Ontologia simbolica a cosmologiei lui Platon si Aristotel

Ontologia simbolica a cosmologiei lui Platon si Aristotel Mareste imaginea.


Ontologia simbolica a cosmologiei lui Platon si Aristotel

Cosmosul sensibil - intruchipare a unui model din lumea inteligibila

Stiind ca nu au acces la lumea arhetipurilor vesnice, grecii au cautat sa descopere dimensiunea vesniciei in cadrul limitat al existentei terestre. Zguduiti de tragicul existentei umane, care se derula in limitele mundanului, grecii au convertit neputinta lor de a accede la lumea formelor vesnice in bucuria de a fi in aceasta lume data. Dominati de aceasta mentalitate grecii au dat nastere la o cultura si o civilizatie remarcabile. Cosmosul in acceptiunea grecilor era incarcat de simboluri. Mitologia greaca contine numeroase variante cosmogonice. De retinut este faptul ca modelele de cosmologie elaborate de lumea antica (Thales, Anaximene, Anaximandru, Pitagora, Heraclit, Parmenide, Platon, Aristotel etc.) nu erau rezultate doar ale unor simple investigatii pur stiintifice, ci ele reflectau in primul rand un mod de viata. Aceste modele erau rezultate ale trairilor filosofilor. Modelul de cosmos oferit de filosof reliefeaza in primul rand felul in care respectivul intelegea sa se raporteze la cosmos. Intre om, divinitate si cosmos exista o stransa legatura.

Viziunea despre un cosmos mitizat caracterizeaza societatea arhaica (in mod special) dar si lumea antica. Cosmosul nu era lipsit de dimensiunea sacrului. Prezenta sacrului in cosmos era perceputa in diferite forme. In acest fel omul care traia in acest cosmos nu se raporta la el ca la o ultima realitate, ci, ca la ceva care il trimite pe om la o existenta primordiala. Astfel cosmosul il ajuta pe om sa-si gaseasca rostul sau, sa si-l sporeasca si sa-l actualizeze concret si cotidian intr-un mod de a fi.

Cosmologia platoniciana desi este o expresie a unei conceptii filosofice ce s-a despartit de gandirea mitica nu exclude prezenta unui logos semnificativ la nivelul limbajului. Teoria platoniciana despre lume nu se reduce la o simpla insiruire de concepte articulate coerent sub forma unui sistem inchegat ci identifica logosul limbajului prin participarea la logoi din cosmos. Limbajul e inrudit cu creatia (pe urmele lui Heraclit care considera limbajul o emanatie a lumii).

Spre deosebire de Aristotel, Platon nu merge pana la constructia unei logici a fiintei, chiar daca limbajul e inrudit cu obiectele lumii sensibile. Cu toate acestea e important sa precizam ca discursul platonic e legat de problema cosmologica prin faptul ca relationeaza logosul limbajului cu logoi lucrurilor sensibile. Pentru Platon "dialectica nu reuseste sa se constituie in tehnica autonoma de rationare riguroasa. Ea ramane totdeauna subordonata unui principiu exterior, precum geometria definitiilor si axiomelor sale. Problema raporturilor dintre limbaj si cunoasterea exacta se intemeiaza, asadar, in realitate, in problema cosmologica, caci este o problema de comunicare sau de participatie si nu propriu zis de rationare. Intr-adevar, limbajul nu mai este un produs al gandirii noastre. Legea armoniei, care este cea a lumii, i se impune, la fel ca si restului creatiei. Limbajul e supus regulii mitului mai mult decat celei a calculului".

Cosmologia platoniciana este finalista. Daca studiem resorturile intime ale gandirii cosmologice platoniciene (mai ales cum sunt evidentiate in Timaios) vom observa ca temeiul naturii consta tocmai in miscarea spre principiul suprem: Binele. Avem o explicatie finalista a fenomenelor si particularul exista in masura participarii lui la suprasensibil si isi descopera adevarata lui identitate prin contributia la armonia intregului ca un tot unitar. Finalismul cosmologic al lui Platon explica si viziunea lui idealista deopotriva cu perceperea omului ca un microcosmos.

Pentru a ilustra ca intr-adevar discursul cosmologic al filosofiei grecesti articuleaza lumea vazuta la un fundament metafizic ma voi opri la cei doi filosofi reprezentativi ai Greciei: Platon si Aristotel. Principalul dialog al lui Platon care dezbate problematica referitoare la cosmologie este Timaios. Bineinteles pentru a avea o perceptie cat mai clara despre conceptia platoniciana despre cosmos e nevoie de o corelare a dialogului Timaios cu alte texte cosmologice de referinta din opera lui Platon, precum cele din dialogurile Phaidros, Sofistul, Philebos, Republica.

In dialogul Philebos universul este numit podoaba dar si intregul. Platon arata ca universul nu poate proveni din hazard si irational, ci, dimpotriva, el este condus si oranduit de un intelect atotcuprinzator. O conceptie care sa fundamenteze existenta universului plecand de la hazard si irational este considerata lipsita de cucernicie.

In dialogul Philebos, Socrate il intreaba pe Protachos: "Oare sa afirmam, Protachos, ca toate cele si asa numitul Tot sunt nascute de puterea irationalului si a intamplarii in felul in care se nimereste, sau dimpotriva, dupa cum au afirmat cei dinaintea noastra, ca un intelect si o cugetare minunate oranduindu-le, le carmuiesc? Protachos: Nu-i nimic comun intre aceste variante, uimitor om ce esti, Socrate! Caci prima mi se pare de-a dreptul lipsita de cucernicie: eu nu as putea altfel crede si spune decat ca intelectul le oranduieste pe toate si ca e vrednic de aspectul Universului, de cel al soarelui, al lunii, al astrelor si al intregului firmament rotitor".

Socrate, mai departe face o analogie intre elementele pamant, foc, apa, aer care constituie universul si aceleasi elemente existente in noi insine. In lumea noastra fiecare element este mic si nevrednic, impur si lipsit de puterea corespunzatoare a naturii sale. De exemplu, focul universal este minunat prin dimensiune, frumusete si putere comparativ cu focul nostru. Focul universal este cel care hraneste focul nostru. La fel se intampla cu toate celelalte elemente. Conceptia conform careia in natura tuturor vietuitoarelor exista reunite cele patru elemente apartine lui Empedocle si Hippocrate. Ea a devenit o trasatura comuna a fizicii antice si medievale. De aici va proveni si principiul "toate sunt in toate" ce va fundamenta corespondenta dintre microcosmos (om) si macrocosmos (lume).

Cu cat ne exersam in actul contemplarii lumii inteligibile, vom actualiza resorturile adanci ale lucrurilor, constientizand vocatia comuna a omului si a intregului cosmos de a participa la viata divinitatii. "Cand cineva se lasa prada dorintelor si ambitiilor si cand se lupta pentru ele, toate gandurile lui sunt muritoare si - atat cat e cu putinta - el insusi va deveni cu desavarsire muritor, de vreme ce si-a cultivat partea muritoare din el. Dar, daca cineva s-a dovedit iubitor de invatatura si de intelepciune adevarata si daca si-a exersat mintea mai mult decat orice alta parte din el, atunci acel cineva are ganduri nemuritoare si divine. Miscarile care se aseamana in mod firesc cu partea divina din noi sunt gandurile si revolutiile universului. De aceea fiecare om trebuie sa le urmeze si, imitand armoniile si revolutiile universului, sa le corecteze pe acelea din propriul sau cap, care au fost modificate atunci cand ne-am nascut. Astfel, partea inteligenta din noi devine, potrivit naturii ei originare, asemanatoare cu ceea ce este obiectul de contemplatie, implinind, acum si pururea, adevarata viata ce ne-a fost daruita de zei".

Platon admite ca universul este alcatuit din patru elemente (foc, aer, pamant, apa), acestea fiind principiile originare ale lumii. Cand vorbim de aceste elemente suntem tentati sa le vedem strict in latura lor materiala, sa explicam configuratia lumii plecand de la o ordonantare si proportionalitate a acestor elemente in structuri materiale. Accesul la principiile originare ale universului nu este deloc un lucru facil. Incercarea de a explica intr-un fel sau altul structura acestor principii este una indrazneata si ea trebuie facuta cu multa bunacuviinta, invocand ajutorul zeilor. Explicarea acestor principii nu poate fi epuizata in rationamente discursive, ci constituie un discurs verosimil despre lume.

Platon este foarte clar in acest sens: "Trebuie asadar sa examinam insasi natura apei, a focului, a aerului si a pamantului in starea lor de dinaintea nasterii cerului. Caci pana acum nimeni n-a explicat nasterea lor, desi vorbim ca niste oameni care ar sti ce anume este focul si fiecare dintre acestea, postulandu-le ca principii originare-elemente ale universului, asemanandu-le cu literele din care el e alcatuit: desi cineva, fie si slab de minte, n-ar trebui sa le compare in cadrul acestei analogii, nici macar cu silabele. Cat despre noi, acum, sa ne marginim la atata: nu este cazul sa vorbim nici despre principiul originar, nici, indeobste, despre principiile tuturor lucrurilor, daca nu de altceva, macar din pricina greutatii de a explica ce gandim prin prezenta noastra metoda de expunere".

Dialogul Timaios, considerat unul din dialogurile de baza ale lui Platon a suscitat numeroase comentarii. Celebre raman analizele facute cu o deosebita minutiozitate ale lui A.E.Taylor, A commentary on Plato's Timaeus si comentariul lui F.M.Cornford, Plato's Cosmology.

Nu intentionez sa intru in detaliile acestor comentarii pretentioase, ci sa ma opresc asupra textului propriu-zis, pentru a arata ca, intr-adevar discursul cosmologic platonician implica in mod obligatoriu elemente ce tin de o paleografie a sacrului. Invocarea autoritatii sacrului era o obisnuinta in activitatile curente ale anticului. Inclusiv un discurs cosmologic nu poate face rabat de a se revendica prin aceasta articulare la religios. Timaios isi incepe discursul facand aceasta precizare: "Ori de cate ori sunt pe cale sa inceapa o treaba, fie ea mica sau mare, invoca intr-un fel sau altul un zeu. Cu atat mai mult noi, care ne propunem sa vorbim despre univers - cum s-a nascut sau daca nu cumva este nenascut - trebuie, daca nu suntem cu totul necugetati, sa-i invocam atat pe zei cat si pe zeite si sa-i rugam sa ne ajute, in asa fel incat tot ce vom avea de spus sa fie spus cat mai pe placul mintii lor, fiind astfel si pe placul nostru". Adaptarea mintii noastre cu voia divinitatii ne da adevarata reprezentare a lumii, realizandu-se in acest fel o corespondenta intre registrul divin si cel uman.

Timaios pune in discutie eventualitatea nasterii universului sau a vesniciei lui. Presocraticii (Thales, Anaximandru, Anaximene) au filosofat asupra originii universului. Cel care s-a distantat fata de aceasta preocupare a fost Heraclit care a conceput o cosmologie fara cosmogonie. In ceea ce-l priveste pe Platon parerile au fost impartite. Aristotel in De caelo, Plutarh si Atticus au considerat ca Platon descrie un univers nascut, pe cand Xenocrate, Teofrast, Albinus si Proclus sunt de parere ca dialogul Timaios descrie universul asa cum este el in eternitatea lui.

In acest sens urmatorul text din Timaios a fost foarte comentat: "Mai intai trebuie sa facem urmatoarea distinctie: ce este fiinta vesnica, ce nu are devenire, si ce este devenirea vesnica ce nu are fiinta. Ceea ce este vesnic identic cu sine poate fi cuprins de gandire printr-un discurs rational, iar ceea ce devine si piere, neavand niciodata fiinta cu adevarat, este obiectul opiniei si al sensibilitatii irationale, in plus, tot ceea ce devine, devine in mod necesar sub actiunea unei cauze, caci in lipsa unei cauze nimic nu poate avea devenire".

Fiinta este identica cu ea insasi avand vesnicia iar devenirea tine de ordinea sensibila, fiind doar o copie a lumii ontice. Devenirea lumii introduce lantul cauzalitatii, dar orice cunoastere a cauzei devenirii din lumea sensibila nu este decat o pseudocunoastere. Distinctia ontologica intre fiinta vesnica ce nu are devenire si devenirea vesnica ce nu are fiinta postuleaza o gnoseologie diferentiata. O descriere a lumii sensibile ramane in sfera relativului atata timp cat discursul nu se racordeaza la ceea ce este fiinta.

Lumea vesnica a fiintei este caracterizata de nemiscare, de stabilitate si poate fi supusa unui discurs cu adevarat rational, mereu identic cu sine. Lumea perisabila caracterizata de devenire da nastere unei gnoseologii dominate de relativism, de irationalitate. Timaios se intreaba dupa ce model a faurit Demiurgul universul: dupa modelul lumii inteligibile a fiintei sau dupa cel al lumii sensibile? Ramanand consecvent ontologiei iconice, Platon nu-si poate imagina universul decat ca o reprezentare a unei alte realitati metafizice ce da adevarata dimensiune a cosmosului.

"Este necesar ca acest univers sa fie o copie a ceva. Trebuie sa distingem asadar copia de modelul ei, ca si cand vorbele ar fi inrudite cu lucrurile a caror explicatie o dau. Pe de o parte vorbirea despre ceea ce este stabil, constant si cognoscibil cu ajutorul ratiunii va fi ea insasi stabila si de nezdruncinat, fapt care, in masura in care este posibil, nu trebuie sa lipseasca unor discursuri inexpugnabile si irefutabile; pe de alta parte, vorbirea despre ceea ce este copia celei dintai realitati, copie ce nu este decat o imagine a acelei realitati, nu va fi, la randul ei, decat o vorbire verosimila si se va afla fata de primul tip de vorbire intr-un anume raport; caci in acest raport in care se afla fiinta fata de devenire, se afla si adevarul fata de credinta".

Modelul dupa care este facut universul apartine lumii inteligibile care nu este supusa miscarii. Platon introduce un concept de mare importanta: acela de participare. El renunta la conceptul de imitare pentru a-l impune pe cel de participare. Lumea sensibila participa la lumea inteligibila tocmai in virtutea faptului ca este o copie a ei. Deoarece arhetipul existentei mundane se afla in lumea inteligibila, adevarul este de o natura ce depaseste realitatea noastra imediata. "Adevarul nu ne este transmis in totalitate si in mod direct. El ramane transcendent noua. il atingem, totusi, la capatul efortului pe care-l facem pentru a ne asimila divinului model la care participam, pentru a trai cu evlavie si dreptate in limpezimea spiritului. Adevarul este expresia echilibrului nostru atunci cand se afla in armonie cu ordinea lumii".

Platon in descrierea formarii universului face o distinctie intre trei forme: modelul, copia, si receptacolul. Receptacolul mai este numit mama, modelul tata, iar copia vlastar. Focul, aerul, pamantul si apa, inclusiv in forma lor vazuta de copii supuse devenirii in cadrul receptacolului (echivalat si cu spatiul indefinit) nu sunt substante materiale, ci sunt intelese ca fiind calitati intruchipate ale modelelor arhetipale. Perceptia sensibila nu trebuie sa ne faca sa desemnam lucrurile observate empiric cu echivalentele lor strict materiale, fiziciste. Ontologia simbolica este evidenta in aceasta conceptie.

Ceea ce poate fi cunoscut cu adevarat este modelul universului si nu universul insusi. Gnoseologia platoniciana fiind consecventa cu ontologia lui iconica plaseaza cunoasterea sigura in sfera inteligibilului, a formelor nesupuse devenirii. Modelele, ideile sunt realitati inteligibile, neperisabile si ele pot fi cunoscute cu certitudine. Ele sunt egale lor insesi. Realitatile sensibile sunt supuse unei cunoasteri relative in care predomina parerea si opinia. Situatia este inversata in modernitate prin anularea si deturnarea simbolului, a iconicului. Stiinta moderna va crede ca poate sa-si exercite autoritatea si sa emita conceptii legitime asupra realitatii palpabile, masurabile. Cosmologia moderna pe baza datelor observate intr-un mod empiric, ignora adevarata cunoastere, capabila de sesizarea dimensiunii inteligibile, spirituale a cosmosului.

Ontologia simbolica este posibila in cosmologia lui Platon prin teoria formelor introdusa in dialogul Phaidon prin cuvintele phamen pou ti einai ison (exista ceva numit egalitate). "Acum gandeste-te daca e adevarat sau nu urmatorul lucru. Noi afirmam ca exista ceva numit egalitate, dar nu egalitatea unui bat cu alt bat, ori a unei pietre cu alta piatra, nimic de acest fel, ci altceva, ceva de dincolo de toate cazurile concrete, egalitatea in sine".

Universul se configureaza intr-o realitate ordonata si armonioasa transformandu-se in cosmos numai in masura in care reda modelul lumii inteligibile al fiintei vesnice. Aceasta ordonare ce permite realizarea unui intreg unitar a fost resimtita de greci ca fiind frumusete. Astfel cosmosul a ajuns sa desemneze lumea in intregul ei. Universul apartinand lumii sensibile este supus devenirii, dar el devine frumos deoarece este configurat conform cu modelul lumii vesnice. Chiar daca universul este numit "nascut" nu inseamna ca el este creat. Verbul grecesc are o ambivalenta, el insemnand "a se naste", dar si "a deveni". Atunci cand Demiurgului i se dau anumite atribute precum "tata", "fauritor", "artizan" trebuie sa avem in vedere primul sens al verbului grecesc. Dar daca luam in considerare al doilea sens, atributele Demiurgului precizate anterior isi pierd din relevanta.

Deci chiar atunci cand textul platonician pare sa ne conduca spre o conceptie despre o creare a lumii, observam ca e nevoie de multiple nuantari care sa clarifice aceasta problema. Din aceasta perspectiva trebuie sa afirmam categoric ca Demiurgul lui Platon nu poate fi identificat in nici un caz cu Dumnezeul crestin. Demiurgul nu creeaza lumea din nimic, ci ordoneaza universul ajutandu-se de elemente preexistente lumii (apa, aer, foc, pamant): "Dorind deci ca toate sa fie bune si, atat cat ii statea in putinta, nimic sa nu fie imperfect, Demiurgul a luat tot ce era vizibil, lipsit de repaus si aflat intr-o miscare discordanta si haotica si 1-a condus din dezordine in ordine, considerand ca ordinea este intru totul mai buna decat dezordinea... in alcatuirea lumii a intrat fiecare dintre cele patru elemente in intregul sau. intr-adevar, Demiurgul a alcatuit universul din tot focul, toata apa, tot aerul si tot pamantul, nelasand afara nici o parte si nici o putere a nici unuia".

Adevarul caracterizeaza lumea vesnica a fiintei, iar discursul despre universul aflat in devenire devine un mit verosimil, asumat prin credinta si trimitand mereu la adevarul lumii vesnice. Cu alte cuvinte avem argumentul pentru a sustine premisa de la care am plecat conform careia discursul cosmologic al lui Platon nu autonomizeaza lumea vazuta intr-o realitate de sine statatoare, ci o leaga de modelul arhetipului ei vesnic. Sesizam aici valentele reprezentarii iconice a universului in conceptia lui Platon.

Desi Platon ia o atitudine foarte ferma fata de mitologia promovata de Homer si Hesiod, pledand cu consecventa impotriva povestilor populare transmise din generatie in generatie prin viu grai, va dezvolta o filosofie marcata de un simbolism mitologic. Esentialmente filosofia platoniciana isi faureste propriile mituri, ramanand in cadrul unei reprezentari mitice a lumii, chiar daca propune un discurs bazat pe un rationament lucid.

De fapt mitologia nu poate fi constienta si consemnata ca atare decat prin alteritatea cu o cultura scrisa. Numai in contextul unei epoci in care textul scris ia o amploare decisiva se poate sesiza diferenta fata de epoca vechilor rapsozi ce cultivau o traditie reala. Pe vremea lui Homer si al lui Hesiod identitatea mitologiei nu putea fi constientizata atat de clar, precum pe vremea lui Platon cand diferenta intre cultura scrisa si cea orala era vizibila. Platon, cu toate ca opteaza pentru noua forma de cultura, atacand virulent mitologia inaintasilor sai, elaboreaza o filosofie structurata de cadre mistice intrinsece, ce impune o abordare eminamente simbolica a lumii.

Inclusiv in cetatea ideala proiectata in Republica se dezvolta o politica mitologica. "Mitologia nu este acel imperiu tacut caruia o anumita gandire filosofica, in acord cu cunoasterea istorica, incerca sa-i traseze frontierele sub pretext ca intalneste in el demonii propriului discurs. Si este iluzoriu sa o cauti in epopeea lui Homer, sau sa o descoperi in aventurile zeilor si eroilor, pentru ca ea apartine traditiei transmise in soapta a proverbelor si zicalelor anonime, situandu-se in afara scrierii ce nu poate da seama despre ea dincolo de orice cau-tare voluntara a trecutului. Platon porneste pe urmele unei traditii care trebuie sa ramana orala si in care salasluieste - intruchipare muta a autoritatii - cuvintelul ce nu trebuie niciodata rostit. In mod paradoxal, cel care a dat de stire ca lumea amagirii este bantuita de memorie si traditie, inventand astfel, intr-o desavarsita singuratate, o mitologie lipsita de masura comuna cu figura adversa a ratiunii operand cu rationamente, care avea sa obsedeze vreme atat de indelungata gandirea mitologilor moderni, trebuia sa fie un filosof mai lucid decat altii".

Cosmologia platonica este puternic impregnata de simbolism. Demiurgul este asociat cu un zeu vesnic ce isi propune sa ordoneze universul, transformandu-l astfel intr-un zeu fericit. Corespondenta dintre univers si zeu ne descopera cosmosul simbolizat al lui Platon, un cosmos unic dotat cu o miscare circulara (expresia desavarsita a miscarii in simbolistica din antichitate). Nu avem de-a face cu un univers saracit de simboluri, ci cu un cosmos proiectat a fi el insusi zeu. "Acesta a fost, in intregul sau, rationamentul zeului vesnic existand, gandit cu privire la zeul ce urma sa fie candva; potrivit acestui rationament, el a faurit un corp neted, uniform si pretutindeni egal fata de centru, intreg si desavarsit, alcatuit din corpuri desavarsite. Dupa ce a pus sufletul in mijlocul universului, Demiurgul l-a intins prin tot corpul acestuia si, mai mult, l-a infasurat pe dinafara lui, formand un univers care se roteste in cerc, unic, fara pereche, singuratic si avand prin propria sa virtute puterea de a coexista cu sine. Din aceste motive Demiurgul a zamislit universul ca pe un zeu fericit. O data ce a vazut ca universul se misca si este viu, nascut ca sfant locas al zeilor nemuritori, tatal care l-a zamislit a fost cuprins de incantare si, bucurandu-se, s-a gandit cum sa-l faca si mai asemanator modelului lui".

Viziunea simbolica a lui Platon asupra lumii teoretizeaza modul de a fi al omului traditional. Ontologia lui consecvent iconica exprima ontologia arhetipala a omenirii primitive. Omul culturilor traditionale se recunoaste ca fiind real doar in masura in care reia gesturile paradigmatice ale divinitatii, identitatea lui autentica fiind structurata tocmai de renuntarea la ceea ce este el, pentru a relua si a trai gesturile altcuiva. Pentru mentalitatea moderna aceasta situatie este paradoxala, deoarece in paradigma modernitatii identitatea este perceputa ca o manifestare preponderenta a originalitatii fiecarei persoane, ea fiind considerata cu atat mai puternica cu cat se impune fata de modul de a fi al celuilalt. Renuntarea la propriul eu pentru a te implini traind prin altcineva este scandaloasa pentru omul modern care nu patrunde taina alteritatii.

Platon valorifica in filosofia lui tocmai ontologia primitivilor care nu se considerau reali decat prin repetarea simbolica a unor acte primordiale si care nu percepeau lucrurile ca fiind reale decat prin impartasirea lor la modelele inteligibile din lumea arhetipala. "S-ar putea spune ca aceasta ontologie primitiva are o structura platoniciana, si Platon ar putea fi considerat in acest caz ca filosoful, prin excelenta, al mentalitatii primitive, ca si cum ganditorul ar fi reusit sa valorifice filosofic modurile de existenta si comportament ale umanitatii arhaice. Evident originalitatea geniului sau filosofic n-ar fi cu nimic diminuata; caci marele merit al lui Platon ramane efortul sau in vederea justificarii teoretice a acestei viziuni a umanitatii arhaice, si aceasta prin mijloacele dialectice pe care spiritualitatea epocii sale i le punea la dispozitie".

Platon descrie in dialogul Timaios felul in care s-a complexificat universul, folosindu-se de o reprezentare geometrizata a lumii. Se pleaca de la cea mai simpla figura geometrica (triunghiul dreptunghic isoscel) ajungandu-se pana la figuri complexe spatiale precum icosaedrul. Se explica si formarea trupului omenesc, facandu-se relatari substantiale despre fiziologia umana. Sunt folosite elemente din biologia lui Empedocle. Se arata care este starea naturala a omului si felul in care apar tulburarile in organismul uman.

In momentul in care omul se inscrie in sensul adevarat al existentei sale conferit de catre divinitate, el isi impleteste destinul sau cu cel al universului, convergand catre adevarata implinire a vietii: asemanarea cu lumea inteligibila. Desi nu putem vorbi de un sens eshatologic al universului in cosmologia platoniciana deoarece nu exista o creatie propriu zisa, care sa permita o devenire efectiva a lumii, se poate vorbi de un sens al universului.

Preeminenta sufletului asupra trupului, constanta gandurilor oamenilor catre divinitate dau adevarata nemurire. in aceasta situatie omul intra in armonia universului, isi redescopera propria menire precum si pe aceea a lumii, si anume de a contempla modelul lumii inteligibile. La polul opus, daca trupul domina sufletul, omul va inainta cu desavarsire in moarte. "Orice suflet daca traieste in trandavie si isi inceteaza miscarea lui proprie va deveni foarte slab; pe cand daca se exerseaza va deveni foarte puternic. Va trebui deci sa veghem ca intre aceste miscari sa existe proportiile cuvenite. in ce priveste partea cea mai stapana a sufletului - cea care, spunem noi, traieste in partea superioara a trupului nostru si care ne poarta, de la pamant spre cerurile cu care se aseamana, ca pe o planta ce-si are radacinile in cer, nu pe pamant - trebuie sa ne gandim ca ea i-a fost data fiecarui om de catre zeu, ca o divinitate calauzitoare".

Universul descris in Timaios este unul viu. Viata universului este salvata tocmai prin viziunea simbolica ce imbogateste lumea, invaluind-o intr-o suma de inedite taine, acestea dand frumusetea si savoarea vietii cosmosului. Un astfel de cosmos insufletit mereu ne va surprinde, devenindu-ne un partener vrednic de asemanare cu divinitatea. "Universul, primind in sine vietuitoarele muritoare si nemuritoare si cuprinzand tot ceea ce este vizibil si tot ceea ce este o copie a vietuitoarei inteligibile, a devenit el insusi o vietate vizibila, un zeu perceptibil, neasemuit de mare, de bun, de frumos, de desavarsit: acest cer unic in felul sau si unul".

Prezenta simbolului in cosmologia imanenta a lui Aristotel

Aristotel se diferentiaza de Platon prin faptul ca intelege intr-un alt mod raportul dintre individual si general. Pentru Platon lucrurile particulare sunt reale in masura in care participa la Idee sau Forma; pentru Aristotel, dimpotriva, Formele sunt realitati doar in masura in care apartin individualului, substantei concrete.

La Aristotel devenirea este o succesiune de contrarii calitative. Un acelasi lucru poate primi contrarii calitative (care-i explica schimbarea) dar pentru aceasta el trebuie sa fie capabil de a primi calitati diferite, deci nu are preferinta pentru o calitate sau alta. Materia este un substrat pasiv si indeterminat ce permite devenirea, ea fiind resortul tainic al schimbarii.

Dar daca materia este elementul pasiv, indeterminat ce anume produce schimbarea lucrului? Aristotel arata ca orice lucru nu e configurat doar din materie. Ceea ce contureaza o calitate determinanta si activa a lucrului este forma. Orice lucru este o plamadire a materiei prin forma si schimbarea lucrului este posibila prin succesiunea substratului data de forme. Dar dintre aceste forme unele se unesc constant cu lucrul, altele doar accidental. Primele sunt forme substantiale (esente), celelalte sunt forme accidentale.

Prin aceste consideratii, Aristotel salveaza materia de efemer. Pentru el materia este vesnica, doar lucrurile sunt trecatoare prin actiunea dinamica si determinanta a formelor. Astfel avem la Aristotel o conceptie cosmologica dinamica, energetica dar totodata imanentizata.

Pentru Aristotel "materia ca atare nu piere si nu oboseste; pieriloare sunt doar lucrurile si proprietatile lor. Materia e pasivitate, forma c activitate. Forma realizeaza posibilul; ca este un act. Ceea ce contureaza si da viata este o energie. Materia cuprinde in sine, posibil si virtual, determinarile ce vor fi realizate si actualizate de forme. Ea cuprinde in sanul ei vast tot ceea ce a fost, tot ceea ce este si tot ceea ce va fi, fiindca e preformare; ea palpita de dorinta formei, a precizarii, a binelui. Materia e imperfectiune, fiindca e nedeterminata, virtuala, deci capabila de a se schimba. Nici macar ceea ce numim corp nu exista doar prin materie, ci prin harul formelor si al esentelor. Sta in natura materiei de a suferi schimbari, de a evolua; prin sine, materia nu poate decat sa prepare si sa anunte venirea mantuitoare a Formei".

Aristotel se indeparteaza de simbolismul cosmologic pe care il mai regasim inca la Platon prin faptul ca leaga inteligibilitatea de structura (cosmologia imanentizata de care pomeneam anterior), iar structura nu este alta decat structura universului nostru perceput in mod sensibil, in acest fel putem vorbi de un realism al cunoasterii sensibile, de o importanta majora acordata lumii vazute, de prioritatea actului sensibil in epistemologia aristotelica si ca atare de o ontologie a lumii justificata rational.

Desi simbolismul cosmologic nu este anulat, el este diminuat prin faptul ca semnificatiei religioase a lumii i se alatura o dimensiune rationalista. "Facand solidare inteligibilitatea si structura topologica a cosmosului, Aristotel confera structurii o realitate definitiva si necesara. Ordinea universului este ontologic justificata. Simbolismul sacru, in schimb, inainte de a justifica ordinea aparentelor conferindu-i demnitatea de rostire divina, incepe prin a-i retrage titlul de realitate prima si ultima, considerand-o drept un reflex al unei realitati prime, adica ontologic deficienta. Rostirea simbolica stie precis ceea ce are esential in sine creatia, transformand lucrurile in expresii ale divinului; insa le transforma doar printr-o transgresiune a formei lor existentiale tocmai pentru ca, ramanand in aceasta forma, ele ar fi pierdute. in aparenta, simbolismul Scripturilor sacre se bazeaza pe un univers vizibil. in realitate, doar in masura in care pot servi drept mod de expresie Cuvantului divin, lucrurile acestei lumi nu se vor petrece in risipire. Ontologia aristotelica a realitatii fizice se opune in mod direct unei astfel de perspective. Acordandu-se superficial cu simbolismul biblic, il contrazice cu profunzime. Cand cosmosul aristotelic se va narui, va atrage dupa sine, in cadere, simbolismul sacru".

Aristotel critica teoriile transcendentaliste ale inaintatilor sai, in mod special teoria ideilor a lui Platon. Ideea arata o transcendenta si o anterioritate temporala a modelului inteligibil fata de copia corespondenta din lumea sensibila. Forma aristotelica este oarecum corespondenta Ideii platoniciene, dar difera de ea, deoarece forma este imanenta lucrului si prezinta fata de acesta o anterioritate logica, nu temporala. Forma nu este nici anterioara, nici posterioara lucrului.

Chiar daca Aristotel pledeaza pentru o cosmologie imanentizata nu inseamna nicidecum, ca el opteaza pentru o pozitie materialista. Dimpotriva, el ia o atitudine transanta fata de cei care sustin conceptiile materialiste. "E evident ca toti aceia care considera Universul ca unul si de o singura natura, anume ca materie, cu caracter corporal si avand marime, se inseala in multe privinte, intr-adevar, ei stabilesc elemente numai pentru lucrurile corporale, nu si pentru cele necorporale, macar ca exista si astfel de lucruri. Apoi, in vreme ce cauta sa ne arate cauzele nasterii si pieirii si sa dea o explicatie naturala despre tot elimina cauza miscarii".

Aristotel arata ca exista doua feluri de materie: eterna si perisabila. Ambele forme ale materiei sunt supuse miscarii. insa exista si un miscator nemiscat, un prim motor care produce miscarea, fara ca el sa fie supus miscarii. Primul motor produce miscarea asupra boitei stelelor fixe. La randul ei aceasta imprima o miscare circulara planetelor. Primul miscator este simultan substanta si act.

Primul miscator este lipsit de orice potentialitate. El este in chip necesar asa cum este si nu poate fi altfel. "Dar deoarece exista un miscator care este el insusi nemiscat si e in stare de act, este exclus ca acest miscator sa fie vreodata altfel decat este, pentru ca translatia este primul fel de schimbare; iar prima translatie este translatia circulara, si pe aceasta o produce Primul Miscator. Existenta acestuia este, asadar, data in mod necesar si, fiind necesar, el se identifica cu Binele, fiind astfel principiul miscarii".

Pentru a ne racorda la principiul esential al lumii, e obligatoriu sa ne exersam intr-o cunoastere care depaseste granitele discursivului. E vorba de o cunoastere bazata pe contemplatie, felul specific al divinitatii. in masura in care inaintam in contemplare ne inrudim cu divinitatea si prin urmare putem avea acces la temeiurile ultime ale lumii racordate la Primul Miscator.

Viata este un atribut prin excelenta al divinitatii si contemplarea exprima adevarata viata, specifica duninezeirii. Tainele cosmosului pot fi intuite prin contemplare.

Traind viata ca pe o perpetua contemplare ne vom impartasi de fericirea divinitatii. "Asa ca elementul divin pe care sa-l cuprinda intelectul apartine mai degraba Primului Miscator nemiscat, iar actul de contemplare este cea mai mare si cea mai pura fericire. Daca divinitatea are parte de aceasta fericire vesnica, iar noi doar din cand in cand, lucrul e minunat; iar daca divinitatea are parte de ea intr-o masura inca si mai mare, atunci minunea e si mai mare. Si lucrurile stau chiar asa".

Am vazut din cele prezentate anterior ca viziunea cosmologica a lui Platon este una esential simbolica, filosoful grec evitand sa formuleze o cosmologie incartiruita de un limbaj asa zis stiintific, caracterizat de rigiditate si de tehnicism. Cosmosul se explica si se intelege doar din perspectiva divinitatii, nu are subzistenta in sine, ci trimite totdeauna la modelul sau desavarsit.

Daca la Platon, nu avem o fizica propriu zisa, lumea neputand fi analizata in sine, la Aristotel universul se constituie obiect in sine, analizabil prin mijloacele puse la dispozitie de logica umana. Bineinteles exista si la Aristotel o filosofie a naturii ce nu separa fizica (stiinta fiintei in miscare) de metafizica (stiinta fiintei ca fiinta), dar demersul epistemologic este acelasi. Am vazut ca la Platon exista o ierarhizare a cunoasterii, ratiunea discursiva fiind superioara cunoasterii empirice, iar intuitia intelectuala situandu-se deasupra ratiunii. Nu doar ca exista o distinctie de natura intre metafizica si fizica, dar si cunoasterea universului prin perspectiva metafizicii da posibilitatea unirii subiectului cercetator cu obiectul de analizat prin contemplatie. La Aristotel nu avem o discontinuitate de natura intre metafizica si fizica, ambele stiinte supunandu-se similar exigentelor logicii discursive, filosofia metafizica nefiind altceva decat limita superioara a cunoasterii fizice.

Modelul cosmologic aristotelic fara sa fie golit intru-totul de continut simbolic va impune o conceptie cosmologica ce va cultiva exterioritatea lumii fata de divinitate. Focul central pitagoreic, sufletul lumii de la Platon care evidentiaza intimitatea dintre divinitate si lume, conducerea universului de Dumnezeu dinauntrul lumii vor fi inlocuite cu un Dumnezeu exterior universului ce guverneaza lumea din afara ei. Aceasta mutatie marcheaza un regres al ontologiei ico-nice prezente la Platon si va permite o depreciere a pozitiei Pamantului in cosmos.

Nemiscarea lui Dumnezeu opusa schimbarii prezente in lume va crea o dihotomie periculoasa intre Dumnezeu si cosmos, acesta devenind o premisa fundamentala a teologiei scolastice. "Dumnezeul lui Aristotel, care invarteste lumea fiind in afara ei, este Dumnezeul teologiei abstracte. Mutarea resedintei lui Dumnezeu din centru la periferie a transformat automat regiunea centrala, ocupata de pamant si de luna, in regiunea cea mai departata de El, in cel mai umil si mai de jos loc din intregul univers, spatiul inchis de sfera lunii si continand pamantul, spatiu numit regiunea sublunara, este considerat acum in mod decis un nonunivers. in aceasta regiune si numai in ea sunt confirmate ororile schimbarii si ale mutabilitatii. Dincolo de sfera lunii, cerurile sunt eterne si inalterabile".

Mergand pe celebra distinctie facuta de Aristotel intre materie si forma am fi tentati sa credem ca Aristotel atunci cand se refera la fizica se gandeste doar la studiul materiei. Fizica este diferentiata de metafizica (aceasta disciplina ocupandu-se exclusiv de studiul formelor) dar nu e separata total, deoarece desi are in vedere, preponderent, materia, o face in-stransa legatura cu formele. Aristotel se axeaza pe o perspectiva unificatoare, ce integreaza relatia parte-intreg, nefacand o fizica a elementului luat in sine, separat de intregul naturii.

Desi nu abordeaza problematica formelor pure, fizica aristoteliana este caracterizata de inter-relationalitate, urmarind nu atat structura grosiera a materiei, ci mecanismele de functionare intrinseca a lumii. "In conceptia lui Aristotel sunt putine forme care exista in stare pura. Dumnezeu este forma pura; tot astfel sunt elementele rationale ale corpului. Fizica nu are de a face cu una din acestea. Dar, pe de alta parte, ea nu este un studiu concentrat in intregime pe materie care reduce corpul viu de exemplu (sau un compus chimic neinsufletit) la elementele sale si ea nu se concentreaza asupra structurii care face corpul viu (sau compusul) sa fie ceea ce este. Aristotel se pronunta de fapt in favoarea teleologiei si impotriva mecanicismului simplu, in favoarea studiului partilor in lumina intregului in locul tratarii intregului ca simpla suma a partilor. Fizica este studiul nu doar al formei sau al materiei, ci al materiei informe sau al formei nemateriale".

In cosmologia platoniciana se poate vorbi de un soi de transcendenta in sensul ca inteligibilitatea lucrurilor nu este in ele insele, ci in lumea inteligibila, care se cere imitata de catre existenta mundana. La Aristotel aceasta inteligibilitate este transferata la nivelul imanentului, fiind inscrisa in orizontala lumii vazute, de unde rezulta coerenta si eternitatea universului. Sensurile lucrurilor pot fi cucerite cu o ratiune temeinica ce construieste un discurs formal imbatabil, realizandu-se astfel un echilibru intre fizica si logica, dar care ramane fragil in absenta unei ierarhizari a cosmosului si totodata a stiintelor.

Lucrul devine real in sine, fara o referire explicita la planul metafizic, favorizand un discurs formal bine inchegat, ce capata consistenta pe masura ce obiectul analizat devine o realitate de sine statatoare. "Daca ne vom situa pe pozitiile aristotelismului, vom observa ca universul, fiind dat in el insusi, va trebui sa-si afle tot inauntrul sau principiul de inteligibilitate. In acelasi timp, consistentei ontologice a substantei cosmice va trebui sa-i corespunda consistenta conceptuala a discursului stiintific care devine tot atat de realist pe cat de real a devenit propriul lui obiect. Stiintei lucrurilor ii sta alaturi stiinta discursului asupra lucrurilor; de aici inventarea logicii. Si se iveste in lume, pentru intaia oara, un stil de gandire care exhiba propria-i coerenta formala drept norma si garantie a adevarului ei. Ce diferenta intre rostirea platoniciana, aflata intr-o perpetua reluare de sine spre o mai buna potrivire, esential deschisa realului tocmai in masura in care este mereu constienta de inadecvarea la real, apeland la simboluri, si limbajul lui Aristotel, mecanica fina si minutioasa, limba tehnica, filosofia insasi fiind aici conceputa drept o tehnica a logosului, pe scurt, o limba ce pretinde a satisface exigentele stiintificitatii, adica posedarea conceptuala a realitatii, o vasta cuprindere rigida a lucrurilor".

Simbolismul cosmic este astfel in mare masura estompat la Aristotel, in comparatie cu Platou. Structura ordonata a spatiului cosmic din filosofia aristotelica face posibila transferarea din registrul platonic al metafizicii in planul aristotelic al astronomiei. Nu mai avem o ierarhie fiin-tiala in cosmosul aristotelic dar avem o ierarhizare a spatiului cosmic prin zone calitativ diferite (se trece de la diferenta dintre lumea inteligibila nemiscata si lumea sensibila supusa devenirii, la Platon, la distinctia dintre lumea supralunara si lumea sublunara). "Este adevarat ca un astfel de cosmos nu se opune prin el insusi unei abordari simbolice; fapt dovedit istoric de preluarea lui de catre crestinism. Totusi, este in joc mai curand o nonincompatibilitate decat un acord real. Mai precis, daca prin structura sa ierarhica cosmosul aristotelic e deschis mantuirii simbolice indeplinite de catre religie, ontologic vorbind, prin natura substantialitatii lui, se opune".

Pentru Aristotel nu se pune problema unei creatii a lumii. El nu crede intr-un Dumnezeu Creator, afirmand vesnicia materiei. "Pentru Aristotel materia este necreata, eterna; el argumenteaza in mod special contra creatiei lumii. Aceasta nu ar exclude ideea ca materia este sustinuta in existenta din eternitate de catre Dumnezeu, dar nu exista vreo urma a unei astfel de doctrine la Aristotel. Mai mult, inteligentele apar ca fiinte necreate, existand independent".

Cosmologiile celor doi mari filosofi desi s-au distantat de conceptia mitologica despre cosmos nu s-au rupt radical de o viziune simbolica asupra lumii. Nu putem vorbi efectiv de o cosmologie stiintifica, autonoma de realitatea divina, bazata exclusiv pe o fizica terestra disociata de fizica celesta (mereu asociata cu o functie arhetipala si simbolica in reprezentarea lumii). Realitatea divina mereu se intrepatrunde cu realitatea terestra in teoriile fizicii grecesti.

Cosmologiile presocraticilor, ale pitagoreicilor ce au premers conceptiile cosmologice ale lui Platon si Aristotel, desi au vrut sa se debaraseze de o imagine exhaustiv mitologica, au avut o amprenta a sacrului evidenta. Aceste cosmologii erau impregnate de o ontologie iconica ce incerca sa faca o corespondenta intre lumea imanenta si substratul ultim al ei. Se pleca mereu in acest efort de descifrare a esentei lumii de la realitatea prima si ultima totodata a lumii, care interfera in mod obligatoriu cu sacrul. Convergenta cercetarilor cosmologice din antichitate cu metafizica si, in cele din urma cu religiosul, ne arata o structurare a fizicii de catre metafizica, o impletire a cerului cu pamantul, a referentului simbolizant cu simbolizatul, prin intermediul unor teorii intrinsec simbolice.

Ordinea lumii, perceperea intregului univers ca un adevarat cosmos, nu sunt aspecte care tin de o hermeneutica simbolica ce afirma ca lumea este expresia unei convingeri ulterioare actului de cercetare a lumii, ci ele sunt principii fundamentale absolute. "Lumii nu ii este atribuita a posteriori o semnificatie simbolica mai mult sau mai putin adventica. Dintr-o data si chiar in substanta ei, lumea este dotata cu o functie iconica. Cosmosul este imaginea manifesta a unei Realitati si a unei Ordini nonmanifeste si, de altminteri nonmanifestabile in ele insele". Astfel in mod necesar lumea este o imagine a ceva, ea nu se constituie ca o realitate in sine, autonomizata de orice referent simbolizant. Ca atare, cercetarea lumii nu poate fi redusa doar la ceea ce se vede, la ceea ce este sesizabil in mod empiric, ci trebuie sa se deschida catre metafizica.

Adrian Lemeni

08 Mai 2012

Vizualizari: 23018

Voteaza:

Ontologia simbolica a cosmologiei lui Platon si Aristotel 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE