Dorul de Dumnezeu - expresie a identitatii eshatologice

Dorul de Dumnezeu - expresie a identitatii eshatologice Mareste imaginea.

Dorul de Dumnezeu - expresie a identitatii eshatologice a crestinului

 

Coordonata eshatologica a fost o trasatura de baza a crestinismului. Tensiunea eshatologica s-a concretizat printr-o asteptare a comuniunii desavarsite cu Sfanta Treime in imparatia lui Hristos, dar aceasta asteptare era traita impreuna cu Hristos. Tensiunea eshatologica a fost generatoare de o intensa viata duhovniceasca. Conditia de pelerin ( "... nu avem aici cetate statatoare ci o cautam pe aceea ce va sa fie" Evrei 13,14) traita de crestini a sporit dorul dupa Dumnezeu, dupa realitatile vesnice si depline, dar care pot fi pregustate inca de aici. Cel care face experienta unei veritabile comuniuni inca de aici cu Hristos va inseta mereu dupa harul dumnezeiesc, lepadandu-se de tot ceea ce este vremelnic pentru a se putea impartasi de bucuria dumnezeiasca data de vietuirea in Hristos.

 

Atasamentul fata de Hristos, dorul de a-L intalni, de a-L simti prezent in tot ceea ce facem devine totodata o aspiratie de a vedea slava necreata a Sfintei Treimi. Dorul existential dupa Dumnezeu ( manifestat nu o data in mod sfasietor ) ne da puterea de a renunta la toate cele pamantesti, pentru a ne umple de iubirea dumnezeziasca a lui Hristos. Sfantul Simeon Noul Teolog afirma: "Ce este mai slavit decat saracia duhovniceasca care aduce imparatia cerurilor fiindca ce lucru este mai vrednic decat ea, fie acum, fie in veacul viitor? Iar faptul de a nu ne face griji din pricina vreunui lucru pamantesc, ci de a avea intregul nostru cuget la Hristos, cate bunuri vesnice si ce stare ingereasca nu ne aduce? Iar faptul de a dispretui deopotriva toate cele vremelnice si, ca sa spunem asa, insesi nevoile cele mai constrangatoare ale trupului, ca sa nu ne luam la intrecere pentru ele cu cineva spre a ne pastra pacea si iubirea nemicsorata intr-o stare netulburata a sufletului, de ce fel de rasplatiri, de ce fel de cununi si de premii nu va fi vrednic? Cu adevarat mai presus de fire e porunca si mai presus de cuvant sunt rasplatirile, Hristos Insusi se va face acestora tuturor toate... Fiindca acela care s-a invrednicit sa-L vada si sa-L contemple pe Dumnezeu nu mai doreste nimic altceva, iar cel ce s-a umplut de iubirea lui Hristos nu mai suporta sa iubeasca pe altcineva pe pamant". Sentimentul eshatologic ne permite trairea in cadrul istoriei a unor lucruri mai presus de fire, dar intr-un mod nedeplin, astfel incat suntem intr-o continua incordare pentru a atinge desavarsirea intr-o existenta viitoare.

 

In aceasta viata suntem dispusi de atatea ori sa facem mari sacrificii pentru prieteni, familie, profesie, idealuri care oricat de marete sunt in aparenta ele raman vremelnice, iar pentru Hristos avem o disponibilitate atat de mica. Erodarea dimensiunii eshatologice in crestinismul contemporan datorita mentalitatii consumiste dominante din societatea actuala a slabit dorul de a fi cu Hristos, prin faptul ca ne-am alipit prea mult de realitatile vremelnice a unei lumi supuse pacatului. In loc sa ne ostenim pentru a actualiza resorturile duhovnicesti ale lumii, afirmand astfel sensul eshatologic al creatiei prin transfigurarea ei, ne-am lasat coplesiti de miscarile irationale ale pacatului. Acestea ne-au facut lumea opaca transformand-o intr-un obiect expus satisfacerii poftelor noastre. Cel care se lasa tiranizat de astfel de pofte de dominare, de bogatie, de placerile si desfatarile acestei lumi nu a cunoscut uimirea data de farmecul vietuirii in Hristos, nu a gustat din dulceata si mireasma imparatiei lui Dumnezeu.

 

Statornicia intr-o filosofie a lucrurilor pamantesti, legarea de cele vazute si mahnirea incercata pentru cele dorite si nedobandite din lumea aceasta tocesc aspiratiile curate spre imparatia lui Dumnezeu. Nu ne putem amagi ca putem sa ne impartasim deodata cu slava lui Dumnezeu si cu slava oamenilor. Mantuitorul e foarte clar: "Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii, si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?" (In. 5, 44). Hristos a fost foarte transant, aratand ca o conciliere intre Evanghelie si duhul lumii este imposibila (Mt. 10, 34-35).

 

Conditia eshatologica a crestinului este reprezentata printr-o imagine foarte sugestiva: aceea a pelerinului prin aceasta viata ("Caci strain sunt eu la Tine si strain ca toti parintii mei"-Ps.38, 17; Evr. 13, 14). Astazi, din pacate, se uita prea des acest adevar, omul contemporan afundandu-se tot mai mult in mlastina inlantuitoare a pacatului. Se creeaza iluzia unei existente vesnice pe acest pamant, gandul la moarte si la vesnicia de dupa moarte fiind atrofiat de o conceptie hedonista ce propovaduieste ca totul e acum si aici.

 

Am uitat ca suntem straini pe acest pamant si radacina noastra este in cer, nu in pamant. Episcopul Ignatie Briancianinov scria: "Sunt pribeag pe acest pamant: pribegia mea am inceput-o in leagan, o termin in mormant: pribegesc prin varste, de la copilarie la batranete; pribegesc prin feluritele imprejurari si intamplari pamantesti. Sunt strain si calator, ca toti parintii mei. Parintii mei au fost straini si calatori pe pamant: venind pe el prin nastere, s-au despartit de fata lui prin moarte. Nici unul nu a fost scutit: nici unul dintre oameni nu a ramas o vesnicie pe pamant. Pleca-voi, deci, si eu. De pe acum incep sa plec, slabind in putere, si plecandu-ma batranetii. Plec, plec de aici, potrivit legii nestramutate si potrivnicei randuieli a Ziditorului si Dumnezeului meu".

 

Hristos S-a facut pilda noua, prin renuntare la slava lumii, prin Crucea Lui si prin Inviere ne-a chemat pe fiecare dintre noi la o noua viata, la invierea din moartea pacatelor ce ne inlantuiesc. Sfintii sunt urmatorii lui Hristos, ce au trait adierea vesniciei inca din istorie si au trecut la fericita vesnicie pe calea cea stramta, lepadandu-se de slava si placerile lumii. Ei si-au rastignit voia, asumandu-si crucea lui Hristos pentru a invia cu Hristos. Ei "... prin credinta au biruit imparatii, au facut dreptate, au dobandit fagaduintele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, s-au imputernicit, din slabi ce erau s-au facut tari in razboi, au intors taberele vrajmasilor pe fuga…altii au suferit batjocura si bici, ba chiar lanturi si inchisoare; au fost ucisi cu pietre, au fost pusi la cazne, au fost taiati cu fierastraul, au murit ucisi cu sabia, au pribegit in piei de oaie si in piei de capra, lipsiti, stramtorati, rau primiti. Ei de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii, si in munti, si in pesteri, si in crapturile pamantului"( Evr. 11, 33-38).

 

Experienta duhovniceasca autentica face posibila constientizarea prezentei lui Hristos in viata noastra, salasluirea Duhului Sfant vadindu-se prin mai multe semne. Aceasta viata in Hristos care ne aduce harul Sfantului Duh ne pecetluieste ca fii ai luminii. Este o realitate confirmata in mai multe locuri din Sfanta Scriptura. ( Gal. 5,22-23; Mt. 5,44; Rm 5,33; ). In aceasta stare duhovniceasca noi ne constientizam radacinile ceresti, de sus fara sa ne inradacinam in pamantul de jos al pacatului. Cel ce se desfata in mocirla placerilor acestei lumi nu a cunoscut inaltimile trairii curatiei duhovnicesti. Ramanand in aceasta stare de nestiinta si intunecare, ne vom instraina de viata vesnica, avand in noi pornirile pacatoase ale lumii si nu pe Hristos. Vom gandi si vom trai astfel cele pamantesti si nu cele ceresti. Alipirea patimasa de cele lumesti este potrivnica aspiratiei curate si profunde dupa iubirea lui Dumnezeu( 1 In 2,15; Mt 6,24, Rm 8,12).

 

Perceptia eshatologica nu presupune intalnirea cu Hristos doar intr-o lume viitoare. Imparatia lui Dumnezeu este o realitate inceputa, posibila experierii inca de aici si acum, dar destinata desavarsirii intr-o existenta vesnica. In pregustarea imparatiei lui Dumnezeu de aici noi asteptam desavarsirea celor ce vor sa vina, dar asteptarea noastra este marcata de simtirea constienta a prezentei lui Hristos in noi inca de aici ("Cel ce pazeste poruncile lui Hristos ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el; si prin aceasta cunoastem ca El ramane in noi, din Duhul pe care ni L-a dat" (1 In 3,24).

 

Dorul de a dobandi viata cu Hristos inca de aici ne sporeste ravna fata de cele ceresti si ne indeparteaza de cele stricacioase, ne ajuta sa depasim lenea in lucrarea celor duhovnicesti. Starea de trandavie minimalizeaza pacatele, ne face sa nu ne mai constientizam propria stare de amagire si intunecare. Razboiul duhovnicesc este unul nevazut si permanent ce ne obliga la o trezvie continua, cu mintea incordata si cu simturile curatite pentru a-L primi pe Hristos.

 

Inaintarea spre eshaton nu e o simpla metafora, ci presupune o vietuire foarte concreta, posibila in cadrul istoricului. Pentru a resimti adierea eshatologicului in limitele istoricului un rol important il are constiinta ascetica. Aceasta constiinta ne ajuta sa ne redescoperim conditia si vocatia eshatologica, ne intareste in trezvia duhovniceasca, stare in care, in trup fiind, vietuim deja impreuna cu Hristos si cu toti sfintii.

 

Trezvia nu poate fi obtinuta decat printr-o staruitoare nevointa, in care mintea noastra este alipita cu multa evlavie de cele ceresti, tanjind cu un infinit dor dupa Dumnezeu. Cu o indelunga rabdare mintea este strapunsa de dragostea lui Hristos care ne aprinde dorul dupa imparatia lui Dumnezeu. Acest dor nestins ne face sa constientizam ca identitatea noastra autentica este aceea de cetateni ai cerului, ca desi traim intr-un cadru perisabil, nimic nu e statornic in aceasta existenta. Orientarea noastra este spre imparatia cereasca pe care o luam cu asalt, prin lepadarea grijilor lumesti.

 

Metanoia adevarata facuta in duhul adevaratei asceze ne slobozeste de patimi, dezrobindu-ne de duhul lumii si facandu-ne doritori sa ardem spre cele vesnice. Sf. Maxim Marturisitorul indeamna la o astfel de viata ascetica ce favorizeaza trairea eshatologica: "Sa dispretuim cele vremelnice, ca nu cumva, luptand pentru ele cu oamenii, sa calcam porunca iubirii si sa cadem din dragostea lui Dumnezeu. Sa veghem, sa fim treji si sa lepadam somnul usuratatii. Sa ravnim a pasi pe urmele sfintilor atleti ai Mantuitorului; sa imitam luptele lor, uitand pe cele dindarat si intinzandu-ne spre cele dinainte... Sa pasim intins spre cer, acolo vom vedea cetatea noastra".

 

Avand capacitatea de a nu ne lega de cele vremelnice, vom putea pregusta inca de aici bucuria celor ce vor fi in existenta vesnica. "Necontenit sa avem statornicit in sufletul nostru dorul de Hristos. Asa, vom rade de toate cele din viata aceasta; vom locui pe pamant ca si cum am locui in cer; nu vom mai ramane uimiti de bunatatile din lumea aceasta si nici nu ne vor dobori necazurile; vom trece cu nepasare pe langa toate cele de aici, grabindu-ne catre Stapanul cel dorit de noi; zabava intalnirii nu ne va supara, ci vom spune si noi cu fericitul Pavel: M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. Si viata mea de acum, in trup, o traiesc in credinta in Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Insusi pentru mine (Gal. 2, 20)".

 

Nu putem avea cuvant de aparare in fata lui Dumnezeu si a constiintei noastre pentru justificarea comoditatilor lumesti, pentru lipsa cautarii cu osardie a imparatiei lui Dumnezeu. Sf. Ignatie Briancianinov scrie frumos de glasul vesniciei existent in fiecare dintre noi. Fiind langa mormantul prietenului sau el aude acest glas al vesniciei, rostit de prietenul sau aflat deja in vesnicia de dincolo de aceasta lume: "Glasul vesniciei ne vorbea tuturor; ne vorbea inca de cand eram in aceasta viata. Ne vorbea pe cand inca nu eram in stare sa luam aminte la el; ne vorbea si in anii verii noastre, cand deja puteam si eram datori sa luam aminte la el, sa-l intelegem. Glas al vesniciei! ... Vai!... Putini sunt cei ce iti dau ascultare in galagiosul han al vietii pamantesti! Ba ne impiedica sa luam aminte la tine grijile, imbratisarea lumeasca. Dar tu nu amutesti. Vorbesti, vorbesti si, pana la urma, prin solul cel cumplit-moartea-aduci si pe cel ce ia aminte si pe cel care nu o face, sa dea seama de masura in care a ascultat si a luat aminte la graiurile vesniciei".

 

Conditia eshatologica a crestinismului impune trairea in cadrul istoricului a dorului dupa Dumnezeu ce depaseste limitele legate de existenta efemera. Noul Testament are numeroase marturii ce exprima chemarea lui Hristos de a-I urma Lui pentru a ajunge la Tatal si promisiunea de a trai impreuna cu Dumnezeu, pe masura ce ne desprindem de duhul lumii trecatoare. Dorul autentic de Dumnezeu impune o transanta fata de comoditatile date de o viata traita in caldicie.

 

Lepadarea de grijile lumesti este o conditie esentiala pentru a raspunde cu adevarat chemarii lui Hristos. "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Mc. 8, 34). Nu se poate ca impovarati de grijile acestei lumi sa cautam cu ardoare si cu seninatate imparatia lui Dumnezeu. Dorul de Dumnezeu impune prioritatea cautarii imparatiei dumnezeiesti in tot ceea ce facem. "Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua" (Mt. 6, 33).

 

Dorul eshatologic dupa cele vesnice e sadit in fiecare dintre noi, deoarece omul este o fiinta insetata de vesnicie, de infinit. Nu se poate ca ceva finit sa ostoiasca setea de absolut a omului. Nu ne putem imparti acest dor catre culmile infinitului intre doua tendinte contrare: una care vrea sa-L caute pe Dumnezeu si una ce pofteste placerile lumii cazute. "Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui, nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona" (Mt. 6, 24).

 

Cugetarea la cele dumnezeiesti si implinirea voii lui Dumnzeu presupune ascutirea constiintei eshatologice si valorificarea ei in mod autentic. Din pacate, in starea cazuta, omul a convertit setea lui dupa cele ceresti in pofta de a se infrupta din lucrurile trecatoare ale lumii pacatului. "Nazuinta spre bunastarea pamanteasca-ce lucru nefiresc si monstruos! Ea cauta neostoita. Indata ce gaseste ceea ce a cautat i se pare lipsit de pret, si cautarea porneste iar, cu puteri noi. Ea nu se multumeste cu nimic din cele de fata: traieste numai pentru viitor, inseteaza numai dupa ce nu are. Tintele dorintei momesc inima cautatorului cu visul si cu nadejdea implinirii: cel inselat necontenit amagindu-se, alearga dupa ele de-a lungul intregii arene a vietii pamantesti, pana ce il rapeste moartea pe care nu o astepta. Cum si prin ce se poate lamuri acesta cautare, care se poarta fata de toti ca un tradator lipsit de omenie si totusi, pe toti ii stapaneste, pe toti ii atrage? In sufletele noastre este sadita nazuinta catre bunatatile cele nesfarsite, dar am cazut, si inima orbita de cadere cauta in lucrurile trecatoare si pe pamant ceea ce se afla in vesnicie si in cer".

 

Cei care s-au lepadat de toate cele lumesti sunt liberi de orice conditionare data de poftle lumii acesteia, fiind adevarati martiri ai lui Hristos (marturii ale unei vieti transfigurate in Hristos inca de aici). Constiinta martirica exprima in gradul cel mai inalt conditia eshatologica a crestinismului. Crestinii si-au dezvoltat inca dintru inceput aceasta constiinta a martiriului prin care au razbatut intr-o istorie potrivnica existentei lor. Crestinismul autentic implica o mucenicie continua, de zi cu zi, de clipa cu clipa, in care voia noastra trebuie rastignita pentru a ne bucura deplin de Invierea lui Hristos, intr-o viata reinnoita, traita cu si intru Hristos.

 

Dar mucenicia continua ce presupune o permanenta trezvie, cere in unele situatii o marturisire a lui Hriastos prin propriul sange. Pentru a fi in stare de mucenicia fizica era obligatoriu exersarea muceniciei duhovnicesti, ca expresie a constiintei eshatologice (dorul fierbinte dupa Hristos actualizat la modul cotidian printr-o viata in care prezenta lui Hristos e o certitudine). Nu se poate muri pentru Hristos fara a trai zi de zi cu Hristos.

 

Fara a face acum o teologie a constiintei martirice ca expresie a constiintei eshatologice in crestinism, sugerez lecturarea cu atentie a actelor martirice, din perspectiva intrepatrunderii constiintei eshatologice cu cea martirica. Vom observa ca in fiecare caz mucenicul traieste deja acum prezenta efectiva a lui Hristos. Plecand de la primul caz de mucenicie crestina al diaconului Stefan care vede cerurile deschise, contempland Sfanta Treime, inainte de a muri, pana la celelalte cazuri de mucenicie, vom vedea ca mucenicii traiesc cu multa putere prezenta reala a lui Hristos inca din aceasta existenta. Mai mult decat atat, ei au constiinta ca un Altul va lupta in locul lor in arenele circurilor pagane.

 

Vietuirea cu Hristos exprimata prin transfigurarea mucenicului ii dadea acestuia o putere deosebita ce impresiona inclusiv masele largi ale paganilor. O citire cu ravna a actelor martirice ne va fi de folos pentru a redescoperi constiinta eshatologica a crestinismului transpusa in barbatia dumnezeiasca a mucenicilor. "Fericite si vrednice de lauda sunt toate muceniciile care s-au facut dupa voia lui Dumnezeu; caci, devenind noi mai evlaviosi, trebuie sa atribuim lui Dumnezeu puterea peste toate. Intr-adevar, cine nu va admite curajul, rabdarea si iubirea lor de Dumnezeu? Sfasiati prin biciuri, de li se vedea alcatuirea trupului lor pana la venele si arterele dinlauntru, ei au rabdat atat de mult, incat si pe cei ce stateau in jurul lor i-au facut sa planga si sa se vaiete, iar ei au aratat atata tarie sufleteasca, incat nici unul din ei n-a gemut si n-a suspinat, cei chinuiti dovedindu-ne tuturor ca in ceasul muceniciei, Domnul Insusi este de fata si vorbeste cu ei".

 

Conditia eshatologica e propovaduita exemplar si de Sf. Apostol Pavel. Una din coordonatele esentiale ale teologiei sale o reprezinta certitudinea ca slava asteptata e o realitate actuala, iar pe de alta parte Apostolul afirma ca aceasta realitate ramane nevazuta. Se continua astfel acea traire data de tensiunea dintre deja si nu inca a Evangheliilor, ce ne face sa traim o nadejde eshatologica.

 

Orientata catre lumea viitoare, nadejdea este fermentul viu ce insufleteste primele comunitati eclesiale (I Cor. 16, 22; Apoc. 22, 20). Nadejdea este o realitate dinamica ce intareste credinta in cele nevazute dar care se bazeaza si pe implinirea unor fagaduinte, vazute deja inca din lumea aceasta. Dorinta expresa a crestinului de a uni cerul cu pamantul, de a trai viata ingereasca inca de acum ii va face pe unii dintre credinciosi sa opteze pentru o viata in pustiu sau in manastire, departe de zarva unei lumi disponibile de a acorda privilegii tot mai mari unei Biserici intrate in legitimitate. In felul acesta constiinta eshatologica a crestinilor este vadita intr-un mod exemplar. Eshatonul e perceput ca o realitate ce nu e straina de viata prezenta. Tocmai comoditatile ce incepeau sa apara in Biserica, in timpul lui Constantin cel Mare, ce-i impiedicau pe unii crestini sa aiba acea viata de daruire totala lui Hristos (care le permitea sa actualizeze eshatonul in istorie) i-au facut sa se retraga din lume.

 

Retragerea monahilor n-a fot in nici un caz din dispret fata de lume, ci din dorinta arzatoare de a dobandi pacea lui Hristos, specifica imparatiei lui Dumnezeu si astfel sa contribuie la sfintirea intregii lumi. "Eshatonul isi are radacinile in viata pamanteasca, viata vesnica e deja viata pe care o duc crestinii in aceasta lume. A existat o cautare si a ceea ce inca in lume e un semn si o anticipare a viitorului si atunci in locul concentrarii asupra asteptarii s-a vrut ca imparatia lui Dumnezeu sa fie gasita in prezent. Desertul sau manastirea devin in aceasta cautare cerul pe pamant, restaurarea finala deja realizata, starea de odihna sabatica si pascala".

 

Adrian Lemeni

09 Mai 2012

Vizualizari: 5423

Voteaza:

Dorul de Dumnezeu - expresie a identitatii eshatologice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE