Sfantul Ioan Gura de Aur, dascalul pocaintei

Sfantul Ioan Gura de Aur, dascalul pocaintei Mareste imaginea.


Sfantul Ioan Gura de Aur, dascalul pocaintei

Noaptea tarziu, cand grijile scaunului arhiepiscopal nu-l mai tulburau, sfantul Ioan Gura de Aur - ne istoriseste viata sa aghiografa - se inchidea in camera sa de lucru si talcuia epistolele sfantului apostol Pavel. Camera nu avea alt mobilier decat un pat modest, o masa si un scaun, iar ca podoaba sfintele icoane, intre care icoana sfantului apostol Pavel; la aceasta icoana isi indrepta necontenit privirile cand zabovea asupra intelesului dumnezeiestilor cuvinte ale apostolului neamurilor. Daduse dispozitie sa nu fie tulburat de nimeni in timpul lucrului sau ; nimeni sa nu intre la el si nici sa treaca pe dinaintea usii lui. Dupa ce a talcuit o parte din epistolele sfantului apostol Pavel, sfantul Ioan Gura de Aur a fost cuprins de oarecare indoiala. Oare ii va placea lui Dumnezeu talcuirea sa? A inteles el bine cuvintele marelui apostol ? Si s-a rugat staruitor lui Dumnezeu sa-i arate intr-un chip oarecare de-l sunt placute explicarile sale.

Intre timp un curtean a cazut in dizgratia imparatului. Curteanul a cerut printr-un cunoscut sfantului Ioan Gura de Aur ingaduinta de a-l primi, ca sa-si spuna pasul. Arhiepiscopul a incuviintat. Curteanul s-a hotarat sa se duca noaptea la palatul arhiepiscopal, ca sa nu fie vazut de dusmanii sai. Intr-o seara, a venit si l-a rugat pe ucenicul sfantului Ioan Gura de Aur, pe Proclu, arhiepiscopul de mai tarziu al Constantino-polei, sa-l anunte. Proclu, inainte de a intra, s-a uitat printr-o crapatura in camera in care lucra sfantul si a vazut ca arhiepiscopul nu era singur, ci in spatele lui statea un barbat aplecat spre el si cu gura la urechea lui. Proclu, intrigat ca dascalul sau este cu cineva in camera, a cautat sa auda ce spune acel barbat, dar n-a putut intelege nimic.

Vazand ca nu poate intra, s-a intors si a spus curteanului ca nu-l poate anunta, pentru ca altul se afla cu arhiepiscopul; sa mai astepte pana ce va pleca acela. Dupa catva timp, Proclu s-a dus din nou; dar iarasi l-a vazut pe strain tot acolo ; s-a dus si a treia oara, dar in zadar. Nu dupa mult timp a tocat pentru slujba de noapte. Atunci Proclu a spus curteanului sa se duca acasa si sa vina in seara urmatoare, ca nu-l mai poate introduce, pentru ca arhiepiscopul isi incepe rugaciunea, care dureaza pana dimineata. Curteanul a venit si a doua seara, dar n-a putut fi introdus pentru aceeasi pricina ca si seara trecuta. Mirarea lui Pruclu era mare , cine putea fi strainul acela care intra neobservat? Si s-a hotarat sa nu manance, sa nu bea, sa nu doanna si sa nu se dezlipeasca de usa plna nu va afla cine este acel barbat. S1 a facut asa. Seara, cand a venit curteanul, incredintat ca nimeni n-a intrat la arhiepiscop, i-a spus ca va vorbi negresit cu el, ca n-a vazut pe nimeni intrand.

Totusi, ca si mai inainte, s-a uitat inauntru si a vazut iarasi pe acel barbat. Proclu a spus atunci curteanului sa se duca la casa sa si sa se roage singur lui Dumnezeu pentru mantuirea lui, ca barbatul care vine la arhiepiscop este trimis de Dumnezeu, ca intra in camera fara sa fie vazut. A doua zi dimineata, sfantul Ioan Gura de Aur si-a adus aminte de curteanul care trebuia sa vina la el sl l-a intrebat pe Proclu de nu l-a cautat cineva. Proclu i-a raspuns ca da, dar i-a povestit totodata si pricina pentru care nu l-a putut introduce. Cand a terminat de vorbit, Proclu si-a aruncat ochii la icoana sfantului apostol Pavel si, minunat peste masura, a spus arhiepiscopului ca barbatul care era in camera cu el seamana cu cel zugravit pe icoana. Asa a aflat sfantul Ioan Gura de Aur ca Dumnezeu i-a ascultat cererea, trimitand pe insusi autorul epistolelor sa-i dicteze talcuirea.

Sfantul Isidor Pilusiotul (435) confirma cele spuse de traditia aghiografa, spunand in una din scrisorile sale ca daca sfantul apostol Pavel ar fi vorbit atica, n-ar fi talmacit mai frumos epistolele sale decat sfantul Ioan Gura de Aur.

Iar Ioan Moshu (sec. VI), in capitolul 128 al Limonarului sau, ne transmite aceasta istorisire despre sfantul Ioan Gura de Aur :

Ava Atanasie ne povestea ca a auzit de la Iania, sora episcopului Adelfie :

Cand Ioan Gura de Aur, episcopul Constantinopolei, a fost surghiunit in Cucuson, a gazduit in casa noastra. Cat a stat la noi, noi am avut mare indraznire si dragoste catre Dumnezeu. Fratele meu, episcopul Adelfie, mi-a spus : Cand a murit fericitul Ioan in surghiun, m-a cuprins o durere nespus de mare, ca acest barbat, dascalul intregii lumi, care a inveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit intru Domnul pe scaunul sau. Si eu m-am rugat lui Dumnezeu, cu multe lacrimi, sa-mi arate in ce stare se afla el.

Dupa ce m-am rugat multa vreme, intr-o zi, am cazut in extaz si am vazut un barbat frumos la chip, care m-a luat de mana si m-a dus intr-un loc luminos si slavit. Acolo mi-a aratat pe predicatorii credintei si pe dascalii Bisericii. Eu ma uitam de jur imprejur sa vad pe cel pe care-l doream, pe marele Ioan. Dupa ce mi-a aratat pe toti si mi-a spus numele fiecaruia, m-a apucat iarasi de mana si m-a sens afara. L-am urmat intristat ca n-am vazut impreuna cu parintii pe cel intru sfinti Ioan. La iesire, cel ce statea in poarta, va-zandu-ma trist, mi-a spus :

- Nici unul din cei caie vin aici nu iese intristat!

Eu i-am raspuns :

- Asta mi-i durerea, ca n-am vazut cu ceilalti dascali pe prea iubitul meu Ioan, episcopul Constantinopolei.

Acela m-a intrebat iarasi :

- Vorbesti de Ioan, dascalul pocaintei ?

- Da, i-am raspuns eu.

- Pe el, mi-a spus acela, nu-l poate vedea om in trup, pentru ca el sta acolo unde este tronul Stapanului.

Sfantul Ioan Gura de Aur, care slujeste chiar la treptele tronului lui Dumnezeu, care cu gandirea sa acopera tot cerul teologiei ortodoxe, s-a nascut in Antiohia inainte de 347, probabil in 344 ; dupa unii intre 311 si 347, dupa altii in 345, dupa altii intre 344 si 345, iar dupa altii cu zece ani mai tarziu, in 354. Tatal sau, Secundus, era unul din generalii orientului, iar mama sa, Antusa, facea parte din cele mai nobile familii din Antiohia. Copilul lor, Ioan, a avut nefericirea sa-si piarda tatal la putin timp dupa nasterea sa. Mama sa, ramasa vaduva la 20 de ani, a renuntat pentru totdeauna la casatorie si s-a consacrat educatiei si instructiei fiului ei. Antusa, care se alatura cu tot atata cinste de alte mame celebre din istoria crestinismului - de Emilia, mama sfantului Vasile cel Mare si a sfantului Grigore al Nisei, de Nona, mama sfantului Grigore din Na-zianz, si de Monica, mama fericitului Augustin -, si-a crescut copilul cu o grija deosebita si cu un devotament asemanator sacrificiului. Averea, pe care o avea si de la parintii ei si de la sotul ei, era indestulatoare pentru a-i da fiului ei una din cele mai alese instructii, atat clasica cat si crestina.

Instructia clasica a facut-o sub indrumarea vestitului retor Libaniu si a filosofului Andragatie ; Libaniu l-a pretuit atat de mult pe fiul An-tusei, ca intrebat pe patul de moarte pe cine lasa urmas, a raspuns : "Pe Ioan, daca nu mi l-ar fi furat crestinii". Antusa, mama sa, a facut singura alegerea acestor dascali. Recunostinta, pe care sfantul Ioan Gura de Aur o avea fata de mama sa, a exprimat-o intr-o pagina celebra a uncia din lucrarile sale : "Cuvant catre o vaduva tanara". "Mi-amintesc, spune el, ca intr-o zi, pe cand eram tanar, dascalul meu a laudat pe mama mea Inaintea unei asistente numeroase. A intrebat, dupa cum ii era obiceiul, pe cei de langa el, cine eram. I s-a raspuns ca eram fiul unei vaduve. M-a intrebat apoi pe mine, elfi ani are mama mea si de cati ani era vaduva, i-um raspuns ca de patruzeci de ani sl ca a pierdut pe tatal meu la douazeci de ani. Atunci Libaniu surprins a strigat, uitandu-se la asistenta: "Ah, ce femei se gasesc printre crestini !". Atata admiratie si un elogiu ca acesta provoaca o astfel de purtare, adica refuzul unei a doua casatorii, nu numai la noi crestinii, ci si la pagani!".

Instructia crestina a primit-o intai in casa parinteasca, sub indrumarile mamei sale, apoi de la oamenii induhovniciti ai timpului sau : Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a si botezat, Diodor, staretul unei manastiri din Antiohia si profesor la scoala teologica, ascetul Carterie ; la acestia trebuie sa adaugam lectura neobosita a tuturor lucrarilor scriitorilor crestini de pana la el si in special a marilor teologi alexandrini.

In timpul scolaritatii sale, tanarul Ioan a avut un prieten foarte bun, pe Vasile, care intrecea in dragostea ce-i purta pe toti prietenii sai. "A fost, spune sfantul Ioan Gura de Aur in tratatul sau despre preotie, langa mine tot timpul. Una ne era si ravna si dorinta, nascute din aceleasi nazuinte. Nu numai cand mergeam la dascali, dar si cand i-am parasit, cand a trebuit sa ne hotaram ce drum este mai bun pentru noi de ales in viata si atunci am fost tot de o parere". Dar cand a fost vorba ca cei doi prieteni sa imbratiseze "viata cea fericita a monahilor, filosofia cea adevarata", unitatea dintre cei doi prieteni s-a subrezit, pentru ca tanarul Ioan, doritor de succese lumesti, a imbratisat profesiunea de avocat si isi petrecea tot timpul la tribunal, dupa cum insusi marturiseste.

Totusi prietenul sau Vasile nu l-a parasit; dimpotriva, "nu se indura, spune sfantul Ioan Gura de Aur, sa ma lase singur nici o frantura din zi. Nu inceta rugandu-ma sa parasim casa parinteasca si sa traim amandoi in deobste. Ma convinsese. Si lucrul era aproape sa se implineasca; dar jelaniile mamei mele m-au impiedicat sa fac prietenului meu acest har, dar mai bine spus, sa primesc eu de la el acest dar. Cand mama a simtit ce am de gana sa fac, m-a luat de mana si m-a dus in camera ei. S-a asezat alaturi de mine, pe patul in care m-a nascut. A inceput sa verse rauri de lacrimi si sa adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile. Plangand, mi-a grait asa : "Eu, copilul meu, n-am avut norocul sa ma bucur multa vreme de frumoasele insusiri ale tatalui tau. Asa a vrut Dumnezeu. Moartea lui a urmat nasterii tale si te-a lasat pe tine orfan, iar pe mine vaduva inainte de vreme.

Numai cei ce sufera vaduvia pot cunoaste bine greutatile vaduviei. Graiul nu-i in stare sa zugraveasca furtuna si viforul indurat de o tata tanara ca mine, abia iesita din casa parinteasca, neiscusita in treburile gospodariei si aruncata dintr-o data intr-o durere atata de mare si silita sa faca fata unor griji mai presus de varsta si firea ei. Trebuie sa puna la treaba pe slugi, sa fie cu luare aminte la rautatile lor, sa zadarniceasca intrigile rudelor, sa indure cu curaj amenintarile celor care strang birurile si neomenia slujbasilor la plata impozitelor. Daca raposatul tata lasa in urma sa un copil, alte greutati pe capul tinerei vaduve. Daca e fata, e drept, vin pe capul mamei si asa multime de griji; totusi e scutita de cheltuieli si de frica, dar de e baiat, o napadesc in fiecare zi nenumarate temeri si mai multe griji. Nu mai vorbesc de cheltuielile de bani, pe care trebuie sa le faca, daca doreste sa-l creasca asa cum trebuie crescut un copil de starea lui.

Dar nici unul din aceste necazuri nu m-au facut sa ma casatoresc a doua oara si su aduc un nou sot in casa tatalui tau. Am ramas in mijlocul framantarilor si tulburarilor. N-am cautat sa scap de cuptorul de foc al vaduviei. Mai intai am fost ajutata de mila cea de sus; apoi, nu mica mangaiere ml-a adus in acele clipe cumplite si vederea necontenita a chipului tau, care-mi pastra icoana insufletita a raposatului tau tata, cu care semeni atata de mult. De aceea, chiar pe cand erai prunc, pe cand inca nu inva-tasesi sa vorbesti, pe cand copiii bucura mai cu seama pe parinti, mult m-ai mangaiat. Nu poti, apoi, sa-mi spui si sa ma invinuiesti ca du, am indurat vaduvia cu curaj, dar silita de vaduvie am imputinat averea tatalui tau. Stiu ca multi copii, ramasi fara tata, au patit asa.

Eu, insa, ti-am pastrat nestirbita intreaga ta avere. N-am crutat, insa, nici o cheltuiala, ca sa-ti pot da o crestere aleasa si sa-ti fac un nume; dar toate aceste cheltuieli le-am facut din averea mea, din averea cu care am venit de la parintii mei. Sa nu socotesti ca-ti spun acestea ca sa-ti reprosez ceva, iti cer, insa, un har pentru toate cate pentru tine am facut : nu ma lasa vaduva a doua oara, nici nu-mi aprinde din nou in suflet stinsa mea durere. Asteapta sfarsitul meu. Poate peste putin voi pleca si eu. Voi tinerii aveti nadejde sa ajungeti la adanei batraneti, dar noi, cei batrani, nu asteptam altceva decat moartea. Cand ma vei da pamantului si vei pune oasele mele alaturi de oasele tatalui tau, pleaca in calatorii cat mai indepartate, strabate orice mari vrei. Atunci nimeni nu-ti va pune piedici. Dar atata vreme cat mai am in mine suflare, ingaduie sa locuiesti alaturi de mine. Sa nu superi pe Dumnezeu in zadar si fara de folos, aducand necazuri atat de mari peste capul meu, care cu nimic nu ti-am gresit.

Daca ai, insa, vreo pricina sa ma invinuiesti ca te silesc sa-ti administrezi singur averile, te rog, nu te uita ca-ti sunt mama, nu tine seama de cresterea ce ti-am dat, nu tineseama de dragostea ce-ti port. Nu tine scama de nimic! Fuqi de mine, cum fugi de vicleni sl de dusmani! Dar duca fac totul ca sa-ti dau cat mai mult ragaz pe calea vietii, pe care vrei sa apuci, acest lant, de n-ar fi alta pricina, da, acest lant sa te tina alaturi de mine. De ai spune ca ai nenumarati prieteni, care te iubesc, afla, dragul meu, ca nici unul nu-ti va oferi bucuria unei libertati atat de mari cum ti-o ofer eu, pentru ca nici unul nu poarta grija, la fel ca mine, de bunul tau nume".

Si fiul Antusei, trecut de 18 ani, convins de lacrimile si cuvintele mamei sale, n-a urmat indemnurile si sfaturile prietenului sau Vasile, dar a facut din casa sa, alaturi de mama sa, manastire ; si vreme de trei ani a stat langa mama sa, inchis in casa, studiind Sfintele Scripturi, citind lucrarile scriitorilor crestini de pana la el si ducand viata de ascet. In acest timp, episcopul Meletie l-a facut anagnost, adica citet, in biserica episcopala, intrand astfel in randul clericilor. Nu mult dupa aceea, prin 374 sau 375, dupa ce mama sa a parasit lumea aceasta, tanarul Ioan a putut sa-si implineasca dorul sau faurit cu prietenul sau Vasile, de a imbratisa adevarata filosolie, adica de a se face monah. S-a retras in muntii invecinati cu Antiohia si s-a pus sub ascultarea unui batran ascet sirian. In sihastria acestuia a stat patru ani.

Dorind, insa, sa duca o viata si mai desavarsita, dupa pildele sfintilor sihastri, care se nevoiau in mun-tii Antiohiei, s-a adancit in pustietatea muntelui si a trait vreme de doi ani de unul singur intr-o pestera, supunandu-si trupul la nevointe mai presus de fire. Asceza exagerata la care s-a supus i-a subrezit mult sanatatea, imbolnavindu-se de stomac. Sfantul Meletie, afland de starea subreda a sanatatii sale si totodata avand nevoie si de un ajutor, l-a silit sa se coboare din munti si sa vina in oras. Tanarul monah a facut ascultare si odata cu aceasta coborare a inceput urcarea sa pe cele mai inalte trepte ale oratoriei crestine si ale teologiei ortodoxe. La inceputul anului 381 sfantul Meletie il hirotoniseste diacon. Si a slujit sfantul Ioan cinci ani ca diacon, fiindu-i impartita munca sa intre opera de catehizare a catehumenilor si scrierea lucrarilor sale din tinerete, intre care neegalatul sau tratat despre preotie. In anul 386, urmasul Sfantului Meletie, Flavian, l-a hirotonit preot. A ajuns pana la noi predica rostita de sfantul Ioan in ziua hirotonirii sale, pe care o avem tradusa in romaneste de parintele profesor Ioan Coman.

Timp de 12 ani, din 386 pana in 397, noul preot al catedralei episcopale din Antiohia, a doua metropola a imperiului bizantin, prin frumusctea si taria cuvantului sau, a stapanit viata spirituala a Antiohiei. A vorbit neincetat: in fiecare duminica si sarbatoare, precum si in fiecare vineri; iar in timpul postului mare, in fiecare zi; a predicat in toate bisericile orasului si in cele din jurul orasului. Temele predicii sale erau variate: facea teologie, explicand si demonstrand cu inepuizabile dovezi scripturistice taina de rascruce a crestinismului, Sfanta Treime; polemiza cu ereticii de toate nuantele ai vremii sale: manihei, marcioniti, valentinieni, arieni, anomei si altii, nici pe evrei nu i-a uitat; acestora le demonstra ca adevaratul Dumnezeu este Cel propovaduit de noua credinta, de Dumnezeul intrupat; le dovedea ca toate prescriptiunile legii vechi au trecut; era pentru evreii din Antiohia un nou Pavel ; comenta Scriptura, fie versete izolate, fie versetele in sir ale unei carti din Biblie; fiecarei omilii, in care comenta textul Sfintei Scripturi, nu-i lipsea concluzia morala, cu invataminte pentru viata de toate zilele a crestinului; proslavea pe sfinti si pe mucenici, cum putini ii mai proslavisera pana atunci. Cu predicile si cuvantarile lui, sfantul Ioan Gura de Aur a castigat sufletele ascultatorilor sai, sufletele tuturor cetatenilor frumoasei si maretei Antiohii.

Toti se indesau sa-i soarba din gura cuvintele, iar tahigrafii din slujba editorilor de lucrari erau de fata la toate vorbirile sfantului Ioan pentru a prinde cu prescurtarile lor cuvintele lui de aur si de foc; pe urma, sfantul Ioan lua stenogramele lor, corecta eventualele greseli si le inapoia acestora ca sa le duca editorilor. Pe atunci nici nu era vorba de drept de autor. In toate predicile sale domina o tenta deosebita, tenta aceea care l-a inaltat pe sfantul Ioan in imparatia cerurilor la treptele tronului Dumnezeirii: dragostea de oameni si mai ales dragostea de cei striviti de nevoile vietii, de oropsitii soartei, dragostea de cei pacatosi, de fratii cei mici ci lui Hristos ; de aceea, un alt predicator ortodox, discipol la departare de secole al celui cu gura de aur, Ilie Miniat, il numeste pe dascalul sau "mangaierea pacatosilor". Dar sfantul Ioan Gura de Aur a castigat sufletele intregii cetati a Antiohiei - nu numai a crestinilor, ci si ale celor de alta credinta - iudei si pagani - in zilele de groaza prin care a trecut Antiohia in anul 397, cand poporul antiohian s-a rasculat si a daramat statuile familiei imperiale si chiar ale imparatului Teodosie din centrul orasului, revoltat din pricina noilor impozite puse de imparat locuitorilor, in acele zile de groaza, sfantul Ioan Gura de Aur n-a stat izolat, ci s-a facut una cu toti locuitorii metropolei, pe care mania imparatului hotarise sa-i treaca prin foc si sabie.

Atunci, in acele zile, sfantul Ioan Gura de Aur a rostit acele 21 celebre cuvantari la statui. Si in timp ce Flavian, episcopul Antiohiei, era dus la Constantinopol pentru a se arunca la picioarele Imparatului spre a cere mila pentru pastoritii sai. Preotul Ioan a ramas in mijlocul lor pentru a sustine moralul antiohienior, pentru a le potoli frica sl pentru a scoate din evenimentele grele ce-l amenintau lectii de imbarbatare si de indreptare a moravurilor; ca sfantul Ioan Gura de Aur nu s-a marginit numai sa mingile sufletele descurajate si ingrozite, ci mai mult sa le schimbe, prin biciuirea pacatelor de care era plina Antiohia. Si, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfantul Ioan Gura de Aur a biruit, a potolit groaza din sufletele tuturor cetatenilor orasului - crestini (ortodocsi si eretici), iudei, pagani -, iar episcopul lor, sfantul Flavian, le-a adus bucuria ca imparatul i-a iertat.

In timpul celor 12 ani de predica, numele predicatorului din Antiohia a crescut din ce in ce mai mult, iar faima lui ajunsese pana in capitala imperiului, in Constantinopole. Si pe cand toti credinciosii din Antiohia se gandeau ca Ioan sa-i urmeze batranului Flavian pe scaunul Antiohiei, Dumnezeu a randuit ca viata lui sa ia o alta cale pentru slava Bisericii, dar pentru indumnezeitul predicator al Antiohiei, timpuri de osteneli stralucite, dar si timpuri de suferinte, de dusmanii si uneltiri, de surghiun, de prigoana si jertfa.

In anul 397 moare Nectarie, arhiepiscopul Constantinopolei. Cu toate ca erau multi pretendenti la acest scaun, printre care si un preot, Isidor, sustinut de Teofil arhiepiscopul Alexandriei, totusi Dumnezeu a randuit ca pe scaunul care fusese onorat, putina vreme, de sfantul Gri-gore din Nazianz inainte de Nectarie, sa fie inaltat sfantul Ioan Gura de Aur. Si Dumnezeu a implinit lucrul acesta prin atotputernicul Eutropiu, primul ministru al imparatului Arcadiu. Eutropiu il cunoscuse pe sfantul Ioan in timpul unei calatorii in Antiohia si aflase de vrednicia si de talentul sau oratoric. Si pentru ca Eutropiu se temea si de impotrivirea poporului antiohian, care n-ar fi fost de acord cu plecarea predicatorului lui iubit, dar si de un refuz din partea lui Ioan, pe care-l stia fara ambitie si cu totul legat de orasul sau natal, s-a hotarat sa-l fure. A recurs la o viclenie : a convins pe imparat sa scrie guvernatorului Antiohiei sa-l trimita pe Ioan la Constantinopole fara sa prinda de veste poporul.

Si astfel guvernatorul l-a poftit intr-o zi pe preotul Ioan sa-l insoteasca in afara de oras pentru a vizita bisericile mucenicilor; acolo, l-a suit intr-o trasura si a poruncit sa-l duca la Constantinopole. Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, care dorea sa-si puna omul lui pe scaunul episcopal din capitala imperiului, s-a impotrivit la inceput, dar pana la sfarsit a fost silit, vrand-nevrand, sa-l hirotoneasca, fiindu-i teama de Eutropiu. Hirotonirea sfantului Ioan ca arhiepiscop al Constantinopololului s-a facut la 11 decembrie 397, iar intronizarea, la 28 februarie 398.

Cu venirea sfantului Ioan Gura de Aur in capitala imperiului incepe viata lui de mucenicie. Ajuns arhiepiscop al Constantinopolei, sfantul Ioan Gura de Aur a socotit o datorie sfanta sa lucreze pentru Insanatosirea vietii bisericesti. In acest scop a luat aspre masuri impotriva clericilor care tineau in locuintele lor calugarite, impotriva clericilor care se imbogateau de pe urma preotiei, impotriva clericilor care duceau o viata nevrednica de preoti, caie erau robi pantecelui, desfatarii si desfra-narii, care traiau ca niste paraziti si lingusitori. Si putea face aceasta, pentru ca el insusi ducea o viata simpla si saracacioasa, atat in imbracaminte, cat si la masa. A poruncit ca din economiile realizate de pe urma cheltuielilor fara rost in palatul arhiepiscopal sa fie ajutati saracii si vaduvele.

A zidit spitale pentru bolnavi, case de adapost pentru ba-trani si saraci; a organizat intr-un mod sistematic opera de asistenta sociala. Pe langa opera sociala, sfantul Ioan Gura de Aur a facut si operai misionara. A adus la ortodoxie pe multi dintre gotii care locuiau in jurul Constantinopolei; le-a dat o biserica in care sa slujeasca, le-a hirotonit preoti dintre goti si a dat dispozitie ca slujba bisericeasca si predica sa se faca in limba gota. A trimis apoi monahi pentru raspandirea crestinismului in Scitia, Persia si Fenicia. Sfantul Ioan Gura de Aur, prins de atatea griji din launtrul si din afara Bisericii, a gasit totusi timp si sa predice si sa scrie.

La inceputul arhiepiscopatului sau lucrurile au mers bine ; chiar imparateasa Eudoxia il pretuia, ca in timpul ducerii unor sfinte moaste de la Biserica Mare din Constantinopole la Biserica sfantului Toma din afara de oras, imparateasa a urmat pe jos in timpul noptii cortegiul, iai in predica rostita cu acest prilej, arhiepiscopul lauda zelul si credinta imparatesei.

Dar masurile administrative, reformele introduse in viata clerului si predicile sale, care biciuiau pe fata viciile, au creat dusmanii si nemultumiri.

Au nemultumit in primul rand pe oamenii palatului arhiepiscopa,l acestia s-au vazut lipsiti dintr-o data de luxul si banchetele cu care-i obisnuise fostul arhiepiscop Nectarie, pentru ca sfantul Ioan introdusese in palat vietuire ascetica; el insusi manca o data in zi, mancari simple manca singur la masa si apa ii era bautura.

Au nemultumit pe clericii abuzivi si nedemni; au nemultumit pe clericii care exploatau pe credinciosi in folosul lor ; au nemultumit pe calugarite si pe vagabonzi, pe care i-a pus la treaba; au nemultumit pe episcopii simoniaci, pe care i-a caterisit la sinodul convocat de el la Efes in 401 ; au nemultumit pe doamnele din anturajul imparatesei, care s-au simtit insultate, ca in predicile sale sfantul Ioan mustra pe femeile care isi etalau luxul lor sl in biserica.

Sfantul Ioan Gura de Aur si-a creat apoi si dusmani personali, pe trei episcopi: Acacie al Bereii din Siria, acesta, prieten cu sfantul Ioan, a venit in Constantinopole ca sa-l viziteze ; dar pentru ca arhiepiscopul nu i-a dat o locuinta pe placul lui, s-a suparat si s-a jurat ca se va razbuna; episcopul Severian al Gabalei, care prin intrigi si minciuni cauta su-i ia scaunul; si Antioh al Ptolemaidei. In sfarrsit si-a mai facut si un alt mare dusman, tocmai pe Eutropiu, omul prin a carui putere si initiativa fusese adus sfantul Ioan pe scaunul arhiepiscopal al Constan-tinopolei. Si iata pricina: Eutropiu era un om lacom; vindea functiile publice si confisca in folosul sau averile celor condamnati de tribunal. In predicile sale, sfantul Ioan condamna niste abuzuri ca aces-tea i si poate ca Eutropiu ar fi suportat predicile lui Ioan si ar fi tacut, pentru ca se stia vinovat, dar n-a mai putut suporta cand Ioan s-a impotrivit cu tarie lui Eutropiu cand acesta a cerut imparatului sa suprime dreptul de azil al Bisericii.

Eutropiu s-a maniat si a obtinut de la imparat suprimarea acestui drept de azil. S-a intamplat, insa, ca nu dupa mult timp, revolta unui ofiter got a avut ca rezultat caderea in dizgratie a lui Eutropiu. Si el, care suprimase dreptul de azil al Bisericii, el, pentru a-si salva viata, s-a refugiat in biserica, un loc pe care-l refuzase celor persecutati de el. Soldatii imparatului au venit la arhiepiscop sa-l ceara ; arhiepiscopul a refuzat si, in prezenta lui Eutropiu, a rostit celebrul cu-vant catre Eutropiu, care are ca tema textul scripturistic : "Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni". Soldatii, neputandu-l lua pe Eutropiu, l-au luat pe arhiepiscop si l-au dus in fata imparatului. Si pe cand sfantul Ioan era dus de soldati la imparat, Eutropiu a parasit biserica si a fugit in Cipru, unde a fost omorat dupa catava vreme. Un alt prilej pentru sfantul Ioan Gura de Aur de a rosti cel de al doilea cu-vant despre Eutropiu, in care arata ca daca Eutropiu ar fi ramas in biserica n-ar fi fost prins si ucis. In finalul acestui cuvant, arhiepiscopul vorbeste de folosul pe care-l are cel ce ramane in biserica si citeste Scripturile.

Dar dusmanul cel mai puternic, care a dus si la deznodomantul tragic al vietii sfantului Ioan Gura de Aur, a fost insasi imparateasa Eudoxia. Supararea ei a venit de acolo ca arhiepiscopul a intervenit pe langa imparateasa in favoarea unei vaduve, careia imparateasa ii luase intreaga avere la moartea sotului ei surghiunit. O astfel de interventie Eudoxia a socotit-o drept insulta. Dusmania ei a crescut si mai mult cand doamnele de onoare au convins-o ca Hrisostom a vizat-o si pe ea in cuvintele sale rostite impotriva femeilor care fac lux si se impodobesc.

Se crease astfel o atmosfera potrivnica arhiepiscopului Constantinopolei; atmosfera era incarcata, trebuia numai o mica scanteie ca sa declanseze tragedia. Si scanteia aceasta a fost adusa de asa numitii Frati Lungi. Acestia au fost izgoniti din Alexandria de Teofil pentru invinuirea ca sunt origenisti; ei au venit la Constantinopole sa se planga arhiepiscopului spre a le face dreptate. Sfantul Ioan Gura de Aur le-a oferit gazduire in casa de oaspeti a Bisericii Invierii, dar nu i-a primit in comuniune cu el; i-a sfatuit ca plangerea lor sa o adreseze imparatului. Imparatul le-a ascultat plangerea, a gasit-o indreptatita si a poruncit sa fie chemat Teofil la Constantinopole pentru a fi judecat.

Teofil a venit la Constantinopole, dar cu alte ganduri. A adus cu el multi episcopi egipteni si l-a convins si pe sfantul Epifanie sa-l insoteasca. Episcopul Salaminei s-a lasat convins, mai ales cand a auzit ca este vorba de origenism, el care era un infocat dusman al lui Origen. Epifanie, insa, ajuns, in Constantinopole, si-a dat seama de ce uneltea Teofil impotriva arhiepiscopului Constantinopolei si a plecat din capitala imperiului spre patria sa.

Teofil era chemat de imparat ca acuzat; dar el, prin intrigile lui, prin coalitia cu cercurile dusmanoase de la palatul imperial si cu cercurile nemultumite ale clerului, in frunte cu cei trei dusmani personali ai sfantului Ioan Gura de Aur, a reusit sa se transforme din acuzat in acuzator si a obtinut de la imparat aprobarea de a tine un sinod care sa judece pe sfantul Ioan Gura de Aur pentru invinuirile aduse de dusmanii lui. Teofil cu episcopii adusi din Alexandria, cu cei trei dusmani personali ai sfantului Ioan si cu episcopii nemultumiti din Constantinopole au tinut in 403 un sinod aproape de Calcedon, intr-un loc numit La Stejar. Teofil, insa, n-a avut nici curajul si nici indrazneala sa prezideze el sinodul, ci l-a pus presedinte pe Pavel, mitropolitul Heracleii. Acuzatiile impotriva sfantului Ioan au fost aduse de doi diaconi din Constantinopole, pe care sfantul Ioan ii excomunicase, pe unul pentru omor, iar pe celalalt pentru adulter. Cei doi diaconi au formulat aceste acuzatii avand fagaduinta ca vor fi primiti in Biserica; ceea ce s-a si intamplat dupa exilarea lui Hrisostom.

Sfantul Ioan Gura de Aur a tost chemat sa se prezinte in fata sinodului lui Teofil. La aceasta chemare, arhiepiscopul Constantinopolei a adunat in locuinta sa mai mult de 40 de episcopi si a raspuns ca nu se prezinta decat cu conditia plecarii din sinod a celor patru episeopi, care sunt pe fata impotriva lui, adica: Teofil, Severian, Acacie si Antioh. In urma acestui raspuns, sinodul lui Teofil l-a caterisit. Imparatul Arcadie a confirmat hotararea si a poruncit sa fie exilat. Poporul capitalei, care adora pe episcopul sau, a cautat sa impiedice plecarea lui; dar sfantul Ioan, pentru a nu provoca varsari de sange, s-a dat de buna voie in mana ostasilor si s-a lasat dus in surghiun.

N-a ajuns, insa, decat pana in Bitinia, ca imparateasa inspaimantata de un zgomot puternic din camera sa si socotindu-l o amenintare dumnezeiasca, a rugat pe imparat sa-l cheme inapoi pe arhiepiscop. Sfantul Ioan a fost adus inapoi ; poporul l-a primit cu entuziasm, cerand sa fie inscaunat indata pe tronul episcopal; sfantul Ioan, insa, a cerut ca intronizarea sa se faca de un sinod mai mare decat acela care il depusese. Pe cand se petreceau aceste lucruri, Teofil, de frica poporului, a fugit, pe ascuns, in graba din Constantinopole.

Dusmanii arhiepiscopului, insa, nu s-au lasat; dupa doua luni "au inceput din nou sa se miste. Si au gasit un prilej potrivit. In marea piata din fata senatului si a bisericii Sfanta Sofia a fost inaltata o statuie de argint a imparatesei Eudoxia. Cu prilejul inaugurarii ei, s-au facut serbari mari, cu muzica, dansuri si spectacole teatrale. Zgomotul a turburat linistea din biserica Sfanta Sofia, unde Ioan savarsea sfanta liturghie. In predica rostita de pe amvon, arhiepiscopul a protestat impotriva zgomotului.

A fost de ajuns sa i se aduca imparatesei la cunostinta protestul arhiepiscopului, ca Eudoxia s-a pornit din nou cu ura impotriva sfantului. Dorind sa scape definitiv de el, a scris lui Teofil -, acesta i-a raspuns ca ar putea fi indepartat definitiv in chip canonic daca s-ar convoca un sinod care sa-l depuna din treapta cu motivarea ca fiind depus de un sinod n-a fost repus in drepturi tot de un sinod. Sinodul a tost convocat in martie 404 si a hotarat depunerea din treapta pe temeiul motivelor date de Teofil al Alexandriei. In seara Sambetei Mari, pe cand sfantul Ioan Gura de Aur se pregatea sa savarseasca botezul catehume-nilor, au intrat in biserica soldati si au scos afara pe toti credinciosii aflati inauntru. Poporul a fost silit sa savarseasca Pastele in afara orasului. Timp de doua luni, sfantul Ioan nu s-a aratat, pana cand la porunca Imparateasca a trebuit sa plece. Si sfantul Ioan, pentru a nu atrage asupra credinciosilor urgia imparateasca, pe ascuns, s-a predat in mainile soldatilor. Cand poporul a aflat de plecarea in surghiun a pastorului lui, a fost cuprins de furie. Incendiul care a cuprins biserica Sfanta Sofia si palulul senatului a atras asupra prietenilor lui Hrisostom, intre care 40 de episcopi, persecutia Imparatului.

A fost dus din Constantlnopole, fara sa i se spuna locul surghiunului , abia in Niceca l-a afiat: Cucuson, in Armenia. Calatoria pana acolo, o calatorie extrem de obositoare, a durat 70 de zile. A trecut prin Ancira si prin Cesareea. Episcopii din aceste orase, spre deosebire de credinciosi, care l-au primit cu mare cinste, i-au pus viata in primejdie. De "ceea sfantul Ioan, in una din scrisorile sale, spune: "De nimic nu ma tem mai mult decat de episcopi, afara de cativa". In scrisorile sale sfantul Ioan se plange de suferintele la care a fost supus atat din pricina climei tinutului, cat si din pricina lipsei celor de neaparata trebuinta.

A fost de doua ori bolnav. Peste acestea mai erau si navalirile isaurilor, din pricina carora in iarna anului 406 a trebuit sa se mute intr-o fortareata din apropiere, de unde in primavara s-a intors iarasi in Cucuson. Din indepartatul lui surghiun, sfantul Ioan a stat in necontenita legatura epistolara cu prietenii sai si cu cei care i-au ramas credinciosi, fie clerici, fie laici, n-a incetat sa se intereseze de problemele bisericesti si mai ales de opera misionara, pe care o incepuse in Constantinopole. Dar corespondenta lui cu cei din afara, grija aratata de el pentru treburile bisericesti, precum si vizitele dese ale antiohienilor, au nelinistit pe dusmanii sai, care vedeau in toate acestea putinta unei intoarceri a lui Ioan pe scaunul sau; si au reusit in 407 sa obtina de la imparat transferarea sfantului Ioan din Cucuson intr-un loc mai indepartat de capitala imperiului, Pitiunta, un orasel asezat pe tarmul oriental al Marii Negre. Epuizat de boala si de slabiciune, pe o arsita cumplita de vara, a lunii iulie 407, excortat de soldati, sfantul Ioan a trebuit sa ia drumul ultimului sau surghiun.

Nu putea face decat trei kilometri pe zi. Dupa trei luni de calatorie obositoare, la 13 septembrie, ajunge intr-un sat in apropiere de Comana, unde se afla o bisericuta a sfantului mucenic Vasilisc. Langa capela sfantului Vasilisc era locuinta preotului si cateva case. Sfantul a poposit in casa preotului. Noaptea, in vis, i s-a aratat sfantul mucenic Vasilisc sl i-a spus: "Curaj, frate Ioane, maine vom fi impreuna!". A doua zi dimineata, era 14 septembrie, cu puterile slabite, s-a rugat sfantul de capetenia soldatilor sa amane plecarea cu cinci ceasuri. Nu i s-a ingaduit si au plecat la drum. Dar nu facusera decat catava cale si sfantul Ioan Gura de Aur a fost cuprins de o slabiciune atat de mare, incat a trebuit sa recunoasca si neomenosul ostas ca nu mai poate continua drumul. A dat porunca sa fie adus inapoi la biserica sfantului Vasilisc. A intrat in biserica, a cerut vesmintele bisericesti si si-a schimbat toata imbracamintea sa pana la incaltaminte. Hainele sale le-a daruit celor din jur. Apoi, imbracat cu hainele de slujba, a savarsit Sfanta Liturghie si s-a impartasit cu prea curatele Taine. Dupa impartasire a inaltat rugaciunea de multumire, a dat sarutarea cea mai de pe urma celor care erau langa el, s-a culcat spunand cuvintele: "Slava lui Dumnezeu pentru toate!". Dupa ce si-a facut semnul sfintei cruci si a rostit cuvantul: "Amin", si-a dat sufletul.

Aceasta s-a petrecut in ziua de 14 septembrie, ziua praznicului inaltarii Sfintei Cruci. Biserica Ortodoxa, pentru a nu lasa ca pomenirea marelui ierarh, pastor si teolog, sa fie eclipsata de stralucirea praznicului inaltarii Sfintei Cruci, a mutat ziua pomenirii sale la 13 noiembrie.

In cinstea sfantului Ioan Gura de Aur, Biserica Ortodoxa a mai randuit si alte zile de pomenire : 15 decembrie, in care se pomeneste hirotonirea sa ca arhiepiscop al Constantinopolei; 27 ianuarie, cand se sa-varseste pomenirea aducerii moastelor sfantului Ioan Gura de Aur in Constantinopole, savarsita in anul 438 de Proclu, arhiepiscopul Constantinopolei, ucenicul sfantului Ioan Gura de Aur ; si la 30 ianuarie - de Sfintii Trei Ierarhi - cand se praznuieste amintirea lui cu ceilalti doi mari dascali ai Bisericii: sfantul Vasile cel Mare si sfantul Grigore Cuvantatorul de Dumnezeu.

Pentru frumusetea si stralucirea cuvintelor sale, sfantul Ioan a fost numit de contemporanii sai "Hrisoroas", adica: "rau in ale carui valuri curge aur" ; numele acesta i-a fost dat de marele epistolograf Isidor Pi-lusiotul; cu un secol mai tarziu, i s-a adaugat la numele sau de Ioan supranumele de "Hrisostom", adica "Gura de Aur", care va insoti permanent numele fiului bunei mame si evlavioasei crestine Antusa.

Bunul Dumnezeu a randuit ca viata acestui stralucit sfant sa fie scurta; dupa unii 60 de ani, dupa altii 63, iar dupa altii 52 de ani; in schimb, insa, a fost bogata in fapte si scrieri. Scrierile sale - ajunse pana la noi - umplu 18 volume din Patrologia greaca a lui Migne, volumele 47 pana la 64. Daca ar fi tiparite in volume de cate 350-400 pagini, de marimea volumelor din colectia "Izvoarele Ortodoxiei", ar umple 80 de volume. Au fost si sunt o mina de aur pentru teologii din rasarit si din apus, din timpurile vechi si din timpurile noi; toti le-au folosit fara sa imputineze si fara sa secatuiasca gandirea celui cu gura de aur si cu mintea de sclipirea fulgerului. Autorul lor va ramane vesnic izvorul la care vor alerga toti cei insetati de frumusetile gandirii si vietuirii crestine.

Aceste insusiri deosebite au tacut ca Sfanta Liturghie alcatuita de el sa se savarscasca in bisericile ortodoxe in toate zilele anului, cu exceptia cltorva zile. Acesta este omagiul pe care ortodoxia il aduce marelui ei teolog.

Parintele Dumitru Fecioru

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4988

Voteaza:

Sfantul Ioan Gura de Aur, dascalul pocaintei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sfantul ioan gura de aur

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE