Omenirea in dezvoltarea ei, intotdeauna a invatat cunoasterea unui adevar din experimentarea facuta pentru descoperirea unui lucru, altul poate decat cel descoperit. Franklin a descoperit electricitatea fara intentie. Pepin, de asemenea, a descoperit forta aburului. In materie de filosofie, de asemenea se intampla ca plecand cu discutia si analiza unei teme, din concluzii in concluzii sa ajungem la cate un adevar, care nu este acela pe care il cautam la inceput, dar este un adevar care te uimeste, te face sa cugeti mult asupra lui si sa concepi alte baze pentru acest adevar decat acelea care te-au dus la revelarea lui.

In religie nu este tot asa. Aici adevarurile religioase nu ies din experienta oamenilor, ci din insasi revelatia divina, iar experienta nu este altceva decat intarirea si confirmarea celor revelate.

Biserica noastra Crestin-Ortodoxa primeste ca izvoare ale revelatiei divine atat cartile Vechiului Testament, cat si pe cele ale Noului Testament, dar si Sfanta Traditie. Noul Testament, care este produsul venirii Mantuitorului, activitatii Sale Mesianice, rascumpararii Sale, nu este decat efectul unei cauze, care sta la baza lucrarii noastre.

Ca sa aratam cum stau lucrurile, trebuie sa spunem ca toata dogma rascumpararii, a mantuirii neamului omenesc – prin venirea Rascumparatorului fagaduit – sta in stransa legatura cu omul si nesupunerea lui, incat una fara alta sunt nerezolvabile.

Ideea rascumpararii este o idee eterna, adica o idee ,,care din eternitate a intrat in planul divin al creatiunii.“ (1)Dar si creatia face parte din planul divin. De aceea, toate sfortarile marilor filosofi, toate subtilitatile de inteligenta, de spirit si ratiune care au incercat sa faca o separatie intre creatie si rascumparare, au fost inutile.

In special vorbind despre om, care ne intereseaza in lucrarea de fata, prin conditiile de trai in care a fost pus de Dumnezeu, Creatorul sau, si prin caderea sa atat din gratia lui Dumnezeu, cat si din aceste conditii, este necesar mai ales sa insistam asupra orginii sale.

Adevarurile fundamentale ale invataturii biblice se reduc cu privire la om la urmatoarele puncte:

- Omul, dupa originea sa, este creatura a lui Dumnezeu dupa natura sa spirituala este creatura care se deosebeste esential de toate celelalte creaturi, fiind incomparabil mai presus decat ele si este chip si asemãnare a lui Dumnezeu;

- dupa natura sa corporala el este creatura excelenta a lui Dumnezeu, coroana si desavarsirea creatiei pamantesti;

- dupa destinatia sa, omul este nemuritor, dar din cauza caderii in pacat a fost supus blestemului si mortii, boldul careia nu poate fi infrant decat numai prin rascumpararea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Iata adevarurile fundamentale ale revelatiei divine, si zicem ale revelatiei divine pentru ca nimeni nu a fost martor ocular la crearea omului. De aici putem vedea trasaturile caracteristice, care deosebesc invatatura crestina antropologica de antropologiile naturaliste.

Invatatura biblica, prin adevarurile sale fundamentale, este superioara oricarei alte invataturi, mai intai prin faptul ca nu il lasa pe om in nestiinta cu privire la originea sa, iar in al doilea rand ea contine in sine o explicare incomparabila atat in ceea ce priveste originea omului, cat si originea raului in lume, mult superioara ipotezelor materialiste si naturaliste.

Toate teoriile pe care le formuleaza materialistii si naturalistii sunt pure ipoteze si lasa omul in nestiinta, nu-l duce la nici un adevar descoperit, nici nu ii dau increderea, ci cel mult probabilitatea, creand o stare de indoiala. Mai mult, aceste ipoteze sunt de asa natura, incat unele vorbesc contra probabilitatii celeilalte. Asa este, de exemplu, invatatura despre originea <<naturala>> a omului, dezvoltata de multe sisteme filosofice vechi, dar mai ales de naturalistul Darwin in secolul XIX, si prin care se sustine ca omul nu este creat de Dumnezeu in starea in care il vedem, ci ca el este evolutia diferitelor tipuri de animale, dar care astazi nu mai exista.

Cum ca teoriile lui Darwin erau ipoteze si nu adevaruri vedem din faptul ca sustinerile lui au fost contrazise cu ajutorul unor cercetari stiintifice facute tot de oamenii de stiinta de talia sa, ca de exemplu Pfaff, Max Müller etc., care au adus dovezi palpabile ca omul nu poate fi derivat al maimutei antice, nici al diferitelor tipuri de animale.

Fata de caderile acestor teorii, singurele care alarmasera mai mult spiritul uman, vedem ca dogma Bisericii dupa creatie, asa cum o expune referatul lui Moise in Facere, este singura adevarata si necontrazisa prin ceva.

Astfel stand lucrurile, nu mai incape indoiala ca revelatia divina singura ne da stiinta pozitiva despre creatia omului. Oprindu-ne asupra omului trebuie sa aratam mai intai care a fost motivul crearii lumii si apoi motivul pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, precum si rostul omului in cosmos.

a) Dumnezeu creeaza lumea din motivul bunatatii si iubirii sale.

Invatatura biblica despre creatia dumnezeiasca cu referire mai ales la originea si destinatia omului, se deosebeste esential de toate cosmogoniile, ce au fost dezvoltate de religiile naturaliste, pentru ca in referatul lui Moise asupra creatiei nu intalnim nici unul din defectele ce le prezinta cosmogoniile naturaliste care cad in materialism si nu privesc pe om decat ca pe o floare a naturii.

Doctrina biblica se deosebeste si de cosmogoniile cu caracter idealistic, care prefac natura vazuta in fantoma si, negand realitatea, au dispretuit materia, tinzand la suprimarea personalitatii omenesti; se deosebeste in mod radical si de religiile umanismului fals care ridica pe om pe o treapta necuvenita lui cazant in antropomorfism.
Nici una din aceste extreme nu le gasim in invatatura biblica despre creatie. Lumea spirituala si lumea materiala, dupa Sfanta Scriptura, apar ca opere ale unui Dumnezeu Preaintelept si Atotbun, a unui Dumnezeu care da o destinatie precisa pentru tot ce a creat Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv si cu un scop. Aceasta da lumii un sens.

Lumea nu este o emanatie din fiinta divina si nici materie vesnica coeterna cu Dumnezeu. Dupa credinta crestina, lumea si omul au un inceput si vor avea si un sfarsit. Daca nu ar avea un inceput si „nu ar fi creata din nimic, ea nu ar fi opera exclusiva a libertatii si a iubirii lui Dumnezeu. Acest inceput al lumii si al omului si acest sfarsit care nu este un sfarsit total dovedesc amandoua iubirea lui Dumnezeu fata de ei si le da un sens .“ (2)

Daca lumea ar fi fost din fiinta lui Dumnezeu atunci ea ar fi aparut ca o necesitate, ca o componenta a lui Dumnezeu. Dar fiinta divina nu merge mai departe de Sfantul Duh, in Sfanta Treime nu mai exista si un al patrulea. Pe de alta parte, Persoanele Sfintei Treimi traiesc in modul cel mai deplin cu putinta bucuria Uneia de Celelalte doua. Creatia nu este o prelungire a Treimii, neavand un careacter de necesitate. Creatia se realizeaza printr-un salt in afara de desfasurarea fireasca a vietii divine. Prin urmare creatia este un produs exclusiv al vointei divine. Originea creatiei se afla in punctul unde se intalnesc indicatia fiintei si hotararea vointei divine. (3)

Lumea nu apare ca o ambitie a lui Dumnezeu, ca o testare a atotputerniciei Sale, si nu este niciun experiment prin care El urmareste modul de comportare a altor existente, ci creatia, cu tot ceea ce ea presupune, este rezultatul iubirii celei mai sincere, care poate sa o aiba numai Dumnezeu. (4)

Temeiul creatiei nu trebuie cautat in afara lui Dumnezeu. Nu lumea ca fiinta si nici ca actiune este motivul. Dumnezeu nu investeste pe moment pentru a cauta sa culeaga beneficiile care s-ar dezvolta ulterior. Numai iubirea lui Dumnezeu face explicita existenta intregului univers. Fara Sfanta Treime, ca iubire absoluta, nimic nu ar putea sa aiba viata.

La aceasta bucurie treimica suntem chemati si noi, nu pentru a aduce lauda conditionata a lui Dumnezeu, ci ca fiinte libere si constiente, capabile de a iubi dar si de a primi iubirea. Dumnezeu doreste sa se bucure de o fiinta constienta de iubirea Lui, urmand ca si aceasta sa poata creste in iubire si in bucurie.

Lumea nu este o prelungire a fiintei divine sau o alta persoana dumnezeiasca, ci este creata ca distincta de Dumnezeu, dar nu straina de El. Si cu toate ca este marginita, Dumnezeu nu se indeparteaza de lume, ci coboara la aceasta pentru a dialoga cu ea. Din acest punct de vedere, Sfintii Parinti au inceput sa vorbeasca de o chenoza a lui Dumnezu manifestata in creatie. (5) El nu se indeparteaza de creatie si o iubeste pe aceasta, dar nu pentru ca ar fi in mod special opera Sa, ci pentru bucuria cu care creaturile primesc existenta, percep iubirea Lui. Dumnezeu se afla intr-o continua coborare iubitoare la creatia Sa, nu numai in momentul aducerii ei la existenta, ci permanent. Si tocmai prin aceasta chenoza Dumnezeu ne apare diferit de lume, infinit mai inalt, infinit mai bogat, infinit mai iubitor decat acesta. (6)

Creand lumea, Tatal aduce si un alt fel de fii la existenta, care prin fratietatea cu Fiul intru umanitate se bucura si ei de mangaierea infinita a harului dumnezeiesc adus prin odihna Sfantului Duh in infinitatea fiintei lor. Tatal este Tatal tuturor: al ingerilor, al oamenilor si al intregului univers. Asadar, prin Tatal oamenii primesc si acest paradox de a fi frati intre ei, pentru ca toti sa se bucure de iubirea Fratelui mai mare, a Fiului, care doreste ca intreaga creatie sa traiasca in unitatea iubirii Sale: ,,Numai daca Tatal dumnezeiesc are un Fiu, El este cu adevarat un Dumnezeu al iubirii in Sine insusi, deci un Dumnezeu Persoana, Care in iubirea Sa parinteasca eterna ce o are fata de Fiul, poate avea un motiv de a-Si extinde aceasta iubire si fata de alti fii. Si cum nu poate avea multi fii prin nastere, caci toata fiinta Sa si-o da unicului Sau Fiu, aduce alte fiinte la existenta prin creatie, ca ingerii si oamenii, creand pe seama celor din urma si lumea materiala ca mijloc de comunicare intre ei.“ (7)

Spuneam ca Dumnezeu a creat lumea cu un scop, dandu-i si un sens. Parintii bisericesti au scos in evidenta bunatatea lui Dumnezeu ca motiv al creatiei pentru a o opune ideii ca Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate interna, care ar duce la Panteism.

Iata ce spune Sfantul Grigorie de Nyssa in acest sens: „Asadar a creat Dumnezeu – Cuvantul intelepciunea, puterea, El a zidit si firea omeneasca si anume nu pentru ca ar fi fost silit la aceasta de ceva, ci l-a adus pe om pe lume, numai si numai dintr-o revarsare a dragostei Sale. Si aceasta pentru ca lumina Lui nu trebuie sa ramana ascunsa, marimea nemarturisita si bunatatea Lui neimpartita si nici orice alte insusiri pe care le vedem in firea dumnezeiasca nu puteau ramane inactive, incat sa nu se impartaseasca si sa nu se infrupte nimeni din ele.“ (8)

Dumnezeu a creat lumea din bunatate, pentru ca sa faca partase si alte fiinte de iubirea lui intertrinitara. Daca toate le-a creat Dumnezeu ca sa se impartaseasca de iubirea Lui, scopul acestora este sa ajunga la aceasta iubire, adica la comuniunea deplina cu Dumnezeu .

Asadar, motivul crearii lumii este iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu care se manifesta vesnic prin energiile divine necreate. In acest sens, Sfantul Dionisie Areopagitul spune: „Binele prin insusi faptul ca exista ca bine fiintial intinde bunatatea Sa la toate cele ce sunt.“ (9)

Majoritatea Sfintilor Parinti sunt de parere ca Dumnezeu a creat lumea din bunatate, pentru ca sa faca partase si alte fiinte de iubirea Lui. Astfel, Fiul lui Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, capabil de iubire si de dialog cu semenii si cu Persoanele Treimice ,,avand inscrisa in constitutia sa psiho-fizica o adaptabilitate la divin si o capacitate de receptare a mesajului dumnezeiesc. Astfel, Dumnezeu l-a facut pe om de la inceput inrudit cu Sine. Fiul lui Dumnezeu nu a asumat altceva decat firea umana pe care El insusi o crease, impreuna cu sufletul .“ (10)

In sprijinul acestei idei vine si invatatura Sfantului Ioan Damaschin: „asadar, pentru ca bunul Dumnezeu nu s-a multumit cu contemplarea Lui proprie, ci prin multimea bunatatilor Sale a binevoit sa se faca ceva care sa primeasca binefacerile Sale si sa impartaseasca din bunatatea Lui, aduce de la neexistenta la existenta si creeaza universul, atat pe cele vazute cat si pe cele nevazute si pe om , care este alcatuit din elemente vazute si nevazute. In timp ce gandeste, creeaza, iar gandul se face lucru,realizandu-se prin cuvant si desavarsindu-se prin Duh.“ (11)

Logosul este Centrul propriu-zis al lumii si temelia pe care sunt asezate toate cele create. In virtutea legaturii sale speciale cu Logosul, omul nu este un centru secundar al creatiei, fiindca toate au fost create pentru om si randuite in functie de destinul omului. Pentru a sustine ideea ca omul ocupa un loc central in lume, Sfantul Maxim Marturisitorul a dezvoltat o intreaga teologie. Omul are un loc central in masura in care pastreaza comuniunea cu Logosul divin si se manifesta ca un alt logos, ca factor al activarii rationalitatii lumii. Sfantul Maxim arata ca omul detine fizic, prin proprietatea de a fi in relatia cu toate aspectele realitatii, puterea de unificare a tuturor dimensiunilor lumii. Vocatia omului este aceea de a fi factor activ al unirii armonioase a fapturilor, indreptandu-le spre Dumnezeu si adunandu-le in El. (12)

In ceea ce priveste relatia omului cu lumea, desi ea se manifesta prin trup, totusi „trupul se prezinta in intregimea lui de o sensibilitate nesfarsit de complexa, datorita sufletului . In suflet este perceputa de om toata vibratia lumii, precum tot prin el se exprima relatia complexa a persoanei umane cu lumea.“ (13)

Daca pe toate le-a creat Dumnezeu ca sa se impartaseasca de iubirea Lui, scopul lor este sa ajunga la o participare deplina la aceasta iubire, adica la o comuniune deplina cu Dumnezeu. Aceasta idee este impartasita si de Sfantul Dionisie Areopagitul: ,,Bunatatea pe toate le intoarce spre ea. Ea este principiul adunator al celor dispersate, ca Dumnezeu incepatoare si unificatoare. Si toate o doresc ca pe originea lor, ca imbratisatoare si tinta finala. Si binele este cel din care toate au luat subzistenta si exista si au fost produse ca din cauza desavarsita, in care toate persista impreuna, pazite si pastrate ca intr-un san atottiitor, spre care toate se intorc ca la capatul propriu al fiecaruia si pe care toate il doresc.“ (14)

Sfantul Maxim Marturisirorul vede in tendinta spre unirea cu Dumnezeu si spre odihna in plenitudinea Lui, sensul miscarii si deci al timpului. Referindu-se cu precadere la om, fiinta rationala, el declara ca toate au fost aduse la existenta ca sa dobandeasca prin miscarea sau lucrarea lor libera existenta buna si sa ajunga la vesnica existenta buna: „Dupa cum lucrarea prin vointa se foloseste de puterea firii, fie dupa fire, fie contrar firii, va primi ca sfarsit al existentei bune sau al existentei condamnabile, un fel sau altul de existenta vesnica, in care se odihnesc sufletele, incetand miscarea lor. A opta zi si prima zi, mai bine zis cea una si netrecatoare, este prezenta atotcurata si atotluminoasa a lui Dumnezeu, aparuta dupa stabilizarea celor ce se misca; ea se salasluieste in chip cuvenit intreg in fiinta intreaga a celor ce s-au folosit prin vointa de ratiunea existentei proprii firi, si le procura vesnica existenta buna prin participarea lor la Sine, ca cel ce este si este bun si este vesnic in sens propriu. Iar celor care prin vointa s-au folosit contra firii, de ratiunea existentei, li se va repartiza dupa cuviinta vesnica existenta nefericita.“ (15)

Lumea a fost creata de Dumnezeu ca un dar, pentru a realiza un dialog progresiv in iubire cu noi. Viata este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mananca si bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu.“ (Eccl. III, 13)

Dumnezeu a creat lumea pentru om si a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, in mod special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi si deveni tot mai mult „martorul slavei si bunatatii lui Dumnezeu aratata prin lume, numai omul se poate bucura in mod constient tot mai mult de iubirea lui Dumnezeu. De aceea lumea ca natura e creata pentru subiectele umane.“ (16)

Omul este chemat prin insusi actul creatiei sa se bucure de iubirea lui Dumnezeu. Omul se afla prin insasi fiinta sa de persoana creata intr-o relatie paradoxala cu Dumnezeu. Exista un paradox al relatiei lui Dumnezeu cu omul si, acest paradox consta in faptul ca „omul fiind creat si finit, iar Dumnezeu necreat si infinit, omul in parte cunoaste, in parte nu cunoaste pe Dumnezeu fiind intr-o continua crestere in cunoastere, iar aceasta crestere nu se realizeaza decat prin iubire.“ (17)

Nesfarsita dragoste a lui Dumnezeu este pentru Apostolul Ioan singura mare explicare a tuturor lucrarilor divine, Dumnezeu iubindu-ne din vesnicie. „In aceasta este dragostea , nu fiindca noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau jertfa de ispasire pentru pacatele noastre“(I Ioan IV, 10), si ne-a creat pentru ca sa participam si noi la viata Lui. El nu a incetat sa ne iubeasca. Dragostea sublima a lui Dumnezeu ni s-a descoperit in chip desavarsit in Iisus Hristos, adevar pe care Sfantul Apostol Ioan il subliniaza in chip deosebit: „atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat si pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu moara ci sa aiba viata vesnica.“ (Ioan III,16)

Facand o analiza a textului scripturistic de mai sus, Filaret al Moscovei spune ca „Dumnezeu este dragoste dupa fiinta si insasi fiinta dragostei.“ (18)

Creatia este astfel o revarsare a acestei iubiri Dumnezeiesti, un act de jertfa, de daruire. Dumnezeu creeaza un alt eu, un alt subiect, independent, menit a fi purtator de iubire, lumina si fericire care sa raspunda chemarii iubirii divine.

b) Solidaritatea si interdependenta dintre om si cosmos

Lumea vazuta este lumea materiala sau fenomenala care cade sub simturile omului sau sub incidenta organelor de simt. Ea cuprinde intreg universul material, inclusiv omul care nu poate fi despartit nicidecum de natura. Dumnezeu a stabilit prin creatie o legatura indisolubila intre om si natura cosmica, dealtfel omul a fost creat ca o punte intre lumea spirituala si cea materiala. Sfantul Vasile cel Mare, Lactantiu si alti Parinti Bisericesti subliniaza faptul ca: „lumea a fost creata pentru om si omul pentru Dumnezeu.“ (19) Astfel omul nu poate fi conceput in afara de natura cosmica, precum nici natura nu poate fi inteleasa fara om.

De aceea, parintele profesor Dumitru Staniloae, vorbind despre mantuirea si indumnezeirea lumii, vizeaza in mod direct umanitatea, dar nu o umanitate desprinsa de natura, ci unita ontologic cu natura: „caci natura tine de om, sau intregeste pe om, si omul nu se poate desavarsi fara sa reflecteze si sa lucreze asupra naturii. De aceea, prin lume se intelege atat natura, cat si umanitatea; sau, cand se indica prin cuvantul lume una din ele, totdeauna este subinteleasa si cealalta.“ (20)

Dependenta fiintei umane fata de natura este atat de mare incat putem face afirmatia ca natura e o parte a naturii omului, este o conditie a existentei lui pe pamant. Asadar, omul nu se poate concepe in afara naturii, dar nici aceasta nu-si poate indeplini rostul ei fara om.

Omul „face parte fiintial din lumea vazuta pe care este destinat sa o umanizeze, adica sa-i evidentieze ratiunile divine, legaturile divine existente in ea, sa o impregneze cu sensibilitatea, cu inteligenta si simtirea sa. Totodata si simtirea cosmica are nevoie neaparata de om, deoarece numai omul ii poate da sens, numai el este capabil sa reveleze sensurile divine ale lumii materiale. Lumea vazuta, universul material, nu e simpla materialitate, ci materie impregnata de energia si sensurile spiritului, fiind plin de Duhul care a creat-o.“ (21)

Prarintele profesor Dumitru Popescu se exprima astfel : „Lumea intreaga este penetrata prin creatie de Duhul Sfant care, prin energia sa necreata, constituie forta de coeziune a intregului cosmos, ca expresie a comuniunii treimice.“ (22)

Toata experienta noastra, inclusiv ultimele rezultate ale fizicii arata ca materia nu este altceva decat „concentrare de spirit si energie. Prin aceasta ea se dovedeste nu ca o rezistenta de sine, ci ca un loc al prezentei lui Dumnezeu, plin de rationalitate, care dainuie numai prin puterea divina, intrucat este patrunsa creational de energiile divine care au adus-o la existenta. Aceasta rationalitate interna a creatiei constituie legatura profunda, interna si definitiva intre om si cosmos.“(23) Ea este deosebit de importanta pentru ca numai ea fundamenteaza, apoi explica si evidentiaza dimensiunea cosmica a mantuirii in Hristos.

Lipsa ei in teologia Apuseana, care sub pretextul evidentierii transcendentei divine a cultivat „ideea absentei lui Dumnezeu din creatie … si a dus la golirea materiei de orice continut sau semnificatie spirituala“ (24), a avut ca o consecinta fireasca cucerirea si distrugerea salbatica a naturii pana la dezastrul ecologic de azi.

Ca urmare a neintelegerii legaturii dintre Logos si creatie, sau a respingerii ei, in Apus a fost elaborata teoria evolutionista, care pleaca de la premisa ca Dumnezeu sau nu exista, sau cel putin este absent din actul creatiei. Caci daca ar exista, ar trebui sa se admita fie ca nu poate sa creeze in sase zile sau sa aduca ca nu vrea, si atunci avem de a face cu un Dumnezeu care nu lumea intru fiinta numai cu cuvantul sau, fie iubeste, care nu este iubire .(25)

Asadar, natura a fost creata de Dumnezeu ca substrat necesar pentru existenta omului, caci ea numai pentru om isi indeplineste scopul sau . Dar creatia nu este centrata in om, ci in Dumnezeu, Care prin Duhul Sau este prezent in viata creatiei pe care o conduce catre primirea ei in Imparatia vesnica.

In consecinta, menirea omului nu este aceea de a exercita asupra naturii puterea lui de stapanire si dominatie, ci sa manifeste fata de ea „grija si solicitudine in calitate de impreuna-lucrator al lui Dumnezeu si administrator responsabil al creatiei.“ (26)

De aici putem deduce doua concluzii :

1) Influenta reciproca si solidaritatea omului fata de natura

2) Responsabilitatea omului fata de natura si modul comportarii sale in ea si fata de ea. La aceasta se mai adauga si faptul ca intreaga natura este destinata slavei de care vor fi partasi oamenii in imparatia lui Dumnezeu „Spre nadejdea, ca si faptura insasi se va libera din robia stricaciunii, spre libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu“(RomaniVIII, 21), cand El va face pentru oameni „ceruri noi si pamant nou, in care locuieste dreptatea.“ (II Petru III, 18)

Dependenta umanului de natura, care nu inseamna coborarea lui la ea, ci invers, este atat de adanca, incat se poate spune ca creatura e o parte a naturii omului, e sursa unei parti a naturii umane, si deci conditie a existentei si a dezvoltarii integrale a omului pe pamant. Omul nu se poate concepe in afara naturii cosmice si inseamna ca nici natura nu-si implineste rostul ei fara om sau printr-un om care lucreaza contra ei. Natura nu este numai conditia existentei omului, ci si a solidaritatii umane. Natura apare intr-un mod cu totul clar ca mediul prin care omul „poate face bine semenilor sai, dezvoltandu-se sau ruinandu-se el insusi din punct de vedere etic si spiritual. Natura e intercalata cu deplina evidenta in dialogul interuman binefacator sau distrugator, dialog fara de care nu poate exista nici omul singular, nici comunitatea umana.“ (27)

Existenta creatiei nu poate fi explicata decat plecand de la atotputernicia si iubirea lui Dumnezeu, iar acestea ne duc la concluzia ca lumea este un dar pe care Dumnezeu il face omului si lumii insesi, precum si omul este un dar facut lumii si omului insasi. Noi nu avem nici un merit ca exista o lume, ca existam noi ca persoane. Am primit lumea, ne-am primit pe noi, dar nu pentru ca am fi facut ceva, ci pentru ca iubirea Cuiva ne-a chemat la existenta. Cineva a vrut sa fim, nu pentru ca am fi implinit ceva, ca am fi putut da ceva, ci pentru bucuria cu care ne vom deschide darului. Dumnezeu stia ca omul se va bucura ca este adus la existenta si de aceea implineste darul existentei lumii si al omului. Dar Dumnezeu, pentru a arata darnicia Sa, nu-l cheama pe om la o existenta superficiala, ci il pune in mijlocul a multe daruri pentru a descoperi prin acestea iubirea Sa dezinteresata si a inainta spre raspunsul asteptat. Astfel, lucrurile lumii se prezinta inaintea omului drept ,,semnele concrete ale iubirii Lui fata de el,…. Cuvintele incorporate ale acestei iubiri fata de om… expresiile gandurilor acestei iubiri, aratate in sensurile lor“. (28)

Revelatia dumnezeiasca ne mai vorbeste si despre o lume a spiritelor netrupesti, aflate intr-o solidaritate cu oamenii si cu lumea sensibila. Daca Dumnezeu n-ar fi creat decat spirite intrupate, am fi socotit ca Dumnezeu nu poate fi cunoscut decat prin forme sensibile. De aceea Dumnezeu, cel nemarginit in bogatie, nu creaza cu sgarcenie. Toata creatia este adusa la existenta pentru a-L revela si pentru a participa la bogatia fiintei lui, avandu-si solidaritatea in aceasta participare.

Se spune ca omul este slujit de cele mai mici decat el si de cele mai mari, acest lucru explicat faptul ca el apare la urma in actul creatiei. El intra ca un stapan, vietatile inferioare avand sa slujeasca trebuintelor lui vitale, iar acest lucru se intampla deoarece el este creat dupa chipul lui Dumnezeu. El are darul creator dar si misiunea grea de a spiritualiza lumea vazuta. El are misiunea de a respinge tentatiile trupului si ale lumii si, prin aceasta, de a transfigura natura materiala.

Daca frumusetea consta in manifestarea spiritului prin materie, cea mai mare frumusete este iradierea spiritului viu prin trupul viu, iar aceasta are loc cand trupul nu mai este stapanit de materialitate. La aceasta opera de spiritualizare a materiei, care este proprie omului, vin sa participe toate fiintele si chiar Dumnezeu participa, ca sa intareasca piritul omului. Ispitele care vin omului din trup si din lumea vazuta sunt mari, dar si opera lui e importanta daca este dusa la capat, daca este desavarsita.

In acest scop i s-a dat omului calitatea de stapanitor asupra ordinii materiale, calitate prin care este dupa chipul lui Dumnezeu, asa cum ne spun Sfintii Parinti.

Darul creator este legat de misiunea stapanirii spirituale. Prin spiritualizarea materiei, omul da acesteia transparenta care sa faca vadita spiritualitatea divina in multe forme; mai precis acesta e un mijloc de a spiritualiza chipul ca frumusete, care e deplina cand are in ea o puritate. Acest dar inrudeste pe om cu Creatorul, Care e in Sine frumusetea spirituala. El a adus la existenta atatea forme vizibile capabile sa reveleze spiritualitatea Lui ca frumusete neancetata si nesfarsita. (29)

Creand pe om, Dumnezeu a creat nu numai spirite, ci spirite care au o manifestare legata cu ratiunile lucrurilor, care au sensibilitatea ca o ultima expresie a lor. De aceea si ratiunea spiritului uman este capabila sa sesizeze si sa cuprinda ratiunile lucrurilor si este capabila si de o sensibilitate. Ea sesizeaza ratiunile lucrurilor printr-o sensibilitate a corpului uman si prin insusi acest lucru sensibilitatea corpului umenesc este proprie si spiritului, conform cu cuvantul Sfintilor Parinti despre ,,simtirea mintii“. Pin aceasta simtire, proprie omului, spiritul uman leaga de sine ordinea materiala a existentei. Uneori mintea se lasa stapanita de aceasta simtire, robindu-se celor materiale. (30)

Facand o ierarhie a darurilor creatiei, Parintele Staniloae spune ca aceasta scara se compune din trei trepte: darul lucrurilor materiei, darul fiintei umane si darul semenilor.(31) Prin fiecare dar omul este chemat sa dezvolte la nesfarsit iubirea lui Dumnezeu care se prezinta sub forma respectivului dar. Nu pentru mine ca individ a facut Dumnezeu lumea, ci pentru mine ca subiect ce ma deschid semenului, pentru a putea sa ma folosesc impreuna cu acesta de darul primit. Aratandu-si iubirea fata de noi prin darurile lucrurilor, Dumnezeu vrea sa intemeieze si sa sporeasca iubirea intre noi prin lucrarea noastra de a le preface in daruri intreolalta adaptate noua. <<dar din dar se face rai>>. <<Dar din dar>> produce fericirea fara sfarsit, pentru ca aceasta arata iubirea. Daca n-ar exista lucrurile ca daruri ale lui Dumnezeu, nu le-am putea face nici noi daruri intre noi“. (32)

Lumea a fost creata ca un dar al lui Dumnezeu. Insa ea e data si pentru viata lui trupeasca si pentru formarea lui spirituala in vederea vietii de veci. In aceasta se arata dragostea Lui Dumnezeu.

Lumea arata in caracterul ei de dar al lui Dumnezeu ca nu este ultima si absoluta realitate. Ea este necesara pentru om nu numai intrucat are trebuinta sa-i fie data, ci intrucat are trebuinta de ea ca sa o daruiasca, la randul lui, pentru cresterea lui spirituala.

Imposibilitatea separarii persoanei umane de natura cosmica face ca mantuirea si desavarsirea persoanei sa se proiecteze asupra intregii naturi si sa depinda de ea.
O concluzie, care mai rezulta din interdependenta oamenilor fata de naturã ca dar al Lui Dumnezeu, este ca ea trebuie mentinuta in esenta nu numai in elementele ei, ci si in sintezele ei naturale.Vorbind despre aceste sinteze naturale, parintele Staniloae considera ca ,,sintezele acestea sunt singurele care nu sunt statice si sterile. Ele se afla intr-o neincetata fertilitate, producand omenirii mijloacele de existenta.“ (33)

Astfel, natura se dovedeste a fi un mijloc prin care omul creste spiritual si isi fructifica intentiile bune fata de sine si fata de semeni, cand este mentinuta si folosita conform cu ea insasi. Ea e data ca un mijloc necesar pentru dezvoltarea umanitatii in solidaritate, caci este un dar al unei fiinte personale superioare, care a creat-o ca si pe oameni, intr-o solidaritate. Aceasta solidaritate nu a fost produsa de om, dar el o poate dezvolta sau slabi spre binele sau spre raul lui si al semenilor sai.

Originea ei transcende puterile lui, dar in adecvarea lui la darul naturii se face vadita originea lor comuna in actul exclusiv al lui Dumnezeu, in crearea lor de catre Dumnezeu din nimic.

Intelegerea naturii ca dar al lui Dumnezeunu inseamna ca ea nu trebuie prelucrata. Ea este asftel facuta, ca multe din cele necesare omului se obtin printr-o prelucrare din partea lui, iar in aceasta prelucrare un loc important il are imaginea continuu creatoare. Omul se dovedeste si prin aceasta „stapanul naturii, iar natura o realitate maleabila contigenta, adecvata acestei imagini creatoare a lui.“ (34)

Din puterea creatoare a lui Dumnezeu, care a creat lumea din nimic, isi ia originea puterea creatoare a omului asupra naturii. Creatia omului, care este totusi o creatie limitata, se intemeiaza pe actul creatiei din nimic al lui Dumnezeu .

Note bibliografice

1). Ioan Mateescu, Edenul si caderea omului, Editura Noua Tipografie, Bucuresti-1907, p.13
2). Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatica Ortodoxa, vol.I, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti-1996, p. 226
3). Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Basilica, Bucuresti 2013, p. 88
4). Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Cristal, Bucuresti 1995, p.20
5). Ibidem, p. 240
6). Ibidem, p. 242
7). Pr. Dumitru Staniloae, Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, prin care toate s-au facut si se refac, in ,,Ortodoxia“, anul XXXVII (1983), nr. 2, p.168
8). Sfantul Grigorie de Nyssa, Marele cuvant catehetic, in „Parinti si Scriitori Bisericesti ”, vol 30, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti-1998, p.294
9).Pr. Lector Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxa, Editura Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia 1996, p.181
10). Pr. Conferentiar Dr. Vasile Citiriga, Taina omului si tragedia lui in epoca postmoderna, in „Ortodoxia”, anulLVII ( 2006 ), nr.3-4, p.27
11). Sfantul Ioan Damaschinul, Dogmatica, Editura Scripta, Bucuresti 1993, p.46
12). Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, Iisus Hristos, lumina lumii si indumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucuresti 1993,p. 31
13).Mihai D. Vasile, Traditia simbolica a Logosului crestin, Editura Punct, Bucuresti 2000, p. 56
14). Pr. Profesor Dr. Dumitru Staniloae, Teologie Dogmatica Ortodoxa, vol. I, E. I.B.M.B.O.R, Bucuresti 1996,p. 233
15).Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, in colectia „ Parinti si Scriitori Bisericesti”, Vol 80, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti 1983, p. 277
16). Pr. Profesor Dr. Dumitru Staniloae, Teologie dogmatica…., p233
17). Protos Lector Justin Carstoiu, Iubirea lui Dumnezeu fata de oameni , in „ Studii Teologice”, anul L(1998), nr.1-2, p.290
18).Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Mitropolitul Filaret al Moskovei ca teolog, in „ Ortodoxia ’’anul II(1960), nr.2 , p.217
19). Pr. Prof. Dr. Isidor Teodoran si Arhim. Prof. dr. Ioan Zagrean, Teologie Dogmatica, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1991, p.158
20). Pr. Prof Dr. Dumitru Staniloae, Teologie dogmaticã....., p.223
21).Pr. Lector Dr. George Remete, op. cit., p.180
22). Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Teologie si cultura, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti 1993, p. 124
23).Pr. Lector Dr. George Remete, op. cit., p.180
24).Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit., p.119
25). Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii. Crearea lumii si omul inceputurilor, traducere de Constantin Fagetan, Editura Sophia, Bucuresti 2001, p.345
26).Pr. Lector Dr. Vasile Citiriga, Probleme fundamantale ale teologiei dogmatice si simbolice, vol. I, Editura Ex.Ponto, Constanta 2000, p.198
27).Pr. Prof.Dr, Dumitru Staniloae,Teologie dogmaticã...., p. 233
28). Idem, Ierarhia darurilor si treptele rugaciunii, http://www.crestinortodox.ro/.../ierarhia-darurilor-treptele-rugaciunii-68868.ht...‎
29). Idem, Teologie dogmatica…., p.294
30). Sf. Maxim Marturisitorul, Raspunsuri catre Talasie, in ,,Filocalia “ vol 3, traducere de Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Apologeticum 2005, format electronic, p. 179-182 ro.scribd.com/doc/32620/Filocalia-vol-3‎
31).Pr. Prof.Dr, Dumitru Staniloae, Ierarhia darurilor si treptele rugaciunii, http://www.crestinortodox.ro/.../ierarhia-darurilor-treptele- rugaciunii-68868.ht...‎
32). Ibidem
33). Idem, Teologie dogmatica…,p. 224
34).Ibidem, p.225

 

Pr.David Marian, parohia Nuntasi, Constanta

• Ispasirea si iubirea lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Comuniunea dreptilor intreolalta si a Bisericii de pe pamant cu ei
  Publicat in : Dogma