Indata ce simti ca suferi trupeste ori sufleteste, adu-ti aminte ca nu numai tu suferi si ca orice suferinta - orice suferinta, fara exceptie - are un anumit sens mai inalt - si usurarea va veni indata.

Nu suferi numai tu, caci sufera in jurul tau intreaga lume. Trebuie doar sa iti deschizi inima ti sa te uiti cu luare-aminte, si vei vedea ca esti partas la suferinta universala. Totul sufera si se chinuie - fie in liniste, fara sunet, ascunzandu-si durerea, tainuindu-si necazul, biruind suferinta launtric, fie in chinuri vadite, pe care nimic si nimeni nu le poate alina... Lancezind de dragoste, oftand de nemultumire, suspinand in toiul placerii, tarandu-si zilele in lupta, in mahnire si amaraciune - asa traieste toata faptura pamanteasca, incepand cu prima ei fapta neajutorata, care este nasterea din pantecele mamei, si terminand cu ultima fapta pamanteasca - tainica plecare „la odih-na". Asa sufera si omul impreuna cu tot restul fapturii - ca membru al organismului universal, ca odrasla a naturii.

Nu putem evita suferintele; aceasta este soarta noastra, si trebuie sa ne impacam cu ea. Este firesc sa dorim ca ele sa nu fie prea mari, dar trebuie sa invatam sa suferim cu demnitate, in mod spiritualizat. In asta consta marea taina a vietii; in asta consta arta fiintarii pamantesti.

Suferinta noastra apare din modul de viata care ne este propriu noua, oamenilor, care ne-a fost dat o data pentru totdeauna si pe care nu il putem schimba. Indata ce se trezeste in noi constiinta de sine, ne convingem de propria neajutorare...

Iata de ce suferinta se abate asupra noastra atat de des si cu atata usurinta; iata de ce trebuie sa ne impacam cu ea. Cu cat este mai subtil omul, cu cat ii este mai simtitoare inima, cu cat ii este mai puternica imaginatia creatoare, cu cat ii este mai impresionabil spiritul de observatie, cu cat ii este mai profund duhul, cu atat este mai sortit suferintei, cu atat mai des va fi vizitat in viata de durere, de intristare si amaraciune. Noi insa uitam adeseori lucrul acesta, nu ne gandim la soarta noastra comuna si nu intelegem defel ca oamenii cei mai buni sufera mai mult decat toti... Si atunci cand asupra noastra se revarsa suvoiul lipsurilor, chinului, necazului si descurajarii, cand, ca acum, intreaga lume se cufunda in suferinta si se cutremura din toate incheieturile, suspinand, oftand si strigand dupa ajutor, ne speriem, ne miram si protestam, considerand toate acestea „neasteptate", „nemeritate" si „fara sens"...

Numai incet si treptat ne dam seama ca noi toti, oamenii, suntem supusi acestei legi a fapturii pamantesti. La inceput se trezesc in noi senzatia tulbure, presentimentul surd al faptului ca pe pamant e mult mai multa suferinta decat ni se parea noua in asteptarea noastra copilareasca. Acest presentiment ne tulbura; incercam sa verificam aceasta senzatie - si treptat, pe cai de nedescris, prin intuitii care aproape ca nu pot fi formulate, ne convingem ca ni s-a descoperit cu adevarat legea existentei, modul general de viata, ce stapaneste toata faptura pamanteasca, ne convingem ca nu este fiintare lipsita de patimire, ca toata zidirea pamanteasca, prin insasi firea sa, este chemata sa sufere si este sortita necazurilor. Iar omul cu inima delicata stie nu numai asta: el stie si ca nu suferim doar toti impreuna si in comun, ci si ca pe deasupra ne mai si chinuim unul pe altul ba fara sa vrem, ba dinadins, ba din nepasare, ba din cruzime, ba cu patima, ba cu raceala, ba intr-o fatala intersectare a cailor vietii... Si poate ca tocmai Dostoievski, acest maestru al inimii sfasiate, a fost chemat sa arunce lumina asupra acestei tragedii pamantesti...

Asa e viata, asa este realitatea... Si ar putea, oare, sa fie altfel ?.. Si am avea, oare, dreptate daca am incepe sa dorim si sa pretindem altceva?..

Sa ne inchipuim pentru o clipa un alt tablou al lumii, unul pe dos. Sa ne inchipuim ca faptura pamanteasca este eliberata de orice suferinta, total si pentru totdeauna, ca un glas stapanitor i-a zis: „Fa, faptura, ce vrei. Esti libera de suferinta. De acum nu vei mai sti ce este nemultumirea. Nici o durere a trupului nu te va mai lovi. Nici amaraciunea, nici intristarea, nici sfasierea sufleteasca nu te vor mai cerceta. Nelinistea duhovniceasca nu se va mai atinge de sufletul tau. De acum esti sortita vesnicei si deplinei multumiri. Du-te si traieste!"

Ar incepe atunci in istoria omenirii o epoca noua si nemaipomenita...

Sa ne inchipuim ca omul a pierdut pentru totdeauna darul suferintei, ca nimic nu il mai ameninta cu insatisfactie: odata cu foamea si cu setea - aceste prime surse de osteneala si suferinta - a incetat si orice nemultumire de sine, de oameni si de lume. Sa ne inchipuim ca sentimentul nedesavarsirii s-a stins pentru totdeauna si ca odata cu el s-a stins si dorinta de desavarsire. insasi naluca posibilelor lipsuri, care pana atunci il impingea pe om inainte, a disparut. Durerea fizica, ce il avertiza pe om cu privire la pericolul in care se afla sanatatea lui si ii starnea capacitatea de adaptare, inventivitatea si setea de cunoastere, i-a fost luata. Toate lucrurile care sunt impotriva firii au devenit nepedepsite si ocrotite, toate hidoseniile si uraciunile vietii au devenit indiferente pentru omul nou. A disparut indignarea morala, care inainte aparea in urma atingerii de o vointa rea. Au amutit pentru totdeauna apasatoarele mustrari de constiinta. A incetat pentru totdeauna setea duhovniceasca, care il mana pe om in pustie, la marea nevointa ascetica... Toti sunt satisfacuti de toate; totul le place tuturor; toti se dedau Ia orice, fara masura si alegere. Toti traiesc in senzualitate primitiva, fara discernamant - nici macar patimasa, fiindca patima este chinuitoare, nici macar intensa, fiindca intensitatea este posibila doar acolo unde puterile nu au fost irosite, ci s-au acumulat in urma infranarii...

Cum ar putea fi zugravite cumplitele, pustiitoarele urmari ce s-ar abate asupra omenirii sortite unei totale satietati?

In lume ar aparea noua si respingatoarea specie a „umanoizilor" - specie de hedonisti fara discernamant, care raman la nivelul sufletesc cel mai de jos... Acestia ar fi niste trandavi care nu stiu ce e deprimarea, niste pierde-vara iresponsabili, pe care nimic nu-i intereseaza, fara temperament, fara foc launtric, rara entuziasm si fara aripi, ce nu iubesc nimic si pe nimeni, fiindca dragostea este in primul rand sentiment al lipsei si al foamei. Ar fi niste idioti amorali si lipsiti de gust, niste tembeli multumiti de sine, niste Lemuri desfranati. Inchipuiti-va chipurile lor nediferentiate, inexpresive, aceste frunti tesite, joase, aceste „orificii de observatie" moarte, lipsite de profunzime, in locul fostilor ochi, aceste guri care plescaie fara rost... Auziti vorbirea lor nearticulata, aceasta mormaiala indiferenta a vesnicei satietati, acest ras lipsit de veselie al idiotilor? Este cumplit sa te gandesti la aceasta duhovnicie pierduta, la aceasta depravare stupida, la aceasta injosire a semioamenilor blestemati de Dumnezeu si sortiti sa nu stie ce-i suferinta...

Si cand iti imaginezi aceasta priveliste, vezi si simti ce ne daruieste darul suferintei, si iti vine sa te rogi tuturor doctorilor ceresti si pamantesti, pentru Domnul, sa nu-i lipseasca pe oameni de acest dar, caci fara suferinta noi toti, si demnitatea noastra, si duhul nostru, si cultura noastra, ne-am sfarsi rapid si tragic...

Si am dori sa renuntam la asta? Si am fi de acord sa pierdem toate astea?.. Si pentru ce?

Hegel a zis odata ca tot ce e maret pe acest pamant a fost creat de pasiune. Despre suferinta trebuie sa spunem un lucru si mai mare, si mai profund: suferintei ii suntem datori pentru toate - si pentru cele creator-mari, si pentru cele creator-mici. Caci daca omul n-ar suferi, nu s-ar trezi la contemplatia creatoare, la rugaciune si Ia formarea duhovniceasca. Suferinta este un fel de sare a vietii; nu e ingaduit ca sarea sa-si piarda puterea sa (v. Mt. 5, 13). Mai mult decat atat: suferinta este forta vitala ce da directie; principala sursa a creativitatii omenesti; invatator subtil si perspicace al masurii; strajer credincios si sfetnic intelept; chemare severa la innobilare si desavarsire; inger pazitor, care il apara pe om de vulgaritate si injosnicire. Acolo unde incepe sa vorbeasca acest inger se instapaneste o tacere evlavioasa, fiindca el cheama la responsabilitate si la curatirea vietii; el cere ca oamenii sa-si vina in fire si sa se intoarca; el vorbeste despre cadere si dizarmonie, despre vindecare, luminare si despre fericirea la care putem ajunge...

Acesta este sensul oricarei suferinte. Nehotarat ramane doar destinul suferindului insusi: va ajunge Ia curatire si ar-monie in viata aceasta pamanteasca sau darurile acestea i se vor da prin pierderea chipului sau pamantesc, trupesc ?

Suferinta da marturie despre disonanta dintre omul suferind si natura creata de Dumnezeu. Ea exprima aceasta cadere a omului de la natura, aratand totodata principiul intoarcerii si vindecarii sale. Suferinta este autovindecare tainica a omului, a trupului si sufletului sau. Prin ea, omul se lupta pentru innoirea randuielii launtrice a vietii sale, face eforturi sa se transfigureze, cauta „intoarcerea". Izbavirea a inceput deja, este deja in desfasurare, si omul trebuie sa fie atent la acest proces tainic, sa se adapteze la el, sa contribuie la el. S-ar putea spune asa: „Omule, ajuta suferintei tale, ca ea sa isi rezolve corect problema, fiindca ea poate inceta doar cand isi va rezolva problema si isi va atinge scopul"...

Iata de ce omul nu trebuie sa se teama de suferinta sa. EI trebuie sa tina minte ca povara suferintei consta, in proportie de cel putin o treime, iar uneori de o jumatate, in teama de suferinta.

Omul nu trebuie sa procedeze insa nici invers, adica sa provoace in sine insusi suferinta intentionat. Nu au drep-tate cei care se chinuie singuri, cei care se ocupa cu auto-flagelarea sau care se castreaza singuri. Acestia n-au dreptate, fiindca pe umerii lor e pusa o anumita lupta launtrica foarte anevoioasa, lupta a duhului cu patima, si totodata o suferinta sufletesc-duhovniceasca in aceasta lupta - iar ei nu vor sa accepte aceasta lupta, muta aceasta suferinta in planul material, o substituie prin durerea fizica, o inlocuiesc printr-o mutilare a corpului. Termometrul arata temperatura naturala. Este gresit si absurd sa suflam in termometru, ridicand coloana de mercur, ori sa punem pe el o bucata de gheata pentru ca mercurul sa coboare. Foamea, setea si mahnirea dragostei, inspiratia si creatia trebuie sa vina de la sine, in virtutea naturii trupului, sufletului si duhului. Toxinele excitante, stupefiante sau extaziance sunt impotriva firii si mincinoase. Este gresit sa opunem naturii arbitrarul care o perverteste.

Tot ce e bun si adevarat apare ca de Ia sine, in mod firesc, armonios, „prin sine", cum zicea Aristotel. Suntem chemati sa traim in mod creator si sa iubim in mod creator, sa acceptam cu seninatate, barbatie si ascultare inteleapta suferinta ce se apropie si, principalul, sa transfiguram si sa iluminam in mod creator suferinta care s-a abatut deja asupra noastra, caci suferinta nu e doar plata pentru vindecare, ci si chemare la transfigurarea vietii, la luminarea sufletului. Ea este cale ce duce la desavarsire, scara a curatirii duhovnicesti. Omul trebuie sa-si poarte suferinta cu liniste si fermitate, fiindca in ultima si cea mai profunda dimensiune sufera in noi, cu noi si pentru noi insusi Principiul Dumnezeiesc - si in aceasta consta sensul ultim si suprem al suferintei noastre, despre care ne vorbesc vindecarile evanghelice.

Iata de ce omul suferind nu trebuie sa-si piarda rabdarea si cu atat mai mult nu trebuie sa deznadajduiasca. Dimpotriva, el trebuie sa recepteze si sa depaseasca in mod creator suferinta sa. Daca i s-a dat durere trupeasca, el trebuie sa afle greselile organice ale vietii sale si sa se straduie sa Ie inlature - si, totodata, el trebuie sa eleveze si sa aprofundeze viata sa duhovniceasca atat de mult, incat intensitatea ei si arderea ei sa distraga rezervele de energie vitala de la durerea fizica. Nu trebuie sa ne lasam prada durerii fizice, nu trebuie sa ramanem in ea, sa-i dam atentie tot timpul si sa ne temem de ea. Asta ar insemna sa-i recunoastem victoria, sa ne predam ei si sa ne transformam intr-o faptura oftanda. Trebuie sa opunem durerii fizice concentrarea duhovniceasca si sa fim atenti nu Ia chinul trupului, ci la continuturile duhovnicesti - iar daca cineva va spune ca nu se pricepe sa faca asta ori ca nu poate sa paseasca pe aceasta cale, sa se roage cu staruinta pentru a primi aceasta pricepere si aceasta putere si sa se straduie sa mearga pe aceasta cale. Nu este om care sa se priceapa la toate si sa cunoasca toate artele - iar arta de a spiritualiza suferinta e una dintre cele mai inalte. Desigur, pentru a-ti invinge neputinta este nevoie de o anumita putere de Sus, insa aceasta putere de Sus poate fi dobandita prin rugaciune si cultivata - si fiecare tentativa, fiecare stradanie in acest sens vor fi rasplatite insutit, mai presus de nadejdea noastra.

Daca omului i-a fost data insa suferinta sufleteasca -iar aceasta poate fi mult mai grea si chinuitoare decat orice suferinta a trupului -, el e dator, mai intai de toate, sa nu fuga de ea, ci sa o accepte, adica sa gaseasca in viata timp pentru a sta fata in fata cu suferinta sa sufleteasca si sa se deprinda cu contemplarea esentei ci si cauzei ei. El e dator sa invete sa priveasca linistit in adancul sufletului sau suferind, cu rugaciunea in inima si ferm convins ca viitorul ii va aduce biruinta. Ochiului duhului i se descopera treptat cauza primordiala a suferintei, si acestei cauze primordiale trebuie sa-i spunem pe nume, si s-o rostim inaintea noastra in graiurile launtrice, si sa rostim aceste cuvinte indreptatite si inaintea fetei lui Dumnezeu, in rugaciunea curatitoare launtrica. Pentru a ne invinge chinul sufletesc trebuie, in primul rand, sa nu ne temem de el si sa nu deznadajduim vreodata; trebuie sa nu ne lasam prada temerilor si capriciilor lui, samavolniciei lui si placerilor lui ascunse (caci chinul sufletesc acopera intotdeauna placeri bolnave ale instinctului); trebuie totdeauna sa avem fata de ea o atitudine creativa, vorbindu-i cu autoritatea stapanului care cheama; trebuie sa discutam cu ea intotdeauna in numele duhului si sa invatam sa-i punem capat prin porunca, prin departarea de ea si prin tensiunea creatoare; trebuie sa-i destramarii negurile, amagirile si nalucirile si sa transformam puterea ei in bucurare de continuturile dumnezeiesti ale vietii. Aceasta este calea din intuneric spre luminarea si transfigurarea sufletului. Iata de ce sensul ascuns al suferintei sufletesti ar putea fi comparat cu un prunc ce dormiteaza in pantecele mamei, asteptandu-si nasterea, caci suferinta nu e blestem, ci binecuvantare; in ea este ascunsa o anumita incarcatura duhovniceasca, embrionul unor noi intelegeri si realizari - o anumita bogatie care se lupta pentru a se infaptui.

Daca pe om pune stapanire mahnirea duhului, trebuie sa o curete prin rugaciune, ca ea sa se prefaca in adevarata si curata intristare universala si prin aceasta sa-l inalte la Dumnezeu pe patimitor - fiindca intristarea universala este, in dimensiunea sa ultima si de maxima profunzime, intristarea lui Dumnezeu insusi, iar a te intrista impreuna cu EI este jug bun si sarcina usoara (Mt. 11, 30).

Iata de ce Apostolul Iacov scrie: Este vreunul dintre voi in suferinta? Sa se roage (Iac. 5, 13), caci rugaciunea nu este altceva decat suspinate a duhului catre Dumnezeu, acel suspin negrait cu care Duhul insusi mijloceste pentru noi (Rom. 8, 26). Rugaciunea este chemare in ajutor indreptata spre Cel ce ma cheama la Sine prin suferinta mea. Ea devine principiu creator al transfigurarii si luminarii creatoare a fiintei mele.

Nimeni nu poate savarsi insa asta „pentru mine" sau „in locul meu", celui ce sufar. Toate acestea sunt treaba mea personala, efortul meu, avantul meu, transfigurarea mea creatoare. Alt om poate sa ma ajute cu sfatul; Domnul nu poate sa nu ma ajute daruindu-mi puteri si lumina - dar de savarsit curatirea si luminarea mea trebuie sa le savarsesc eu insumi. Iata de ce ele cer libertate si fara libertate sunt imposibile. Contemplatia libera, dragostea libera, rugaciunea libera alcatuiesc insasi esenta acestor misterii creatoare, misterii ale suferintei pamantesti - si tocmai ele definesc calea corecta, ce duce la fericirea adevarata pe pamant.

Ivan Ilin

Articol preluat din volumul Ghimpele din trup, Konstantin V Zorin, Editura Sophia

Cumpara cartea "Ghimpele din trup"

 

• Sfintii stiu necazurile oamenilor...
  Publicat in : Religie
• Necazurile
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti