
358 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3956

Voteaza:

Despre omul de astazi din Biserica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE