Descrierea unor forme de viata extraterestra - potentiala criza a cosmoantropologiei ortodoxe?

Descrierea unor forme de viata extraterestra - potentiala criza a cosmoantropologiei ortodoxe? Mareste imaginea.


Universul - reprezentare stiintifica si interpretare teologica

Perspectiva asupra naturii, a universului in general, a evoluat in timp. Dezvoltarea cunoasterii a facut posibila aparitia mai multor abordari. Ma limiteaz la a cita doar cateva:

1. Aristotel propune o interpretare teleologica a naturii. Natura sa este plina de sens, marcata de finalism. Procesele de evolutie firesti sunt realizare, actualizare a fiintei prestabilite. Este cresterea de la "punctul de pornire al unei inclinatii ce tinde spre dezvoltare la punctul final al evolutiei ei desavarsite". Natura aristoteliana este observata, contemplata, inteleasa fara scop utilitarist.

2. Modernitatea aduce o natura determinista.Imaginea curenta este cea a unui ceasornic care functioneaza dupa legi deductibile si precise. In investigarea naturii accentul de pe "de ce?" cade pe "cum?". Apare tendinta de dominare. Spiritul cartezian propune matematizarea stiintelor naturii. Pentru Laplace functionarea naturii nu mai presupune ipoteza "Dumnezeu". Ceasornicul poate functiona singur.

3. Viziunea mecanicista intra in criza prin intermediul teoriei cuantice.Contemporaneitatea secularizata propune "moartea" naturii clasice. Gandirea trece prin etapa orientarii spre sistem, spre intreg (holista). Paradoxal insa, astazi se vorbeste mai putin de natura ca intreg, conceptul de natura dispare din campul stiintific. Se propune conceptul de complexitate, considerata accidentala in viziune secularizata, omul insusi fiind vazut ca un accident, dar deopotriva culme, a acestei complexitati.

Pe de alta parte, formularea principiului antropic da sperante intr-o posibila acceptare a ideii de finalitate in univers. Aparitia constiintei umane este un eveniment remarcabil pe care fizica, daca doreste sa aiba pretentii de completitudine, observa Penrose, nu poate sa nu il ia in calcul. In plus, se propune azi o gandire nu atat interdisciplinara, cat transdisciplinara, in care antinomia, de sorginte teologica, isi gaseste locul in campul stiintei.

Aceste perspective au fost generate de-a lungul istoriei de paradigme stiintifice diferite. Ele au intrat in dialog, deseori in conflict, cu viziunile traditionale asupra lumii, religioase. Crestinismul propune o cosmoantropologie bazata pe datele Revelatiei. Dialogul lui cu stiinta presupune cateva repere metodologice fundamentale:

a. Sensul crestinismului este transfigurarea omului, si deopotriva a intregii creatii, prin harul divin. Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca, adica sa participe la viata divina, sa experimenteze prezenta sfintitoare a lui Dumnezeu.

b. Referatul biblic din Cartea Facerii nu este manual stiintific conform exigentelor stiintei unui anume veac, ci carte teologica. Nu se pune accentul pe "cum?" ca metoda, ci pe "de ce?" ca finalitate si sens. Eventualul "cum?" acceptabil reliefeaza omul ca persoana dialogica unde Dumnezeu este partener principal.

c. Omul joaca un rol central, este punte de legatura intre creat - lume si necreat - Dumnezeu. Omul-Dumnezeu Iisus Hristos este implinirea si modelul etern al acestei punti.

In perspectiva crestina natura este plina de sens. Ea este "transparenta" catre Cel care a creat-o, prin ratiunile ei intime care se cer a fi descoperite printr-o viata in har. Omul este constructorul acestei transparente prin modul sau de vietuire. Viata vegetala si animala se implineste in ratiunea ei pe masura ce omul se implineste in ratiunea lui. Omul este un animal indumnezeibil. Persoana dialogica, este deopotriva pamant - lume minerala si "cer" - constiinta deschisa harului, care permite dialogul cu Persoanele divine. Urcarea omului catre indumnezeire se face pe treptele scarii numite "natura", pe care omul o trage dupa sine catre Dumnezeu.

Natura poarta ranile pacatului. Criza ecologica nu face decat sa reflecte in exterior ranile universului interior uman. Omul ranit inauntru, care nu se poate stapani pe sine, patimas, irumpe irationalitatea comportamentului sau la scara planetara. Natura sufera in fata dorintei umane de dominare, de instrumentalizare cu pretentie de cunoastere, de epuizare a realitatii prin sabloane intelectuale lipsite de suflet.

In acest context, lumea intreaga, natura, este o fata a omului. Viziunea crestina asupra lumii cheama insa la o implinire, la o devenire intru "cer nou si pamant nou". O ecologie a harului, nu atat vindecatoare, cat mantuitoare. Nu atat reparatoare a unor mecanisme uzate, cat regeneratoare, implinitoare conform ratiunilor profunde incifrate in lume de Creator. Hristos poarta acea dimensiune de Pantocrator, atottiitor al Universului intreg.

Perspectiva crestina asupra naturii nu e atat descriptiva, cat interpretativa. Crestinismul asuma critic in coordonatele Revelatiei descrierea propusa de stiinta, atenta fiind la rigoarea si la gradul de certitudine ale modelelor si interpretarilor vehiculate. Demersul este insa unul teologic, iconografic. Si anume, in sensul "transparentei" catre Dumnezeul al Carui chip il poarta si spre a Carui asemanare omul tanjeste.

Un crestinism responsabil, cautator prin definitie al adevarului, nu este neincrezator vizavi de o cercetare - in cazul nostru, a eventualelor forme de viata in univers - atata vreme cat aceasta cercetare nu ridica dificultati de ordin moral, atata vreme cat aceasta nu atenteaza la viata fizica si duhovniceasca umana. Cunoasterea este binecuvantata prin insasi existenta fapturii umane.

Evenimentul Galilei a aratat insa in ce masura in trecut pozitiile ideologice au putut altera dialogul dintre stiinta si teologie, dialog a carui maturizare, printr-o definire mai clara a competentelor, posibilitatilor si scopului urmarit, nu conteneste de cateva sute de ani sa se produca.

Astazi, in lumea catolica, reabilitarea lui Galilei redeschide poarta anumitor interogatii. Printre ele, cea privind existenta planetelor locuite - punct de acuzare impotriva lui Galilei, in forma contemporana, cea privind eventualitatea existentei unei vieti extraterestre.

Viata - eveniment remarcabil in Univers

Universul se maturizeaza, evolueaza. Viata terestra apare in Univers relativ tarziu, la aproximativ 12 miliarde de ani distanta de ceea ce estimam a fi momentul de nastere, Big-Bang, si la aproximativ 7 miliarde de la aparitia primei stele, timp in care, considera Georges V. Coyne, se succed minim trei generatii de stele, conditie indispensabila pentru formarea elementelor chimice indispensabile vietii.

Observarea contemporana a constantelor universale arata incredibila "potrivire" astfel incat viata, in forma ei complexa pe care o cunoastem astazi, sa poata apare. Este ceea ce a facut sa se vorbeasca despre un fine tunning greu de explicat prin legile probabilisticii, si care induce ideea unei dimensiuni teleologice a lumii. Principiul antropic, chiar in forma lui slaba, exprima aceasta uimire in fata minunii aparitiei vietii.

Existenta concreta a conditiilor aparitiei vietii aici pe pamant naste intrebarea legitima: in ce masura viata nu este produsul unic al planetei Pamant, ci ea exista in alte puncte din Univers?

Studii contemporane propun estimari privind numarul de planete locuibile in afara sistemului nostru solar, intr-o abordare descendent-concentrica.

Christian de Duve propune acest rationament: in jurul miliardelor de miliarde de stele existente, cate planete sunt? Cate dintre aceste planete au avut o istorie geologica comparabila cu cea a Terrei? Pe cate dintre acestea am gasi acelasi mediu fizico-chimic ambiant care a permis nasterea vietii pe Terra? Si, in sfarsit, pe cate dintre acestea viata ar aparea cu adevarat, si in ce masura aceasta ar semana celei terestre?

Geoges V. Coyne, director al Observatorului Vaticanului, avanseaza urmatorul calcul: exista aproximativ101 galaxii in Univers si aproximativ 1011 stele in fiecare galaxie.

Aproximativ 30% din numarul total de 1022 stele sunt asemanatoare soarelui in privinta masei si o parte dintre ele, aproximativ 10%, pot duce la formarea unui sistem planetar. Cate dintre aceste planete ar putea fi comparabile cu Pamantul in privinta masei, distantei fata de steaua mama, cate ar putea avea sansa existentei unei atmosfere? Se avanseaza procentul de 2%.

In concluzie, aproximativ 1017 planete asemanatoare pamantului. Alti autori, luand in calcul intr-un mod mai precis necesitatea existentei unor conditii suplimentare minime care sa favorizeze aparitia vietii, propun un numar cu mult mai mic, chiar si pana la ordinul unitatilor.

Intr-un articol din Pour la science, profesorul Jacques Lascar, de la observatorul din Paris, a aratat marea complexitate a acestor calcule de probabilitate si a insistat in special asupra constrangerilor drastice de climat, atmosfera, orbita, inclinatie a axei de rotatie si asupra importantei, printre altele, a exigentelor climatice de existenta a unei Luni avand caracteristici asemanatoare celei cunoscute de noi. [...] el propunea a le numara (planetele locuibile), pentru tot universul, pe degetele unei maini.

In pofida severitatii acestor calcule, probabilitatea statistica, calculabila deci matematic, exista, in consecinta, ce implicatii ar genera eventuala descoperire a vietii extraterestre?

Eventualitatea descoperim vietii extraterestre - reflectie cosmoantropologica crestina

Nu exista marturie biblica in referatul creatiei (Facere 1, 2) referitoare la existenta sau inexistenta vietii extraterestre. Aparitia vietii pe pamant, cu eventuale elemente de cosmogonie (ziua 1), este realizata dintr-o perspectiva concentrica.

"Aceasta perspectiva concentrica exclude orice afirmatie definitiva a teologiei in ce priveste viata extraterestra: Scriptura nu permite nici afirmarea, nici infirmarea acesteia. Concentrismul Bibliei poate constitui o buna explicatie pentru absenta, in cosmologia Bisericii, a problematicii universului in expansiune (poate fi ghicita, insa, cu ceva bunavointa, comentand ziua 1). Invers, aceasta perspectiva permite interpretarea textului indiferent de paradigma stiintifica de la un moment dat" .

Lipsa probelor stiintifice in momentul de fata, pe de o parte, precum si lipsa indiciilor scripturistice, pe de alta parte, ne obliga sa situam problematizarea implicatiilor unei eventuale descoperiri a existentei vietii extraterestre in coordonatele ipoteticului, cel mult ale probabilului.

Discutia in sine este extrem de delicata, data fiind neancorarca ei in realitate, cel putin dupa felul in care aceasta realitate ni se dezvaluie astazi investigarii. In sens stiintific, formularea unui rationament bazat pe o ipoteza a carei verificabilitate este plasata sub semnul interogatiei poate duce la orice concluzie, de unde necesitatea unei prudente maxime. In sens teologic, este de notat ca ortodoxia se angajeaza totdeauna in evaluari ale concretului, ale realitatii certe. Supozitiile tin mai mult de exercitiul intelectual decat de o viata traita in duh.

As imparti problematica in trei subcapitole - evaluarea consecintelor teologice ale:

1. Descoperirii unor forme de viata inferioare omului.
2. Descoperirii unor forme de viata care presupun existenta unei constiinte (incluzand forme de viata umanoide, eventual chiar oameni).
3. Descoperirii unor forme de viata superioare omului.

1. Primul caz este si cel mai simplu. Majoritatea conditiilor favorabile la scara universala, sesizate prin enuntarea principiului antropic, pot concura si in alte puncte din Univers la construirea unui cadru optim aparitiei vietii. Viata vegetala, animala sau asimilabila acestora nu schimba cu nimic antropologia crestina. Omul este vazut ca o coroana a creatiei, cu un destin cu totul aparte, chemat sa stapaneasca lumea vegetala si animala si sa o conduca spre ratiunile ei ultime.

Extinderea acestei perspective de la scara planetara la cea universala nu constituie cu adevarat o dificultate. Si aceasta in pofida perspectivei referatului biblic, care pare geocentrica.

Dincolo de anumite elemente care vadesc o altitudine a perspectivei, atat in sens fizic cat si in sens conceptual, ochiul observatorului nu paraseste sistemul de referinta Terra. De exemplu, astrele par a indeplini un rol prin raportare la acesta, si anume, luminatori. Gradina Edenului pare un laborator al vietii ancorat in realitatea terestra, desi nu circumscris ei.

In mod evident insa, pamantul e important nu pentru ca din punct de vedere mineral ar fi diferit de restul Cosmosului, ci pentru ca este leaganul aparitiei si dezvoltarii vietii. Luminatorii nu fac decat sa concure la aceasta functionalitate fundamentala.

2. Descoperirea unor fiinte care ar presupune existenta unei constiinte naste deja greutati majore. Existenta constiintei umane in Univers pare a fi un fapt capital la scara universala. Universul se arata inteligibil unui observator. Faptul ca acest observator exista, intruchipat in om, in constiinta acestuia, da un sens profund universului.

Teologia ortodoxa este personalista, vazand in persoana umana un microcosmos, chiar un macrocosmos, tocmai prin existenta acestei constiinte. Sufletul uman este de o valoare inestimabila. Constiinta presupune deopotriva inteligenta, ceea ce este tentata majoritatea cercetatorilor sa caute, dar si afectivitate. Posibilitatea de a iubi. In sens crestin, iubirea este cea care innobileaza si transfigureaza fiinta umana, facuta dupa chipul si spre asemanare cu Dumnezeu, Cel care este intai de toate un Dumnezeu al iubirii. Nasterea omului este expresie a iubirii divine.

Existenta unor forme de viata cu constiinta ar ridica urmatoarele probleme:
a. Raportul acestora cu problematica pacatului - in perspectiva umana, pacatul e ruptura comuniunii cu Dumnezeu, alunecare de la contemplarea spirituala a Universului, prin "ochii" Creatorului, in betia simturilor, a materialitatii. Lumea pierde sensul de vector spre Dumnezeu.

b. Relatia lor cu Dumnezeu. Ar fi ele create dupa chipul si spre asemanarea cu El? In particular, ce relatie ar putea avea cu Iisus Hristos, Dumnezeu care s-a facut om? Sau, mai precis, ce relevanta ar avea pentru ele inomenirea Fiului lui Dumnezeu?

In eventualitatea ca aceste fiinte nu au suferit roadele amare ale unei caderi similare celei umane, o ridicare a acestora din robie nu presupune in mod necesar o alta "intrupare" a lui Dumnezeu decat cea umana. Ceea ce nu ar exclude o grija proniatoare a lui Dumnezeu fata de ele, inspre desavarsirea sensurilor, ratiunii crearii lor.

Eventualitatea mai dificila pentru noi ar fi universalitatea acestei caderi, pe care noi o vedem in persoana protoparintilor neamului omenesc, intruparea lui Dumnezeu, care nu este o imprumutare a unui trup uman, ci totala devenire intru om, raspunde desavarsit acesteia. Petrecerea ei este insa neconditionata de caderea protoparintilor. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este deopotriva, prin nasterea din Fecioara, Fiul Omului, deci Dumnezeu adevarat si om adevarat.

Aceasta transfigurare a naturii umane este independenta de cadere, este plan divin destinat implinirii sensului creatiei omului. Inaltarea lui Hristos la cer nu este doar o ridicare spatiala, ci asumare a umanitatii umane in sanul dumnezeirii, pentru vesnicie.

Prezenta lui Hristos in timp si spatiu se face de acum vesnic in chipul persoanei Iisus Hristos. Vorbim de o adevarata circumscriere spatiala, desi deopotriva, trecerea prin usile incuiate si gestul de a manca sau de a se lasa atins de Toma arata deopotriva materialitate si lipsa de materialitate, cel putin in sensul uzitat de noi conform legilor fizicii actuale. Vorbim insa de o noua "fizica", cea a corpului inviat a lui Hristos.

In perioada primelor sinoade ecumenice, si cu precadere a primului (Niceea, 325), prin intermediul hristologiei ortodoxe, Biserica a vegheat cu atentie la a impiedica deformarea sensului Intruparii. Spre exemplu, a respins gnosticismul care vedea in Iisus Hristos o aparenta umana, un corp "astral", spiritual. Deopotriva, a respins doctrina lui Cerint care vorbea in secolul II de Iisus distinct de Hristos, Iisus fiind "locuit" de Hristos dupa nasterea sa; sau adoptianismul dupa care in Iisus, un om religios, se manifesta Hristos. Problematica descoperirii vietii inteligente in spatiu aduce argumentele hristologice formulate in primele veacuri in plina actualitate.

In sens ortodox, nu este acceptabila o pluriintrupare. Pluri-intruparea este, pare-se, din punct de vedere filozofic, cea mai acceptabila. Tresmontant o admite si separa pe Mesia de Cuvantul lui Dumnezeu. Dar, pe drept, dogma noastra le uneste. Si care ar fi raportul intre milioanele de Hristos inviati si gloriosi? Ar trebui toti sa aiba aceeasi personalitate, cea a Fiului vesnic! Aceasta rataceste un pic ratiunea fata de revelatie, evident facuta intr-un context istoric unde problema nu se punea. Ne putem de asemenea interoga asupra locului Mariei, Maica lui Dumnezeu si regina a tuturor creaturilor.

Acceptarea pluri-intruparii duce la o alterare fundamentala a dogmei intruparii, precum si a importantei Maicii Domnului, atat in istoria mantuirii cat si in relatia sa cu Dumnezeu. Nici viziunea referitoare la o umanitate de imprumut, la o intrupare cu multiple fete nu este mai acceptabila. Un polimorfism al intruparii a fost de altfel gandit ca ipoteza de Teilhard de Chardin: "Dat fiind faptul ca Cosmosul este inseparabil si ca crestinismul nu este mai mic decat Cosmosul, trebuie admisa o anumita manifestare "polimorfa" a lui Hristos cosmic in diversele lumi, urmand aptitudinii acestor lumi de a se integra in universul ceresc. Hristos uman n-ar fi decat o fata a Celui cosmic".

Perspectiva care pentru unii nu pare dificila. Tatal a creat totul din dragoste. El nu creeaza, cum o spunem des, pentru "a fi adorat si slujit", ci pentru a imparti dragostea care este propria sa natura. Aceasta impartire de iubire se loveste de distanta infinita dintre Creator si creatura. Pentru a suprima intr-o oarecare maniera aceasta distanta si pentru a face posibila o iubire reciproca, Dumnezeu "s-a facut unul din noi" in Hristos. De ce i-am interzice de a se fi facut unul din fratii, sau surorile, create, intr-o zona a universului noua inaccesibila?, dar pe care o gasesc incompatibila cu perspectiva ortodoxa.

Chiar aceasta teologie este o teologie straina de spiritualitatea ortodoxa. Intai de toate intrucat porneste de la o afirmatie "tare", si anume aceea ca dragostea poate fi considerata "propria natura" a lui Dumnezeu. Cine insa dintre oameni cunoaste natura lui Dumnezeu spre a o defini, spre a spune ce este ea? Aceasta neputinta il face pe sfantul Maxim Marturisitorul sa afirme chiar ca "Dumnezeu nu este iubire", intrucat iubirea este o energie, si nu natura divina, energie pe care noi ca si creatura o cunoastem si o experiem.

Dumnezeu nu-si imparte propria natura, ci se daruieste in intregime, ca prezenta in comuniune. Prezenta care nu se poate "lovi" de nimic, diferenta ontologica intre Dumnezeu si om nefiind o distanta, ea nu afecteaza calitatea prezentei lui Dumnezeu in creatia Sa. Iubirea si cunoasterea reciproca sunt posibile din start intrucat omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, deci persoana, fiinta dialogica. "De ce i-am interzice de a se fi facut unul din fratii, sau surorile, create, intr-o zona a universului noua inaccesibila?" Dar e evident ca nu de limitarea lui Dumnezeu este vorba aici, ci de sensul intruparii lui Hristos. intrupare care nu-L aduce pe Hristos pasager pe pamant, ci care invesniceste unirea dintre firea divina si cea umana in Persoana Lui. Si intrucat forma circumscrisa materiei pe care o are Hristos in vesnicie este de acum cea umana. intruparea nu este conditionata de pacatul adamic, ci reprezinta desavarsirea asumarii omului de catre Dumnezeu, perfectionarea lui ultima ca posibilitate de participare la viata divina.

Hristos este om pentru vesnicie. Teologia greaca a facut eforturi de a marturisi reala umanitate a lui Hristos. De altfel, perspectiva crestina cea mai profunda in privinta posibilitatii mantuirii umane este urmatoarea: "Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se indumnezeiasca". Intruparea reala a Mantuitorului este astfel fundamentul mantuirii oamenilor, intrucat umanitatea Lui este modelul umanitatii noastre, este felul in care Dumnezeu a gandit umanitatea.

Fara ca Hristos sa fi devenit real Fiul Omului, omul nu poate accede la starea de fiu al lui Dumnezeu, prin acea fraternitate harica oferita de Hristos. Devenire pregatita in perioada VT: "Am primit in vedenia de noapte, si iata pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a inaintat pana la Cel vechi de zile, si a fost dus in fata Lui. Si Lui I s-a dat stapanirea, slava si imparatia, si toate popoarele si limbile ii slujeau Lui. Stapanirea Lui este vesnica, stapanire care nu va trece, iar imparatia Lui nu va fi nimicita niciodata" (Daniel 7, 13-14).

Si implinita in urma intruparii, Patimirii si invierii Sale: In vremea aceea cei unsprezece ucenici au mers in Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus. Si vazandu-L, s-au inchinat, ei care se indoisera. Si, apropiindu-se, Iisus le-a vorbit lor, zicand: Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-Am poruncit voua; si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. (Matei 28, 18-20).

Iisus Hristos primeste toata puterea in cer si pe pamant, universala, ca daruire de catre Tatal, raspuns mantuitor la o cadere adamica cu proportii nu atat terestre, cat universale. Sa nu uitam ca, in viziune biblica, pana si stiinta apare ca urmare a caderii, omul nemaifiind capabil sa intretina un raport spiritual cu Dumnezeu, prin intermediul naturii. Ceea ce nu mai putea face interior se transfera in campul exterioritatii.

In plus, daca stiinta, incepand cu perioada moderna si ajungand la cea contemporana, a clatinat din temelii viziunea antropocentrica a universului material, intruparea lui Hristos pe pamant o afirma cu putere. Omul e important, si Pamantul la fel, intrucat Hristos se face om in acest punct din univers. Dumnezeu se circumscrie materiei ca gest suprem de dragoste pentru creatura sa, facuta dupa chipul Sau. Omul e important intrucat atat crearea lui, cat mai ales intruparea il arata vrednic de a fi dumnezeu. Si intrucat Dumnezeu transfigureaza lumea prin om.

Descoperirea vietii sub forma umanoida ar lansa dezbaterea in sensul urmator:

a. In ce masura pacatul adamic e si al lor? Fragilitatea umana este o caracteristica a tuturor?
b. In consecinta, in ce masura intruparea Mantuitorului ar fi destinata si lor?
c. In ce masura aceasta ar trebui marturisita, deci, lor? In aceasta viziune, Evanghelia terestra ar putea deveni universala, intruparea, petrecuta pentru intreaga umanitate, putand fi si a lor.

Teologia ortodoxa afirma cu putere importanta capitala a existentei umanitatii in Univers. Departe de a fi vazuta ca o intamplare a jocului hazardului in univers, dupa cum o percepe perspectiva secularizata contemporana, in sens crestin, ea este ancorata intr-un plan divin, poarta o ratiune divina. Omul nu este asa pentru ca a ajuns asa, ci pentru ca a fost gandit sa ajunga asa.

Dumnezeu, din toata eternitatea, s-a destinat umanitatii, ca dar si ca expresie a sa in timp. Umanitatea nu este deci straina lui Dumnezeu Cel care din eternitate proiecta a se face om. De aceea, daca este posibil sa fie un om fara Dumnezeu, nu poate exista umanitate fara Dumnezeu.

Pornind de la reflectia sfantului Maxim Marturisitorul, aceea ca omul este un macrocosmos, intrucat poate cuprinde intru sine lumea, parintele Dumitru Staniloae o prelungeste, vazand in lume un macro-anthropos: lumea e chemata sa se umanizeze intreaga, adica sa primeasca intreaga pecetea umanului, sa devina panumana, actualizandu-se in ea o trebuinta implicata in rostul ei; sa devina intreaga un cosmos umanizat, care nu e chemat si nu poate deveni deplin omul, nici macar la limita alipirii lui de lume, confundan-du-se deplin in ea, un om cosmicizat.

Ceea ce inseamna ca intre lume si om exista o legatura intrinseca fundamentala in termeni de finalitate. Destinatia cosmosului pentru om si nu a omului pentru cosmos se arata nu numai in faptul ca cosmosul e obiectul cunostintei si al cunoasterii umane si nu invers; ci si in faptul ca tot cosmosul serveste practic existentei umane.

3. Pornind de la datele Revelatiei si de la realitatea stiintifica contemporana, parintele Staniloae afirma inexistenta altor forme de viata superioare omului, vazand in om creatura cea mai importanta intre toate creaturile: Spre deosebire de treptele inferioare lui, omul nu-si mai indeplineste scopul existentei servind unei trepte superioare lui, caci in lume nu exista unele ca acestea.

Pe de alta parte, constatam la ora actuala o intreaga problematica si dezbatere de tip OZN, incluzand numite contacte cu civilizatii superioare. Conditiile de desfasurare a acestor intalniri de gradul III au facut ca ganditori ortodocsi, precum Seraphim Rose, sa se indoiasca nu numai de seriozitatea acestora, dar sa le plaseze in campul insalubru al demonizarilor.

Subscriu acestei viziuni completand-o cu fenomenologia patologica psihica. Lipsa seriozitatii si rigurozitatii marturiilor de pana acum le scoate din campul discutiei de fata. Nu exista probe stiintifice riguroase privind existenta unor fiinte extraterestre.

In plus, literatura SF intretine o atmosfera de asteptare dincolo de exigentele unui minim pragmatism stiintific. Aceasta noua perspectiva, a omului secularizat si "eliberat" de orice coordonata religioasa, avid de contacte cu fiinte eliberatoare de tip "superman", fiinte care transcend experienta umana prin supercalitatile lor, este, in conditiile lumii actuale, nejustificata si mincinoasa. in acest sens, imaginarul poate juca un rol pervers si primejdios.

Iata deci ca perspectiva ortodoxa este antropocentrica, dar in sensul unui teocentrism care face partas la aceasta centralitate, in special prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul. Omul este important intrucat Dumnezeu il desemneaza a fi incununare a creatiei Sale, si intrucat El Se intrupeaza ca om.

Omul este creatura a carei compatibilitate cu dumnezeirea este maxima in intreaga creatie, ca si chip al lui Dumnezeu. Posibilitatea descoperirii unei vieti extraterestre superioare omului este aici infirmata.

Concluzii

Problematica studiului consecintelor descoperirii unor forme de viata extraterestre, intr-o investigare teologica, trece in mod necesar prin cosmoantropologia crestina. In mod special, aceasta vizeaza dogma intruparii Fiului lui Dumnezeu. Specificitatea naturii umane si locul acesteia in Univers este subliniata de acest eveniment fundamental, unirea naturii divine cu cea umana in Persoana Mantuitorului, Dumnezeu adevarat si om adevarat, prin intrupare.

Intruparea nu este un raspuns oarecare dat unei accidentale caderi adamice in istorie, ci poarta o rationalitate divina, expresie a daruirii din dragoste a lui Dumnezeu oamenilor. Dumnezeu nu daruieste numai natura ca mediu propice aparitiei si dezvoltarii vietii, ci Se daruieste pe Sine ca izvor al vietii, premisa pentru invesnicirea si transfigurarea intregii creatii, catre "cer nou si pamant nou".

Conform perspectivei ortodoxe, intruparea Mantuitorului este unica si are dimensiune universala. Repetabilitatea sau polimorfismul ei sunt simple speculatii intelectuale fara temei teologic, intruparea, prin datele revelatiei, poate sublinia importanta fiintei umane in context universal, contribuind la recentrarea lumii materiale in om.

Pr. Razvan Ionescu

 

Pe aceeaşi temă

24 Iulie 2012

Vizualizari: 11656

Voteaza:

Descrierea unor forme de viata extraterestra - potentiala criza a cosmoantropologiei ortodoxe? 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Paul PopPostat la 2014-06-17 10:33

    Superscriptul nu a funcționat sau cum apar numere așa mici în text referitor la numărul corpurilor cerești în univers?

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE