Parintele Dumitru Staniloae - Hristologia Sinoadelor

Parintele Dumitru Staniloae - Hristologia Sinoadelor Mareste imaginea.

 

Parintele Dumitru Staniloae - Hristologia Sinoadelor

 

Biserica a fost preocupata in toata istoria ei sa pastreze adevarul fundamental al mantuirii, marturisit in intreg Noul Testament, ca Iisus Hristos este Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu care s-a facut trup (Ioan I, 14) facandu-se intru toate asemenea noua, afara de pacat (Evr. IV, 15). In toate marturisirile ei despre Domnul Hristos, Biserica, a afirmat cu aceeasi tarie doua lucruri : ca El este, pe de o parte, Dumnezeu si om in chip nestirbit, pe de alta ca este un intreg unic activ si patimitor in istorie si preaslavit in cer. Biserica a dezaprobat atat aplecarea spre afirmarea unitatii lui Hristos prin slabirea afirmarii dumnezeirii si uma­nitatii Lui, ca realitati ireductibile una la alta, sau prin confundarea lor in ceva care nu mai e nici dumnezeire, nici umanitate deplina, cat si afirmarea acestora prin nesocotirea unitatii Lui. Ea a cautat sa mentina un echilibru intre aceste doua tendinte unilaterale.

 

Pentru unitatea lui Hristos, Biserica a folosit de la primele ei de­finitii clasice despre El, termenul de persoana sau de ipostas, iar pen­tru dumnezeirea si umanitatea Lui, ca realitati neconfundate, termenul de naturi. Astfel inca in prima definitie hristologica, care reprezinta o impacare intre tendinta antiohiana spre afirmarea mai accentuata a deo­sebirii intre dumnezeirea si umanitatea lui Hristos si intre tendinta ale­xandrina spre afirmarea mai accentuata a unitatii lor in Hristos, defi­nitie convenita la 433 intre Sfantul Chiril al Alexandriei si episcopii antiohieni, si de aceea socotita ca avand girul Sinodului III din Efes, - se afirma pe de o parte unitatea persoanei lui Hristos, pe de alta duali­tatea naturilor Lui :

 

"Marturisim deci pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel. Unul-Nascut, Dumnezeu adevarat si Om adevarat din suflet rational si trup, inainte de veci nascut ,din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele de pe urma pe Acelasi pentru noi si pentru a noastra mantuire nascut din Maria Fecioara dupa omenitate, pe Acelasi, de o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si de o fiinta cu noi dupa omenitate. Caci s-a facut unirea a doua firi. De aceea, marturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Dupa acest inteles al unirii neamestecate, marturisim pe Sfanta Fecioara Nasca­toare de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu-Cuvantul s-a intrupat si s-a facut om si si-a unit Sie-si chiar de la zamislire templul luat din ea. Iar de cuvintele evanghelice si apostolice despre Domnul, stim ca barbatii teologi pe unele le socotesc comune, ca ale unei singure persoane, pe al­tele le impart, ca tinand de doua firi, si pe cele vrednice de Dumnezeu le atribuie dumnezeirii lui Hristos, iar pe cele umilite omenitatii Lui".

 

Definitia aceasta avand unele stangacii de expresie, a aparut cu deo­sebire multor alexandrini ca nu accentueaza suficient unitatea persoanei lui Hristos, mai ales prin impresia ce o lasa ca firile sunt prin ele insesi subiectele unor acte corespunzatoare lor.

 

De aceea, dupa multe discutii s-a ajuns in Sinodul IV ecumenic de la Calcedon la o formula de si mai deplin echilibru intre cele doua tendinte amintite. Definitia data de acest Sinod e socotita pana azi ca cea mai clasica dintre definitiile hristologice. In ea sunt inlaturate stangaciile din formula de la 433. Aceasta definitie pastreaza si ea termenul de persoana, identificat cu cel de ipostas, pentru unitatea lui Hristos, iar termenul de naturi si anume de doua naturi pentru dumnezeirea si uma­nitatea lui. In fond insa aceasta definitie are la baza definitia de la 433 : "Urmand deci Sfintilor Parinti, am invatat toti sa marturisim intr-un glas pe Unul si Acelasi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit pe Acelasi in dumnezeire si desavarsit pe Acelasi in omenitate, Dumnezeu cu adevarat si om cu adevarat pe Acelasi, din suflet rational si trup, de-o fiinta cu Tatal dupa dumnezeire si pe Acelasi de-o fiinta cu noi dupa omenitate, intru toate asemenea noua afara de pacat ; inainte de veci nascut din Tatal dupa dumnezeire, iar in zilele de pe urma Acelasi pentru noi si pentru a noastra mantuire din Maria Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, dupa omenitate ; pe Unul si Acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi in chip neamestecat, neschimbat, ne­impartit, nedespartit, deosebirea firilor nefiind desfiintata nicidecum din cauza unirii, ci pastrandu-se mai degraba insusirea fiecarei firi si concurgand intr-o persoana si intr-un ipostas, nu impartit si divizat in doua persoane, ci pe Unul si Acelasi Fiu, Unul-Nascut Dumnezeu-Cuvantul, Domnul nostru Iisus Hristos".

 

E de mentionat ca primul proiect al acestei "marturisiri", care nu s-a pastrat, nu avea expresia "in doua firi", ci "din doua firi". Expresia "in doua firi" a inlocuit expresia "din doua firi" la insistenta comisarilor imperiali, in urma amenintarii delegatiilor papei Leon ca daca nu se va introduce expresia aceasta din epistola lui Leon, ei vor parasi Sinodul. Numai cu mare greutate episcopii au acceptat aceasta inlocuire.

 

Expresia "in doua firi" n-a fost acceptata de toti episcopii din Ra­sarit. Faptul acesta a dus la constituirea Vechilor Biserici Orientale. Din tendinta de a face acceptabila expresia aceasta Bisericilor Vechi Orien­tale, tendinta sustinuta puternic de imparatii bizantini dornici sa resta­bileasca unitatea bisericeasca in imperiu, teologia ulterioara a Bisericii a explicitat definitia de la Calcedon cu unele precizari, care veneau in intampinarea obiectiilor Vechilor Biserici Orientale despre insuficienta afirmare a unitatii lui Hristos in acea definitie. Dar aceste explicitari n-au iesit din definitia amintita.

 

Una din aceste explicitari a fost cea care a identificat expresia "in doua firi" din definitia de la Calcedon cu cea agreata de Vechile Bise­rici Orientale "din doua firi".

 

De fapt insusi felul in care se vorbeste in definitia de la Calcedon despre cele doua firi in Hristos, pune in relief faptul ca expresia "in doua firi" este in fond echivalenta cu expresia agreata de Bisericile precalce-doniene "din doua firi". Caci expresia intreaga suna : "Unul si Acelasi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi in chip neameste­cat, neschimbat, neimpartit, nedespartit".

 

Termenul "cunoscut" se refera la subiectul cel unul prezent in toate acestea, cum se refera si expresiile : "Unul si Acelasi Hristos, Fiu, Domn", sau expresiile "o persoana", "un ipostas". Prin toate se exprima persoana cea unica, prezenta in chip neimpartit, nedespartit, neameste­cat in cele doua firi. in special prin expresia "cunoscut" se evita orice cunoastere a firilor in ele insesi. Nu asupra lor cade cunoasterea in mod direct, ci asupra persoanei prezenta in ele. Cele doua firi nu sunt cunos­cute ca doua entitati de sine statatoare, ci ca aspectele nedespartite ale unei unitati, ale unei persoane care le-a adus la unitate si le mentine in unitate indisolubila. incat Hristos este in fond o persoana "din doua firi". Fara indoiala aceasta nu inseamna ca cele doua firi si-au pierdut deo­sebirea intre ele. Dar deosebirea aceasta n-o mai vedem "in chip deo­sebit", ca sa zicem asa. Expresia "cunoscut in doua firi" spune ambele aceste lucruri.

 

Unitatea persoanei este taina cea mai mare. Aspectele multiple pre­zentate de o persoana nu prejudiciaza unitatea desavarsita si plina de taina a ei, dar nici unitatea persoanei nu prejudiciaza multiplicitatea aspectelor ei. Ajunge sa privim la unitatea unei persoane umane ca sa ne dam seama de aceasta. Unitatea insasi nu este un compositum, o juxtapunere de parti legate mai mult sau mai putin accentuat intre ele. Este o unitate dincolo de orice juxtapunere. Si totusi aceasta unitate nu este o lipsa de bogatie, lipsa unor aspecte multiple.

 

Biserica a putut, pe baza afirmarii acestei unitati cunoscuta in cele doua firi, sa incerce ulterior sa deschida o posibilitate de impacare intre ea si Vechile Biserici Orientale, prin identificarea expresiei "in doua firi" cu expresia "din doua firi", fara a renunta la expresia "in doua firi", in anatematisma 13 a Sinodului V ecumenic se spune : "daca cineva in­trebuinteaza expresia "din doua naturi", marturisind ca s-a facut o uni­une a dumnezeirii si a umanitatii, sau expresia "o natura a lui Dum­nezeu-Cuvantul intrupata", si nu va intelege aceste expresii cum le-au gandit Sfintii Parinti, pentru a marturisi ca din natura dumnezeiasca si din natura omeneasca s-a realizat o uniune ipostatica, deci este un Hristos, ci prin aceste expresii va incerca sa introduca o singura natura sau o usie (fiinta) a dumnezeirii si a omenitatii, sa fie anatema".

 

O alta explicitare prin care teologia Bisericii a incercat sa accen­tueze unitatea de la inceput a ipostasului cel Unul al lui Hristos si pre­zenta Lui in cele doua firi, sau a celor doua firi in El, a fost doctrina enipostasiei, formulata de Leontiu de Bizant, teologul epocii justiniene. Prin ea se inlatura putinta intelegerii expresiei calcedoniene despre cele doua firi ce concurg intr-o persoana, in sensul ca firile au o initiativa in realizarea persoanei celei una. Conform doctrinei enipostasiei, insusi ipostasul Cuvantului da existenta firii sale omenesti din Fecioara Maria in El insusi prin impreuna-lucrare a Duhului Sfant.

 

Imparatul Justinian isi insuseste in Marturisirea sa de la 551 doc­trina lui Leontiu. Mai mult, in baza faptului ca cele doua firi nu sunt rea­litati separate, ci in ele si prin ele e cunoscut ipostasul cel Unul al Cu­vantului, care si-a format si o fire omeneasca, el va spune in acord si cu patriarhul necalcedonian Sever de Antiohia, ca in ipostasul cel unic al lui Hristos cele doua naturi se disting "nu ca doua realitati", ci numai "in cuvant si cugetare". Prin aceasta el voia sa spuna ca numai cugetarea abordeaza o fire in mod distinct de cealalta. In rea­litate nici una nu poate fi vazuta in mod distinct, ci in amandoua se vede acelasi intreg ipostatic.

 

Dar acesta nu inseamna ca firea dumnezeiasca e tot una cu cea ome­neasca. Termenul "doua firi" se impunea ca necesar tocmai pentru a ex­prima aceasta neconfundare a dumnezeirii si a omenitatii in Hristos. Ne-calcedonienii aveau repulsie pentru folosirea numarului cu referire la Hristos. "Nu trebuie sa se afirme un numar al naturilor in Hristos, de­oarece numarul introduce impartirea". Imparatul Justinian observa ca atunci cand numarul se foloseste pentru a indica lucruri unite, se face o deosebire numai prin cuvant si cugetare, dar nu o divizare reala a lucrurilor. Dar in orice caz "unde se pastreaza deosebirea, urmeaza cu necesitate si numarul". Trebuie sa recunosti mai multe celule in or­ganism chiar daca curge prin toate acelasi sange.

 

In afara de aceasta, Biserica a trebuit sa afirme atat la Calcedon cat si dupa aceea, ca in Hristos sunt doua firi, silita de faptul ca necalcedonienii afirmau "o singura fire" in Hristos. E drept ca pentru aceasta nu cadeau din recunoasterea atat a dumnezeirii cat si a omenitatii lui Hristos, caci precizau ca aceasta fire e "compusa". Dar "o fire compusa" nu facea aceasta fire mai putin una. Ortodocsii aveau, in plus de aceea, o mul­time de motive sa nu admita o fire compusa   in Hristos.   Partile unei firi compuse vin deodata la existenta, sau fiecare parte a ei e depen­denta de cealalta parte, obiecta Sfantul Maxim Marturisitorul. Apoi se poate admite o compozitie a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca ?

 

Pe langa aceea recunoasterea a doua firi in ipostasul cel unic al lui Hristos -mai este impusa si de faptul ca umanitatea in Hristos se men­tine in totalitatea ei nu intr-un mod neorganizat, ci in organicitatea ei structurata in mod unitar, printr-o interconditionare speciala si speci­fica a partilor ei. Umanitatea in Hristos e intregul psiho-fizic propriu omului. Numai asa ramane "in ratiunea sau in definitia ei", cum zice Sinodul VI ecumenic. Numai asa poate fi me­diul cu adevarat uman al manifestarii sau al revelarii ipostasului divin in chip omenesc, numai asa poate trai in mod uman prezenta si lucrarea indumnezeitoare a dumnezeirii. Unitatea dumnezeirii in ea insasi si a omenitatii in ea insasi, sunt deosebite de unitatea ipostatica formata de amandoua. Expresia "un ipostas in doua firi" tine seama de aceste unitati si nu le confunda. Ea exprima mai adecvat aceste unitati diferite con­centrate intr-o unitate care le inglobeaza, decat expresia "o natura compusa", sau decat identificarea ipostasului cu firea.

 

Desigur, nu putem nesocoti explicatia necalcedonienilor ca prin ex­presia "fire compusa" nu inteleg conditionarea partii dumnezeiesti a firii lui Hristos de partea omeneasca a ei. De asemenea recunoastem ca si pentru necalcedonieni, omenescul in Hristos este deosebit in unitatea lui intrinseca de unitatea intrinseca a dumnezeirii si aceste doua unitati intrinsece sunt deosebite de unitatea lor intr-un ipostas. Numai asa e asigurata credinta lor, comuna cu a noastra, ca atat dumnezeirea cat si omenitatea se pastreaza neconfundate si neschimbate in Hristos si in ace­lasi timp ele sunt unite in chip neimpartit si nedespartit.

 

Sinodul VI  ecumenic nu a facut decat sa aplice la vointele si la lucrarile lui Hristos, invatatura despre ipostasul cel unul vazut in cele doua firi ale lui. Vointele si lucrarile sunt si ele doua, dar nu separate, caci prin ele se manifesta activ sau patimitor acelasi unic ipostas divino-uman al Lui. De aceea lucrarile omenesti erau strabatute de dumnezeirea ipostasului sau si cele dumnezeiesti aveau un subiect care nu era numai Dumnezeu, ci si om. Dar vointa si lucrarea Lui dumnezeiasca ramaneau totusi neconfundate cu vointa si lucrarea dumnezeiasca, precum si vi­ceversa. De fapt, ele nu pot fi separate, sau macar distincte, ci numai cu­getarea le poate aborda ca atare. In fiecare din ele e intiparita cealalta. Sfantul Maxim Marturisitorul spune : "Nici o fire din cele carora le era ipostas nu o activa in mod separat de cealalta. Prin fiecare facea evidenta pe cealalta. Fiind cu adevarat si una si alta, ca Dumnezeu era cel ce mis­ca omenitatea, iar ca om cel ce descoperea dumnezeirea proprie. Patimea dumnezeieste, ca sa zic asa, caci suferea de buna voie, deoarece nu era om simplu, si savarsea minuni omeneste, caci le savarsea prin trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvaluit. Incat patimile sunt minunate si innoite prin puterea dumnezeiasca a naturii Celui ce patimea, iar minunile patimite, fiind indeplinite prin puterea patimitoare a trupului Celui ce le savarsea". Cu alte cuvinte, actele omenesti pri­meau si o calitate dumnezeiasca si actele dumnezeiesti si o calitate ome­neasca. Nu e vorba numai de o vedere a dumnezeiescului prin transpa­renta omenescului, ci de o calificare dumnezeiasca a omenescului insusi, precum si viceversa. Observam cat de mult accentueaza Sfantul Maxim prezenta acelui ipostas in cele doua feluri de lucrari ale lui Hristos, sau unitatea Hristos manifestata in toate actele si in toate insusirile lui, desi acestea nu-si pierd nici caracterul dumnezeiesc, nici pe cel omenesc.

 

Tot asa face Sinodul VI ecumenic accentuand prin ideea de indumnezeire, introdusa pentru prima data intr-o definitie oficiala a Bisericii mai mult unitatea lui Hristos decat o facuse Sinodul din Calcedon. Prin aceasta el urma mai departe linia de pana atunci a Bisericii de a tine seama de necalcedonienii preocupati atat de mult de afirmarea unitatii in Hristos.

 

Dupa ce repeta marturisirea de la Calcedon, el declara : "Si provaduim doua voiri sau vointe naturale in El si doua lucrari naturale in chip nedespartit, neschimbat, neimpartit si neconfundat; doua vointe nu contrare..., ci vointa Lui omeneasca urmand si neopunandu-se vointei dumnezeiesti si atotputernice, dupa Sfantul Atanasie, Caci precum trupul Lui se zice si este trupul lui Dumnezeu Cuvantul, asa si vointa naturala a trupului Lui este si se zice proprie a lui Dumnezeu Cuvantul... Si precum preasfantul si neprihanitul Lui trup insufletit si indumnezeit fiind nu a fost desfiintat, ci a ramas in definitia si in ratiunea lui, asa si vointa Lui omeneasca indumnezeita nu a fost desfiintata, ci mai degraba s-a salvat, cum zice Grigore Teologul, caci fiecare chip lucreaza cu participarea celuilalt... Caci cunoastem ca ale unuia si aceluiasi atat minunile cat si patimile,  deosebindu-le prin firile ale carora sunt si in care au existenta" .

 

Lipsa de opozitie a vointei omenesti fata de cea dumnezeiasca nu insemna o urmare pasiva a ei dupa vointa dumnezeiasca, ci un efort continuu, asa cum ni se arata aceasta in gradina Getsimani.

 

Dar asa cum in definitiile si explicatiile hristologice ale Bisericii de dupa Calcedon se observa o tendinta de a tine seama de accentul pus de necalcedonieni pe unitatea lui Hristos, asa in hristologia necalcedonienilor se observa o tendinta de a tine seama de accentul pus de Biserica Ortodoxa pe integritatea firii dumnezeiesti si umanitatii in Hristos. Teologul copt K. Khella a declarat in referatul sau de la consultatia neoficiala a teologilor Bisericii Ortodoxe Rasaritene si ai Bisericilor Ortodoxe Orientale de la Bristol  (1967) :   "Sub  impresia  Calcedonului  oponentii Calcedonului s-au straduit sa demonstreze ca ei in fapt nu pot fi acuzati din cauza credintei lor. Din acel timp ei au exprimat credinta lor intr-un mod care satisface cerintele Sinodului pe care ei nu-l accepta, dar facand asa, ei recepteaza practic, desi nu juridic, Sinodul. Aceasta inseamna ca Biserica Necalcedoniana este Calcedoniana prin credinta, sau, vazuti prin ochii necalcedonienilor, calcedonienii sunt necalcedonieni in credinta".

 

"Calcedonul a intrerupt comuniunea Bisericilor Rasaritene, dar aceasta n-a impiedicat marturia lor comuna. Ultimele trei Sinoade (V, VI, VII) au apropiat in fapt Bisericile Rasaritene, acum separate. Sinodul V a dat un comentariu si o exegeza definitiva celui de al IV-lea ; al VI-lea este con­secinta celui de al IV-lea". "Daca un grup de Biserici recunoaste pe celelalte fara sa aiba acelasi numar de Sinoade, aceasta inseamna in consecinta ca Sinoadele care n-au fost direct acceptate sunt in fapt recu­noscute ca ortodoxe".

 

Aceeasta inseamna ca cele doua grupuri de Biserici au parcurs in hristologia lor de dupa Calcedon si pana la Sinodul VI ecumenic, o mis­care convergenta, prin explicarea formulelor lor intr-un sens care sa mic­soreze neintelegerea dintre ele. In ultimii ani aceasta miscare con­vergenta a fost reluata cu o si mai accentuata vointa de apropiere. Aceasta miscare ne indica in acelasi timp metoda prin care cele doua grupuri de Biserici pot scurta mai departe distanta ce le mai separa pana la unirea lor deplina : aceasta metoda consta in continuarea explicarilor din ce in ce mai curajoase ale formulelor lor deosebitoare in spiritul unui continut comun. Aceste explicari speram sa ajunga nu peste mult la for­mularea unor texte sau a unui text care sa poata fi aprobat in mod co­mun si oficial de ambele grupuri de Biserici, ca baza pentru unitatea lor dogmatica.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

 

16 Iulie 2012

Vizualizari: 6528

Voteaza:

Parintele Dumitru Staniloae - Hristologia Sinoadelor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE