Parintele Dumitru Staniloae clasic al teologiei secolului XX

Parintele Dumitru Staniloae clasic al teologiei secolului XX Mareste imaginea.

Opera Parintelui Dumitru Staniloae este, s-a spus pe drept cuvant cu zece ani in urma, "o implinire de exceptie a teologiei romanesti din acest sfarsit de veac si de mileniu”, „o referinta pentru multe generatii de teologi de acum inainte”, intrucat prin ea „teologia romaneasca a ajuns pe cel mai inalt pisc al sau”. Simpla inventariere facuta cu acel prilej (p. 16-67) a scrisului Parintelui Dumitru Staniloae in cele noua decenii de asidua creatie si osteneli copleseste: 20 de carti originale, 24 de volume de traduceri patristice, 275 de studii teologice, istorice si economice, 440 de articole de ziar in Telegraful Roman, 17 eseuri in revista Gandirea sunt reperele cantitative ale unei opere uimitoare prin masivitate si diversitate. Chiar daca, asa cum s’a spus tot atunci, „o evaluare a muncii acestui titan al teologiei romanesti contemporane e greu de facut”, se poate vorbi cu siguranta de o „epoca Dumitru Staniloae in teologia romaneasca”, dar „o judecata obiectiva” asupra ei „o va face, cu timpul, istoria” .

Cateva certitudini se degaja cu evidenta deci inca de pe acum: cu opera Parintelui Dumitru Staniloae teologia ortodoxa romaneasca a dobandit o figura „clasica” de tip monumental, cu un impact nu doar national, ci si panortodox si ecumenic.

S’a putut spune astfel fara exagerare ca prin sinteza sa teologica – in al carei centru se afla, cum spuneam in 1993, trilogia: Dogmatica – Spiritualitate – Liturghie (1978, 1981, 1986) – Parintele Dumitru Staniloae ocupa in Ortodoxia actuala o pozitie similara celei a unui K. Barth in protestantism si K. Rahner sau mai degraba H. Urs von Balthasar in catolicism. Parintele Dumitru Staniloae este astfel nu numai un „titan al teologiei romanesti contemporane”, ci si un „clasic” al teologiei secolului XX, atat al celei panortodoxe, cat si ecumenice. Numele Parintelui Dumitru Staniloae se inscrie astfel definitiv alaturi de marii teologi ai generatiei sale: alaturi de catolicii H. de Lubac (1896-1991), H. Urs von Balthasar (1905-1988) si K. Rahner (1904-1984), alaturi de protestantii K. Barth (1886-1968), E. Brunner (1889-1966) si P. Tillich (1886-1965) si alaturi de ortodocsii G. Florovsky (1893-1979), Iustin Popovici (1894-1979) si Vl. Lossky (1903-1958).

Teologia Bisericii dintotdeauna si de pretutindeni este organizata dupa doua axe constitutive, dar divergente, care-i ofera o structura bipolara, cruciforma. Ea este o reflectie, o explicare si o valorificare a misterului Revelatiei vesnice a lui Dumnezeu in Iisus Hristos cel intrupat, rastignit si inviat, pastrat si celebrat in Scriptura, Tainele si Traditia Bisericii, dar reflectia ei are in vedere necesitatile fiecarei generatii si epoci istorice in parte. Teologia si teologii au ca atare o situatie inconfortabila fiind solicitati in permanenta de exigentele contradictorii ale „identitatii” si „angajarii” (identity and involvement), putand fie sa accentueze identitatea religioasa permanenta a Bisericii, fie sa se centreze pe implicarea in problemele concrete in continua schimbare ale generatiilor contemporane lor. Teologiile axate pe identitate au o natura sapientiala si mistica, o predilectie pentru trecut si discursul estetic, privilegiind continuitatea si spatialitatea, in timp ce teologiile axate pe implicare au o natura profetica si critica, privilegiind discontinuitatile si temporalitatea, cu accent pe prezent si viitor. Aceasta pentru ca teologia vie are o dubla responsabilitate fata de Dumnezeu si Revelatia Lui, si fata de umanitate, fata de transcendenta si imanenta, fata de vesnicie si istorie, fata de trecut, prezent si viitor. Sau, asa cum remarcabil sintetiza Parintele Dumitru Staniloae insusi in „introducerea” Dogmaticii lui: la modul ideal teologia vie a Bisericii trebuie sa fie in acelasi timp: a) „apostolica si traditionala”, fidela prin „credinta” Revelatiei date in trecut si transmise in traditie prin istorie; b) „contemporana cu fiecare epoca”, deschizandu-se prin „iubire” oamenilor de acum si problemelor prezentului; si c) „profetica-eshatologica”, deschisa si deschizand prin „speranta” umanitatii perspectivele „viitorului” eshatologic inaugurat de Hristos prin Invierea Sa, si promovand astfel miscarea si progresul spiritual al omenirii spre desavarsirea ei finala, metaistorica.

Aceasta schema de natura ideala a structurii teologiei Bisericii se realizeaza insa in concretul devenirii istorice a societatilor. Tot astfel si opera Parintelui Dumitru Staniloae, ca si cea a contemporanilor sai mentionati mai sus, este reflexul epocii sale, este o teologie a secolului XX. In toate confesiunile crestine, teologia secolului XX a fost marcata de un imens efort de autodefinire a identitatii proprii in prima parte a secolului, dublat de un efort similar de deschidere si implicare in problemele umanitatii si ale lumii, in a doua lui parte. Totul pe fundalul convulsiilor istorice care au marcat tragic istoria secolului XX, cu imensele confruntari ale imperiilor, natiunilor si ideologiilor rivale din cele doua razboaie mondiale si a razboiului rece care s’a incheiat abia in 1989. Cu costuri umane terifiante, Europa a trecut de la civilizatia rurala la cea industriala si, foarte recent, informationala, a evoluat de la diviziune la unificare, de la confruntarea natiunilor si a blocurilor rivale (capitalism – comunism, liberalism – socialism, democratie – totalitarism), la convergenta si constructia unei confederatii europene in sanul unei civilizatii globale si globalizate. In trecerea lor de la rural la industrial si in confruntarea cu ideologiile rivale, Bisericile si teologiile secolului XX s’au vazut confruntate in prima jumatate a secolului XX cu criza secularizarii si a decrestinarii avansate a societatilor pe fondul progresului pozitivismului si materialismului, cu dilema si dezbaterea culturala acuta traditionalism – occidentalism, crestinism – modernitate, ruralizare – urbanizare. Confruntate cu insuficientele teologiei antropocentrice si liberale ale secolului XIX, marcata de clivajul iluminism – romantism, rationalism – pietism, in fata noilor ideologii ale modernitatii secularizate, teologiile crestine din prima jumatate a secolului XX au fost marcate toate, intr’un context dominat inca de polemici confesionale si rivalitati, prin recursul innoitor „la izvoarele” specifice. Asa au aparut succesiv „teologia dialectica” protestanta, antiliberala centrata pe primatul absolut al Cuvantului lui Dumnezeu, "noua teologie” catolica, antiscolastica, inspirata din miscarea liturgica si patristica, si in anii ’30-’40 teologia „neopatristica” ortodoxa. Toate aceste trei teologii au in comun refuzul atat al unui discurs scolastic abstract, cat si al unui pietism sentimental fara forme, si recursul comun la categoriile interpretative si resursele filozofiilor existentiale si personaliste (M. Buber, F. Ebner, M. Heidegger, L. Lavel, M. Blondel, L. Binswanger).

Legata de redescoperirea teologiei Sfantului Grigorie Palama, a isihasmului si Filocaliei, teologia „neopatristica” si-a vazut formulat programul de catre Parintele G. Florovsky, la Primul Congres al Facultatilor de Teologie Ortodoxe de la Atena (1936), in termenii „deconstructiei” „captivitatilor babilonice” a teologiei ortodoxe infeudate, intre secolele XVI–XIX, modelor intelectuale occidentale. Acest program va fi concretizat insa de trei mari teologi ortodocsi: de Parintele Iustin Popovici (Dogmatica, 3 vol., 1932, 1935, 1978; Vietile Sfintilor, 1972-1977), de Vl. Lossky (Teologia mistica a Bisericii Rasaritene, 1944) si de Parintele Dumitru Staniloae inca din anii ’30. Creatia sa teologica intinsa pe parcursul a sase decenii s’a desfasurat in doua etape clar distincte: intre anii 1930-1947 in conditiile de libertate din cadrul statului roman unitar in accelerata modernizare, iar intre anii 1948-1989 in conditiile dramatice de represiune, rezistenta si supravietuire spirituala din statul totalitar comunist care a impins Romania in bezna terorii, a foamei, frigului si fricii. Preocuparile Parintelui Dumitru Staniloae au in centru definirea identitatii teologiei ortodoxe (ca raspuns la problema „identitatii”) si a specificului Ortodoxiei romanesti (ca raspuns la problema „implicarii”). In viziunea Parintelui Dumitru Staniloae, teologia ortodoxa autentica – distincta de scolastica tomista catolica si de biblicismul protestant, fie el si „dialectic” – nu poate ignora contributia decisiva a Sfintilor Grigorie Palama (1938) si a Filocaliei (1946-1948), a Asceticii si misticii (1947) ca o teologie a experientei lui Dumnezeu si o „antropologie a desavarsirii”. Ea nu este nici discurs academic rigid (gen Andrutsos), nici speculatie filozofica personala (gen Bulgakov sau Berdiaev ori L. Blaga, 1942), ci are o concentratie hristologica pentru ca doar in Iisus Hristos e restaurarea omului (1943). Doar Iisus Hristos e cheia intelegerii de sine a omului si a istoriei umane, ceea ce Parintele Dumitru Staniloae demonstreaza plecand de la hristologia patristica maximiana, interpretata in categoriile filozofiei personaliste si existentiale. Iisus Hristos lumina lumii si indumnezeitorul omului si Sfanta Treime sau La inceput a fost iubirea aparute in 1993 sunt si testamentul teologic al Parintelui Dumitru Staniloae.

Convingerea de origine romantica a Parintelui Dumitru Staniloae a fost apoi aceea a unei simbioze unice intre Ortodoxie si romanism (1939, 1992), mai exact intre Ortodoxie si civilizatia rurala romaneasca care ar sta sub semnul unei sinteze unice intre latinitate si Ortodoxie, dominate – spre deosebire de rationalismul grec si misticismul slav – de echilibru intre Dumnezeu si om, intre Orient si Occident, si inspirate de motivul „personalismului comunitar”.

Persoana si comuniunea in unitatea lor relationala si dialogica sunt de altfel cheia intregii viziuni teologice a Parintelui Dumitru Staniloae, oferind o perspectiva generoasa, deschisa si sintetica asupra existentei, evitand blocajul schematic in aspecte unilaterale si deschizand spre concret si viata. Ele sunt motorul sintezei creatoare a Parintelui Dumitru Staniloae cuprinsa in monumentala trilogie: Dogmatica – Spiritualitate – Liturghie (1978, 1981, 1986). Volumele acestei trilogii alcatuiesc un amplu si fastuos comentariu existential si neopatristic al „experientei lui Dumnezeu” in dogmele, in mistica si Liturghia ortodoxe, o viziune despre om si cosmos in perspectiva dialogului spiritual infinit al omului cu Dumnezeul-Iubire al Comuniunii Treimice in Iisus Hristos cel Intrupat si Inviat. Bogatia de aspecte, echilibrul abordarii, forta sintetica a viziunii desfid orice rezumare si reprezinta o sursa de inspiratie nesfarsita. Viziunea holistica si cosmica despre Hristos si umanitate se intregesc in anii sintezei, de dupa iesirea din inchisoare in 1963, cu deschideri prudente fata de etica sociala („slujire si proexistenta”, „responsabilitate”) si fata de ecumenismul modern (sub semnul unei „sobornicitati deschise” ca depasire a confesionalismelor si contributii concrete la solutionarea problemelor legate de „monofizismul” antichalcedonian, „Filioque”-le catolic si „justificarea” reformata).

Receptarea teologiei Parintelui Dumitru Staniloae in cadrul teologiei romanesti va fi un proces constant si fara capat. Pentru a fi autentica, aceasta nu se poate fixa retrospectiv si rapsodic pe simpla ei repetitie, ci trebuie sa aiba curajul de a-i sesiza si limitele tipului de teologie asumat — sapiential, nu profetic! — si cele ale epocii — secolul XX! — si de a-i aplica inspiratia intr’un context radical schimbat, racordand teologia la timpul actual si la exigentele lui. Iar acestea sunt cu totul altele decat cele ale secolului XX („secolul extremelor”). Anul 1989 a adus cu sine nu sfarsitul parantezei comuniste si intoarcerea la firul intrerupt in 1948, ci intrarea si a Romaniei intr’o noua lume, dominata de cu totul alte paradigme: o lume a pluralismului si globalizarii, a unificarii si integrarii europene si planetare, si, mai presus de orice, o lume a unei gigantice mutatii de civilizatie. Toate acestea nu erau nici macar banuite atunci, nici de Parintele Dumitru Staniloae, nici de noi toti.

Arhid. Prof. Ioan I. Ica jr.

Sursa:  REVISTA "RENASTEREA", NR. 10, 2003

 

.

10 Iulie 2012

Vizualizari: 3410

Voteaza:

Parintele Dumitru Staniloae clasic al teologiei secolului XX 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE