Parintele Staniloae vede un pericol moral in patrunderea neingradita a francmasoneriei in guvern. Il citeaza pe Nichifor Crainic: "Organismul Statului, infectat de plaga masonica, sa fie purificat". Parintele considera ca multi au intrat in lojile masonice pentru ca "fara ajutorul lojilor nu pot ajunge si nu se pot mentine in locuri de conducere ale vietii nationale" ("Actiunea noastra", in T.

R., nr.15-16, 20 februarie 1932).

In legatura cu francmasoneria, este de relevat pozitia ferma pe care o ia Parintele in legatura cu acuzatia ca Statutul organic sagunian ar fi atins de spirit francmasonic, deoarece unul dintre participantii la Congresul National Bisericesc, anume Gh. Ivanovici, a fost francmason. Parintele demonteaza punct cu punct argumentele invocate de acuzatori, conchizand: "In zadar: Statutul organic e sagunian" ("Statutul organic calomniat", in T. R., nr. 11-12, 4 februarie 1933; cf. si "in zadar: Statutul organic e sagunian", in nr. 75/1933).

Este criticata cu o anumita ironie si acuzata "pacea de la Aachen ", prin care Biserica Catolica si francmasoneria incheiasera un pact oportunist de "nebeligeranta" ("De ras si de plans", in T. R., nr. 4, 19 ianuarie 1936). In schimb, "Biserica noastra nu s-a incurcat in nici un echivoc, cum s-a incurcat bunaoara catolicismul si, in dependenta de el, uniatia, care declara, prin organele sale, pe sleau, ca oamenii Bisericii trebuie sa traiasca in buna pace si sa colaboreze cu masonii" ("Necesitatea ierarhiei in viata sociala", in T. R., nr. 39, 20 septembrie 1936).

In toamna anului 1940, la venirea la putere a generalului Ion Antonescu, Parintele Staniloae saluta indepartarea din functiile de conducere ale statului a francmasonilor. "Fraudele pe de o parte, iar masoneria si sectele pe de alta, macinau ca viermii organismul nostru de stat, aduceau lancezire in suflete si dezagregarea in unitatea noastra nationala, turnau lesie ucigatoare peste iubirea de neam " ("Restaurarea romanismului in destinul sau istoric", in T. R. nr. 39, 22 septembrie 1940).

Parintele Staniloae credea ca orice politica sanatoasa si care se doreste cinstita si corecta trebuie sa porneasca de pe bazele unui crestinism autentic si asumat in integritatea lui doctrinara si morala. Si asta deoarece considera crestinismul ca fiind "pilda celei mai desavarsite revolutii", revolutie ce a produs comunitatea Bisericii ("Revolutie nationala", in T. R. nr. 43, 20 octombrie 1940). Rezultatele ei se vad "pe plan metafizic, in incheieturile existentei". Egalitatea sociala pe care o prevad ideologiile pur omenesti, neancorate in credinta crestina, este de suprafata si sta tot timpul sa se prabuseasca. De fapt, nici nu este o egalitate reala. Doctrinele socializante moderne inlatura smerenia, pe motiv ca oamenii sunt egali. Trebuie purtata nu doar povara individuala, ci si cea sociala ("insemnatatea sociala a Craciunului", in T. R., nr. 123-126, 25 decembrie 1944).

Lumea contemporana se caracterizeaza, insa, printr-o indepartare de crestinism, deosebit de periculoasa pentru
viitorul ei, si care, ca atare, trebuie abandonata: "La Apus si la Rasarit, neamuri intregi isi intorc fata de la crestinism, stapanite de ideea ca acesta nu le mai poate fi de nici un folos, ba le este chiar o piedica pentru rezolvarea noilor probleme de viata. Trebuie sa recucerim timpul actual. Nu prin argumentatia frazelor sau a cine stie ce partid politic, ca instrument lumesc, ci prin flacara duhului ce se consuma in iubire, in munca, in abnegatie" ("Biserica luptatoare", in T. R., nr. 34-35, 29 august 1943).

Legand renasterea generala a Europei, iesirea ei din crizele de tot felul, de renasterea ei crestina, de revenirea la o credinta corecta si penetrata in viata zilnica, Parintele este de parere ca "Europa a fost adusa pe marginea pra-pastiei din pricina mentalitatii deviate a spiritului din Apus ", drept care "trebuie sa se intoarca deplin la intelepciunea cuprinsa in duhul rasaritean" ("Sensul muncii", in T. R., nr. 13, 28 martie 1943).

O alta cauza a crizei societatii moderne o reprezinta valul de ideologii antropocentrice si materialiste care au invadat lumea, deturnand omul de la destinatia sa eshatologica, de urmator in veci al lui Hristos: "Un semn comun al celor mai multe din ideologiile care au compus in timpurile noi cercuri largi este tendinta lor revolutionara fata de valorile spirituale ale trecutului, si cu deosebire fata de crestinism " ( "Cuvantare la serbarea Academiei Teologice Andreiene din 23 mai 1943", in T. R., nr. 22, 30 mai 1943). Ca atare, rezultatul este nefast. "Toate ideologiile pasionate ale ultimelor veacuri, pe care a incercat omenirea sa le ia ca norma pentru organizarea politica si sociala a popoarelor, n-au facut decat sa inmulteasca patimile, dezbinarile, fortele dezechilibrarii si nelinistii in sanul societatii omenesti, pe masura indepartarilor de invatatura crestina, care s-a dovedit in practica un adevar absolut, lipsit de orice scadere ". Omul ca individualitate, dar si neamurile in ansamblul lor, ies din intalnirea cu aceste ideologii dezbinate inlauntrul lor si neputincioase: "Un om hibrid, cu jumatate fiinta intr-o parte, cu jumatate in alta, nu stie ce este niciodata". Or, "destinul unui neam nu se croieste din pozitii intermediare si din carpituri" ("Ortodoxia, lumina curata a lui Hristos", in T. R., nr. 20/16 mai 1943).

Pentru Parintele Staniloae, politicul fara religios este stricacios, el isi poate dovedi cu adevarat o latura umanista numai in masura in care este infuzat de religie (cea crestina, bineinteles): "Politicul este, ca sa prindem intr- un rezumat caracterele lui contemporane, in gradul maxim universal, dinamic si radical. El e totalitar si fanatic, pretinzand sa angajeze pe om in intregimea gandurilor si posibilitatilor sale, si neadmitand rezerve sau deosebiri de vederi. Toate acestea ii dau nota de violenta, de la care nu este decat un pas pana la razboi". "PolitU ca, in sensul nobil al cuvantului, ca grija de soarta colect tivitatii in care esti asezat, face parte din morala, daca nil depaseste o clipa legile morale in actiunea ei".

Parintele este pentru un "totalitarism politic" cu con tatii crestine, care "sa nu impuna o singura interpretare eforturilor pe care le poate cere sa fie in intregime pus in slujba statului si a natiunii, sa nu fie un totalitarism de interpretare, cu alte cuvinte, ci numai de munca, de stradanie, sufleteasca si fizica" ("Politica si religie", in T. R., nr. 41/8 octombrie 1939). Se poate observa aici o punere in garda cu privire la un anumit totalitarism de tip legionar, in curs de instaurare. Ca urmare a unei astfel de politici pe temeiuri crestine, Parintele vede posibila si existenta unui stat crestin, stat in care Biserica sa fie "separata".

Intr-un articol intitulat "Spre statul roman crestin" (cf. T. R., nr. 18, 26 aprilie 1936), Parintele Dumitru isi exprima credinta ca numai un stat care va tine cont de credinta crestina, care isi va concepe programul de actiune tinand cont de valorile verificate ale Bisericii, va reusi sa duca tara la liman. Doctrinele bazate pe motivatii pur rationaliste, fara a tine seama de coordonatele istorice si spirituale majore ale poporului roman, sunt sortite de la sine esecului. Sanatatea morala a unui neam nu poate proveni decat din credinta sa. Clerul are si el un rol important in realizarea dezideratelor de mai sus: "La carma statului roman trebuie sa se faca simtita asistenta lui Hristos. Acest ideal trebuie sa ne mobilizeze toate straduintele noastre, ale preotilor". Cu o anumita candoare, luat desigur si de valul de entuziasm pe care-i induceau anumite manifestari cu caracter national si crestin in vremea respectiva, Parintele conchide: "Statul roman crestin: iata imaginea ideala care trebuie sa ne domine visurile si sa ne incoroneze puterile pentru a o face cu un ceas mai curand realitate. Iata haina cea potrivita a sufletului romanesc pe acest pamant!".

Constient de pericolul ce ameninta tara o data cu patrunderea armatei rosii pe teritoriul ei, si in legatura cu ocupatia dura ce se intrevedea, Parintele Dumitru incearca, in disperare de cauza, sa sugereze posibilitatea pastrarii unui rol oarecare, fie el si minimal, al Bisericii in stat. "Necesitatea credintei religioase, ca si posibilitatea unei convietuiri intre Biserica si orice forma de Stat, fie ea cat de noua si de progresista, s-au verificat in ultimele zeci de ani in alte parti, incat noi nu mai suntem in aceasta privinta pe nisipul nesigurantei, ci pe terenul unor certitudini, oricare ar fi viitoarele forme de viata ale comunitatii noastre nationale " ("Ortodoxia si neamul romanesc", in T. R., nr. 12-13, 18 martie 1945).

In democratie, asa cum se manifesta ea in epoca moderna, in mare masura demagogic, Parintele vede mai degraba o scadere decat un "castig al umanitatii". "Secolele recente au fost stapanite de pornirea unilaterala a emanciparii omului. Democratia a stat sub semnul acestei saraciri a omului oprimat". Miscarea aceasta a fost necesara. Dar in ultimul timp sunt numai pretentii. "Omul pretentiilor cade mai jos, din punct de vedere spiritual, decat omul cu o viata simpla si nebagata in seama." ("Crestinismul si pacea viitoare", in T. R., nr. 19, 7 mai 1944).

Intr-un articol din 1944, Parintelui Staniloae i se pare a constata "falimentul democratiei, cu derivatul ei, marxismul, si cu sprijinitorul ei ocult, francmasoneria". "Caracteristica democratiei si a suitei ei este individualismul, internationalismul si ateismul, sau materialismul teoretic si practic. Individualismul, care a dezlantuit lacomia si rapacitatea insului, a dus la situatia de azi, cand cateva sute sau mii de guralivi sau smecheri incaseaza milioane de la consiliile de administratie ale bancilor sau intreprinderilor industriale, din functiile acumulate, pe cai mai mult sau mai putin cinstite, iar restul de oameni tanjesc in mizerie crunta, ducand-o de pe o zi pe alta. Individualismul nu stie de nici o legatura a insului cu obstea, de nici o datorie sau jertfa fata de comunitate. Individualismul democratiei este egoism feroce care destrama natiunea, destrama familia, destrama breasla". In acelasi timp, "internationalismul e o masca la adapostul careia neamurile mai abile, in urma unei mai fericite dezvoltari istorice, exploateaza pana la exterminare pe altele, cum e cazul nostru. E o nesocotire a voii dumnezeiesti, care vrea ca creatiunea Sa sa fie variata si prin aceasta cu atat mai minunata; dar e si o utopie, care nesocoteste realitatea atat de palpabila a natiunilor". Cat despre consecinta ultima a acestui drum regresiv al societatii, despre ateism, Parintele considera ca acesta "rupe pe om de izvoarele metafizice, indreptandu-i tot apetitul de fericire spre cele externe, spre cele materiale, spre placeri, caci viata e scurta" ("Un atlet al nationalismului crestin", in T.R.,m. 14/1 aprilie 1934).

La un moment dat, ajunge sa compare, intr-o interesanta analiza paralela, roadele democratiei cu cele ale comunismului: "Democratia a crezut ca poate satisface pe omul de azi si rezolva problema sociala prin acordarea unei egalitati juridice. Dar desi oamenii au devenit astfel toti liberi si egali in fata legilor, lipsind iubirea intre ei, libertatea si egalitatea lor raman formale. Cei multi au continuat sa fie sclavii celor putini si peste tot democratia a prelungit sau chiar a marit distanta si raceala de gheata dintre oameni. Comunismul a crezut ca va infaptui o egalitate adevarata si-i va apropia pe oameni, rapind tuturor proprietatea particulara si ancorandu-i pe toti intr-o existenta de massa. in democratie s-a infaptuit in parte, in comunism total, marele vis al omului modern dupa e-galitate, dar ambele au produs experienta ca egalitatea fara iubire sau nu se poate realiza sincer, sau, realizata, nu da omului fericirea dorita, ci-l cufunda intr-o si mai mare nenorocire ". Rezultatul a fost o si mai mare nemulturnire a omului. "in democratie omul e singur, in comunism e anulat, deportat, ucis. Tocmai sistemele care au crezut ca vor satisface setea omului modern dupa consideratie, dupa intelegerea valorii lui, au dus la ultima dispretuire si nesocotire a lui".

Urmarea e tragica: "Peste tot neputinta omenirii de azi de-a afla izvoarele iubirii, si de a starpi prin ea nemultumirea generala, a dus la acest razboi de crancena macelarire ". "Esecul democratiei si al comunismului [.] si peste tot rostogolirea tuturor incercarilor omenesti in cel mai infocat razboi, ne arata ca directia in care trebuie cautata salvarea lumii este egalitatea prin iubire, sau iubirea egalizatoare". Toate doctrinele sociale propuse omenirii pana la vremea respectiva si-au dovedit esecul, numai crestinismul poate fi salvator, prin efortul unor oameni increzatori in viitor, cu conditia "unei jertfe responsabile, cu asumarea raspunderii si a suferintei" ("Iisus Hristos si problema sociala", in T. R., nr. 52, 25 decembrie 1941).

Dupa 23 august 1944, intr-o succinta analiza a perioadei politice anterioare, Parintele nota: "Am fost condusi si de democratie si de dictatura. Dar si una si alta au savarsit aproape aceleasi greseli. Si una si alta au fost stapanite de o mare partialitate, de multa demagogie, au evitat munca serioasa pentru ridicarea poporului si nu s-au sinchisit de dreptate, de merit, de cinste, de seriozitate morala, de problemele adevarate ale neamului". Dictatura a dus la cultul conducatorului ("Tara noua", in T. R., nr. 36/3 septembrie 1944).

In schimb, oarecum surprinzator, spre sfarsitul anului 1944 il vedem pe Parintele Staniloae exprimandu-se favorabil cu privire la democratie: "Democratia romaneasca si-a castigat mari merite in istoria moderna a neamului nostru. Tot ce s-a infaptuit in ultimul veac pe linia eliberarii, intregirii si inaltarii neamului romanesc, se datoreste democratiei, adica nobilei emulatii intre partidele politice intr-o atmosfera de libertate pentru manifestarea vointei populare". "In timpul recent s-a dovedit inca o data superioritatea democratiei asupra dictaturii". El mai considera ca reformele sociale nu pot fi ocolite, dar ca ele nu trebuie sa se faca cu desconsiderarea traditiei spirituale a neamului ("Partidele politice si Biserica", in T. R., nr. 80/29 octombrie 1944). Pare o pozitie dictata de amenintarile politice si sociale care se intrevedeau deja in viitorul Romaniei de pe urma ocupatiei sovietice, care isi propaga tot mai intens si mai fatis sistemul social si politic totalitar.

De fapt, Parintele Dumitru considera ca singura democratie reala, in sensul propriu si autentic al cuvantului, o poate oferi numai crestinismul. Cu prilejul alegerii noului patriarh rus, Parintele Dumitru face cateva remarci pertinente in legatura cu rolul social al Ortodoxiei: "Ortodoxia e forma crestina cea mai apropiata de ideea de democratie reala, de dreptate sociala si de confraternizare intre neamuri, ideea ce a izbucnit cu atata forta in Rasarit si care va influenta fara doar si poate intreg Apusul". Individualismul protestant a crescut o data cu era burgheza. Catolicismul dictatorial reprezinta ultimul vestigiu al feudalismului medieval. Comunismul rusesc are ca baza materialismul dialectic al lui Marx. Dar aspiratia spre dreptate sociala a fost insamantata omenirii de crestinism. "Si noi vrem sa nutrim nadejdea - indreptatita de ultimele evenimente din Rusia - ca pana la urma revolutia rusa, scuturandu-se de elementele straine, de suprafata, se va recunoaste fiica a sufletului pravoslavnic rusesc si-si va potrivi intru totul metodele cu invataturile crestine" ("Perspectivele ortodoxiei", in T. R. nr. 9/25 februarie 1945).

In principiu, Parintele nu agrea individualismul propagat de doctrina liberala. Acest lucru reiese si dintr-o luare de pozitie la crearea Frontului Renasterii Nationale: "Noi trecem acum de la forma individualista, liberala, rationalista, democrata a vietii sociale, la cea national-solidarista, sustinuta, cum e si firesc, nu de ratiunea care separa, ci de credinta religioasa care uneste. Va fi fost necesara la vremea ei si forma individualista liberala a vietii, pentru a se pune in valoare marea insemnatate a omului. Si cu siguranta ca si in aceasta forma de viata sociala omul cu bune intentiuni, care si-a conceput viata ca un dar de la Dumnezeu, a gasit prilejuri sa serveasca lui Dumnezeu si binelui. Dar forma sociala in care intram e fara indoiala, prin sine, superioara celei depana acum, cuprinzand in sine indemnuri si chiar porunci sa serveasca lui Dumnezeu si aproapelui, sa traiasca pentru altii" ("Principii de renastere nationala", in T. R., nr. 3, 15 ianuarie 1939).

Cum am mai spus, Parintele Staniloae raporta orice doctrina politica la preceptele crestine si o judeca in functie de rezultatul acestei raportari, iar nu pe baza unor considerente strict pragmatice. Acest lucru a facut sa se insele nu o data in sustinerile sale. Pe de alta parte, se vede din citatul de mai sus cum omul este in final factorul determinant, ca el poate face binele si sub stindarde mai putin generoase, daca lucreaza ca un mandatat de Dumnezeu.

Si in analiza liberalismului descopera aceleasi erori imputate comunismului, principala fiind aceea a ignorarii totale in doctrina sa a poruncii crestine a iubirii.

Individualismul liberal reprezinta, dupa Parintele Sta-niloae, o alta extrema fata de sistemul colectivist. "Mentalitatea individualista e tot mai afund ingropata de timpurile care vin. Ideea de solidaritate in bine si in rau, sentimentul de raspundere a insului pentru comunitatea din care face parte, grija pentru colectivitate castiga un rol tot mai determinant cu fiecare zi ce trece. Comunismul, anticipand o cerinta a vremurilor, a adus la extrem preocuparea fata de intreg, anuland viata insului. Sistemele totalitare de caracter nationalist au incercat sa raspunda acestei necesitati in altfel, insa si ele se resimt de o tensiune care forteaza cursul normal si linistit al vietii. Idealul ar fi o organizare a grijii generoase de colectivitate, in care individualitatea sa nu fie inabusita, dar sa creasca in iubire, in duh de slujire si de sacrificiu " ("Cooperatia in slujba sanatatii neamului", in T. R., nr. 27, 4 iulie 1943).

Parintele Dumitru Staniloae este preocupat de problema organizarii unei structuri sociale care sa fructifice valorile crestinismului. "Forma sanatoasa a vietii sociale va fi o impacare intre drepturile si libertatii personale si drepturile colectivitatii. Dar acest lucru nu se va putea face pe baza unor retete fixate de ratiune, cu o drama-luire a ceea ce trebuie sa aiba individul si a ceea ce trebuie sa se recunoasca colectivitatii. O astfel de stare sociala va duce sigur cand la liberalism, cand la comunism. [.] Liberalismul ar fi fost sistemul perfect daca se mentiona necesitatea iubirii in sanul unei astfel de societati".

Or, dupa Parintele, o structura sociala corecta nu poate avea drept model decat relatiile intertrinitare, deoarece "Sfanta Treime este modelul dupa care trebuie sa se organizeze viata intre oameni, dar Sfanta Treime este viata

in iubire ". Si Parintele sfarseste prin a se intreba, cu o anumita indoiala: "Va sti omenirea de maine sa valorifice crestinismul pentru a iesi din zbuciumul social? De asta depinde soarta ei" ("Sfanta Treime si viata sociala", in 7! R. nr. 9, 24 februarie 1940).

Intr-un articol din primavara anului 1934, Parintele se refera la doctrina national-socialista, in legatura cu un articol pe care revista Prager Presse din 30 martie il preluase dintr-o publicatie vieneza, Reichpost. Parintele Sta-niloae este indignat de tendintele extrem de revansarde si belicoase exprimate acolo de national-socialistii (hitleris-tii) germani. Se vorbea acolo de "iesirea spre Est" a Germaniei "prin orice mijloace, chiar si brutale", de faptul ca Romania, si inainte de toate Basarabia, urmau sa devina "colonii germane ", marea putere vizand sa-si intinda teritoriul pana la Constantinopol. Dupa ce constata ca sunt sasi care marseaza pe acest tip de doctina politica expansionista, Parintele arata ca "«Reichpost» ne-a facut un bun serviciu, aducandu-ne inca o data o veste despre primejdia ce-o vrea si o prepara imperiul lui Hitler". Suprema reactie ce poate fi avuta in vedere fata de aceste tendinte expansioniste este aceea de consolidare serioasa a valorilor autohtone, de dezvoltare si intarire a lor ("Romani, sasi si nemti", in T. R., nr. 17/22 aprilie 1934).

Cu cateva luni inainte, la putin timp dupa venirea la putere, in Germania, a lui Hitler, Parintele Staniloae studiase tendintele celor doua principale Biserici germane, catolica si lutherana. El observase o tendinta spre reevaluarea caracterului national al Bisericilor respective, o afirmare mai apasata a acestuia. Nu putem sa nu remarcam aceasta exprimare ironica, facuta la un moment dat, cu toata surdina pe care se simtea obligat sa o puna: "con
ceptia despre originea divina a autoritatii din mentalitatea care a pus stapanire pe Germania " ("Protestantismul la o mare raspantie", in T. R., nr. 64/16 septembrie 1933; cf. si "O miscare actuala in sanul catolicismului german", in nr. 65, 22 septembrie 1933).

In toamna anului 1941, in plin razboi antisovietic alaturi de Germania hitlerista, apare o noua referinta la nati-onal-socialismul german, care intr-o citire superficiala pare o bila alba data unei doctrine condamnate de istorie. in fond, Parintele face o critica subtila si voalata a national-socialismului, singura posibila in momentul acela. EL ajunge sa-l compare cu comunismul. La amandoua detecteaza o lipsa de credinta. Lumea nu trebuie sa se multumeasca doar cu aceasta stare de impartire a lumii in doua tabere care au ceva comun, dar care nu pot realiza idealurile umanitatii. Numai crestinismul este capabil sa faca acest lucru, cum mai sublimase de atatea ori (cf. "Omenirea de maine", in T. R., nr.39/21 septembrie 1941).

in ceea ce-1 priveste pe Mussolini, acesta pare sa fie admirat pentru calitatile sale de a se face inteles si urmat de catre italieni pe o cale nationalista viabila ("Necesitatea ierarhiei in viata sociala", in T. R., nr. 39, 20 septembrie 1936).

Interesant este sa-l vedem pe Parintele Staniloae militand pentru o anumita doctrina a "spatiului vital". El este de parere ca "un popor viguros in plina ascensiune vitala " trebuie sa tinda la expansiune in spatiu. Este drept ca, atunci cand isi detaliaza viziunea asupra acestei expansiuni, Parintele aduce in joc o anumita strategie mai putin expansionista si usor de acceptat, cuprinzand cateva etape obligatorii: recuperarea tuturor teritoriilor pierdute ("sa redobandim tot pamantul romanesc de care am fost pagubiti"), o preocupare pentru numerosii romani aflati in teritorii mai indepartate (Crimeea, Caucaz, Kiev, Mo-ravia, Croatia, Istria). Este drept ca mai vorbeste Parintele si despre necesitatea dislocarii minoritatilor din cuprinsul hotarelor actuale.

Dar in final se dovedeste ca expansiunea pe care o agreeaza cu adevarat Parintele nu-i atat cea teritoriala, cat una spirituala, o instalare serioasa a crestinismului in teritorii care, din cauza persecutiilor comuniste, avusesera mult de suferit din acest punct de vedere ("Spatiul vital si spiritul romanesc", in T. R. nr. 35, 24 august 1941). De altfel, Parintele se refera, intr-un numar a-propiat, la faptul ca in istorie romanii n-au avut niciodata pretentii de hegemonie asupra altor neamuri, ca mai degraba au fost dezavantajati si ciuntiti in urma razboaielor purtate. Luptele noastre s-au purtat de obicei "in spirit profund crestin "; eroismul romanesc este unul "fara ura, fara prihana, e serafic " ("Duhul de jertfa al neamului", in T. R., nr. 38, 14 septembrie 1941).

 Costion Nicolescu

.

• Despre Parintele Dumitru Staniloae
  Publicat in : Editoriale
• Parintele Staniloae, om si teolog al rugaciunii
  Publicat in : Editoriale
• Spre o teologie a religiilor in viziunea parintelui Staniloae
  Publicat in : Editoriale
• Ascetica si mistica in teologia Parintelui Staniloae
  Publicat in : Editoriale