Cat de crestini mai suntem?

Cat de crestini mai suntem? Mareste imaginea.

Unde-i buba
Ne numim crestini iar scopul vietii noastre ar trebui sa fie acela al cautarii lui Dumnezeu. Nimic altceva nu ar trebui sa ne distraga atentia, sa ne abata de la cursul pe care il avem de urmat, caci „toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”, suntem indemnati sa o dam. Sa vedem insa cum noi, crestinii declarati, ne achitam de aceasta treaba a noastra, unica pe care o avem de facut.

Iar situatia de la care pornim este decaderea in trairea unei vieti crestine. Actele pe care le aduce cu sine credinta, cum sunt mersul la biserica, postul, rugaciunea, devin domeniul unui formalism pe care il acceptam aproape fara sa ne dam seama.

Continuam sa le executam, le integram in viata noastra, fara insa sa facem sa fie continutul ei real. In loc sa ne traim propria viata ne lasam traiti de cotidian, facem actele obisnuite fara sa ne mai gandim la ele, la semnificatia lor. Parca n-am fi suficient de prezenti in propriile noastre vieti.

Cu siguranta ca, daca acum frecventam Biserica, a fost, la un moment dat, sa nu zic o revelatie, dar macar un fior simtit, o chemare subinteleasa pe undeva. Am auzit un glas care ne cheama si caruia i-am raspuns. Datorita acelei chemari am inceput sa mergem pe cale, datorita ei mai suntem acum, inca, pe ea. Numai ca lucrurile n-au ramas ca la inceput. Energia vitala de atunci s-a stins treptat, iar acum continuam sa actionam mai mult din inertie, mai degraba manati decat din initiativa proprie.

Aceasta chemare pe care o simte orice credincios -daca n-ai simtit-o niciodata este ca si cum te-ai fi nascut direct batran si plictisit de viata- este atingerea Duhului, suficienta ca sa ne aduca la viata, dar neindestulatoare ca sa ne mentina, mereu, in ea, daca noi, fiecare in parte, nu mai facem nimic. Caci impulsul initial este coplesit de inertiile vietii. Este asemeni semintei pusa de semanator in pamant, dar care ba e cuprinsa de buruieni, ba e cazuta pe piatra si nu reuseste sa prinda radacina adanca, sa creasca si sa aduca roada asa cum se cuvine.

Dupa acest impuls initial Duhul se retrage. La sfinti e prilej de mari si intense cautari, de zbateri interioare puternice. Dumnezeu ne „paraseste” ca sa ne lase noua, copiii Lui, un spatiu de crestere, de dezvoltare. Daca Duhul ar adasta in permanenta asupra noastra am ramane nevolnici. O mama care nu-si lasa copilul din brate nu poate sa-l invete sa mearga. Chiar daca la inceput va cadea, se va lovi, poate va si plange, aceste lucruri sunt spre binele lui. Iar copilul le va intelege mai tarziu, cand va creste. Asa si Dumnezeu ne lasa singuri pe noi, asteptand sa crestem si sa-l chemam apoi. Numai ca noua a inceput sa ne placa aceasta singuratate, ne-am adaptat de minune ei, iar acum n-am sti sa ne intoarcem la Cel pe care il tot invocam verbal. Am invatat sa mergem singuri, ne-am maturizat, iar acum pare ca nimic nu ne mai lipseste.

Noi, nesfintii care nu vrem sa devenim sfinti-mare pacat asta- ne multumim cu putin. Cu atat de putin, incat nu mai cautam nimic, ne vedem de viata noastra si suntem multumiti cu ceea ce avem. Ne-am obisnuit cu hrana atat de putina si de proasta incat, daca cineva ar incerca sa ne hraneasca normal, ne-ar da peste cap tot metabolismul.

Ceea ce ne lipseste noua este cautarea. Ne afundam in viata asa cum e, fara sa inceram s-o intelegem, sa-i cautam resorturile mai adanci. Nevoia de cunoastere este inlocuita cu placerea confortului sau efortul pentru obtinerea lui. Vrem sa ne simtim bine in lume si de aceea facem ca preocuparile zise religioase sa se armonizeze cu viata noastra aflata in totala dizarmonie cu Cuvantul Domnului.

Brese in goliciune

E-adevarat ca apar, din cand in cand, si impulsuri spre bine, o predica auzita la biserica, un gand bun, o lectura, o intamplare povestita de cineva pot sa ne starneasca ravna amortita, sa ne scoata din inertia in care ne miscam si suntem. Avem o tresarire, ne amintim de vremurile bune din trecut, ne dam seama ca am lasat-o un pic cam moale, vrem sa trecem la fapte. Dar avem mare grija ca asemenea indemnuri spre bine sa se stinga repede. Altfel ce ne-am face? Ar risca sa ne modifice felul in care ne folosim de viata ce ne-a fost data, ne-am simti vizati prea personal si ar trebui sa actionam. Or, asa ceva nu mai vrem, nici nu mai credem ca am putea.

Lucrurile care ne infrang cerbicia nu pot s-o faca insa pentru prea mult timp. Vibram la anumite evenimente, ne place cand la sfintele moaste se strang multi oameni, suferim cand Biserica e atacata si am vrea sa facem ceva ca sa o aparam. Cam acestea sunt lucrurile care ne misca si care ar putea sa ne impulsioneze. Ele reusesc sa sparga, pentru un timp, barajul imens construit de inertiile cotidianului, ne fac sa retraim ceva din energia inecputului credintei noastre. Dar incet-incet, lucrurile isi reintra pe fagasul lor anost, pe care vor curge pana la urmatorul eveniment.

Ca sa ne mai dezmortim sustinem acele idei care provin dintr-o morala crestina cum sunt casatoriile heterosexuale, lupta impotriva avortului, predarea religiei in scoli, finantarea de catre stat a cultelor religioase. Uneori avem sentimentul ca sustinand astfel de lucruri, in discutii cu prietenii sau prin postari pe facebook, sau fiecare cum poate, ne-am facut datoria. Aceasta apartenenta la cei ce sustin aceleasi idei e insa de ajuns? Poate inlocui aceasta manifestare publica a credintei lipsa trairii ei launtrice?

Ne simtim insuficienta, dar si mai abitir resimtim lipsa energiei de a lupta cu ea. Dupa cateva zbateri de tinerete ne complacem in cotidianul anost, cautand sa avem de la el toate beneficiile. Daca e sa mai propasim cumva, atunci preferam sa o facem pe orizontala vietii sociale decat pe verticala care ne-ar duce catre cer. Fara sa ne placa sa recunoastem asta, vedem ca ne complacem in pacat ca in starea noastra naturala. Ne intra in sange si nu mai putem sa mai scapam de el, iar ca sa eliminam obiectia de constiinta- constiinta fiind parasul nostru cel mai de temut- incepem sa ne modelam felul de a gandi astfel incat sa includa pacatul ca pe un lucru firesc. Ne gasim scuze si indreptatiri pentru felul in care suntem si pentru ce facem, iar atunci chiar ca nu se mai poate indrepta nimic.

Ne misca scrierile Sfintilor Parinti, ca si cele ale parintilor mai recenti, stim ca se vorbeste despre viata noastra, despre ceea ce ar trebui sa facem fiecare dintre noi. Le gasim relevanta dar nu putem sa le imaginam aplicabilitatea. Ne misca uneori, spuneam, dar nu stim incotro sa mergem, ne indeamna la fapta, la curatirea de zgura care s-a depus pe sufletele noastre, dar nu mai stim modul cum se face aceasta, cu toate ca auzim mereu vorbindu-se despre curatire.

E o anumita incongruenta in actele noastre. Poti fi crestin si sa citesti literatura, nu neaparat crestina, dar neaparat buna. Nu se potriveste credinta cu un roman prost. Poti privi filme, dar nu telenovele. Poti asculta muzica, nu doar Bach si Mozart, dar in niciun caz manele. Calitatea proasta a culturii de care ne impartasim denota o credinta slaba, fara ca o cultura buna sa indice neparat o credinta buna. Dar macar o cultura care depaseste zona kitsch-ului pune cateva intrebari esentiale, ne poate pregati pentru problematica pe care credinta o aduce in viata noastra.

Exista doua realitati paralele: una e a lecturilor duhovnicesti, care ne prezinta posibilitatea vietii celei adevarate, iar alta e a vietii concrete pe care o ducem zi de zi. Aproape ca nu exista puncte de atingere intre cele doua. Stim ca lumea aceasta nu e singura realitate posibila, dar nu mai stim cum sa trecem dincolo de cotidian. Nu ne convine dar nici nu stim cum sa iesim din el. Suntem blocati, nu putem merge spre ce tanjeste inima noastra in adancul ei si atunci, cum nu putem sta pe loc, ne lasam preocupati de nimicurile acestei lumi. Ajungem astfel sa le dam o importanta mult prea mare, sa ne depunem la picioarele idolilor acestei lumi toata truda noastra.

Cum improspatam zelul

Nu putem trai numai in biserica, numai cu gandul la Dumnezeu. Exigentele cotidianului ne impresoara de peste tot, iar noi trebuie sa ii facem fata cumva. Am putea insa sa transformam actiunea noastra de dupa mersul la biserica in „liturghia de dupa liturghie”. Viata noastra crestina ar trebui sa se continue, sa fie inculcata in toate actele noastre zilnice. In loc de asta insa, e o intreaga prapastie intre credinta noastra si viata, intre ceea ce marturisim prin Crez si ceea ce faptuim.

Nu stim cum sa facem fata situatiei existentiale in care ne aflam, si de aceea traim dedublati in personajul care crede in Dumnezeu si se roaga si personajul care traieste viata zilnica. Incercam sa-i cuplam pe cei doi, dar daca reflectam macar putin ne dam seama ca nu suntem chiar atat de coerenti pe cat ne inchipuiam noi ca suntem.
Atingerea credintei ne scoate din ale noastre. Treptat insa, din pacate, ne revenim. Dorul nestins pe care-l simtim la un moment dat, auroral, al vietii, incepe totusi sa se stinga. Cadem in formalism, nu se poate sa nu fim formalisti dupa cativa ani de frecventare a credintei, iar dincolo de fatada crestina vechi patimi incep, treptat, sa isi faca aparitia.

„Din toate puterile si pana la sfarsitul vieţii trebuie pastrata ravna de la inceput, caci mulţi au pierdut-o si n-au mai gasit-o. Pentru aceasta trebuie sa ne aducem aminte neincetat de moarte; si daca sufletul este gata de moarte, chiar si numai in parte, el nu se mai teme, vine la smerenie si pocainta, uita tot ce e lumesc, isi pazeste mintea neimprastiata si se roaga din toata inima.” Spune Sfantul Siluan Athonitul. Pentru un necredincios moartea e teroare pura, de aceea prefera sa nu se gandeasca la ea. Pentru crestin ea insa este izvor de actiune. E un termen limita care nu stiu cand va veni, dar stiu ca atunci voi avea de dat socoteala, deci va trebui sa actionez. Ma las pe tanjala din sentimentul ambiguu ca sunt limitat in timp ce nu-mi simt limitarea suprema, care e moartea.

Cum sa ne indreptam? Sa nu luam seama la vocea proprie, la ce simtim noi insine. Sa ne incredem mai mult in ce ne spun altii, in vocea sfintilor, decat in ce simtim, pipaim, experimentam noi. Credem, dar cu o credinta schioapa. Sa lucram ca si cum am fi credinciosi pe de-a-ntregul, ca si cum ne-am si impartasi de Duhul cel Sfant, asa cum spunem in rugaciunile noastre. Iar apoi, dupa un timp de lucrare, poate multi ani, il vom si primi de-a binelea.

Secretul succesului vietii sta in munca, in „pastrarea ravnei”. Sigur ca in timp se adauga oboseala, plictiseala, frustrari, sigur ca impulsul initial incepe sa se toceasca, sigur ca fortele inertiale, reactive, sunt mai puternice decat noi si nu putem decat sa ne complacem in repetarea stereotipa, zi de zi, a aceluiasi program, chiar si in cele duhovnicesti. Dar nu trebuie sa disperam. Sa ne facem doar datoria. Sa trecem prin viata ca evreii prin desert: patruzeci de ani s-au tarait de colo pana colo, au mai cartit, multi au si murit dintre ei, dar au ajuns, intr-un final, in Pamantul Fagaduintei. La fel si pe noi ne va conduce Dumnezeu daca vom sti sa fim rabdatori, sa le suportam toate, dar sa ne pastram, mereu, pe Cale.

Paul Curca

 

.

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

10 August 2015

Vizualizari: 6090

Voteaza:

Cat de crestini mai suntem? 4.40 / 5 din 5 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE