Trebuie sa precizam din capul locului, ca in mediile religioase, nu putini sunt cei care, in loc sa se adreseze unuia din cele trei domenii, cauta sa substituie spovedania si preotul duhovnic tratamentului psihologic, psihoterapeutic sau psihiatric refuzat. Este o greseala imensa, asupra careia insa nu vom insista acum, cautand mai degraba sa oferim lamuririle de rigoare privind "competentele" preotului.
Ca persoana consacrata, prin Sacramentul Hirotoniei, oricare preot de mir (cel obisnuit, de parohie) este investit si indreptatit (imputernicit) sa-si exercite intreita misiune (profesiune, vocatie): pimenica (pastorala, calauzitoare, de "leader-ship"), didactica (culturala, catehetica, omiletica, viziune "profetica", de perspectiva) si sacramentala (harismatica, liturgica, sacrificiala).
In ceea ce priveste investirea ca duhovnic, in practica liturgica rasariteana se face o distinctie neta intre hirotonia (sfintirea) intru preot, ca sacrament (Sfanta Taina) si hirotesia (mandatarea) ca duhovnic, printr-o ierurgie (un serviciu religios scurt) aparte, care poate fi administrata sau nu deodata cu Sfanta Taina a Hirotoniei. Hirotesia intru duhovnic ii confera preotului dreptul de a spovedi si de a se ingriji de indrumarea duhovniceasca (din postura de duhovnic) a pastoritilor.
In alte zone majoritar ortodoxe (de pilda in Grecia) hirotesia intru duhovnic nu este practicata la modul general deodata cu hirotonia si se acorda doar unor persoane demne de aceasta misiune pastorala speciala. Cautand sa ofere un raspuns la intrebarea: Care este deosebirea dintre preotul duhovnic si cel ce nu a primit duhovnicia, profesorul de liturgica, pr. dr. Nicolae Necula, preciza: "Puterea de a ierta sau de a lega si dezlega pacatele se transmite prin sfanta taina a hirotoniei; orice preot hirotonit valabil are puterea de a lega si dezlega pacatele; hirotonia intru preot ii da acestuia puterea si posibilitatea de a exercita toate lucrarile sfintitoare legate de treapta preotiei; cat priveste calitatea de duhovnic, aceasta se dobandeste in urma unei hirotesii, adica a unei slujbe de binecuvantare prin care preotul primeste imputernicirea, mai bine zis indreptatirea, sa exercite ceea ce potential el a primit prin taina sfintei hirotonii, adica puterea de a ierta sau de a lega si dezlega; hirotesia in duhovnic nu aduce un har special preotului dinainte hirotonit, ci doar un drept de a savarsi ceea ce el poate deja sa faca."
Atunci, pe buna dreptate, se naste intrebarea: ce sens ar mai avea hirotesia intru duhovnic, cata vreme harul iertarii pacatelor se acorda deja prin actul hirotoniei? Logica acestui act specific consta in faptul de a acorda timp pentru verificarea aptitudinilor si experientei profesionale a preotului pe aceasta latura a pastoratiei, extrem de sensibila, ce impune "multa pricepere, indemnare si experienta de viata, multa maturitate si responsabilitate; acesta a fost motivul pentru care duhovnicia se acorda mult mai tarziu dupa hirotonie, pentru a se capata o experienta de viata si pastorala, care sa-l faca pe preot capabil de a savarsi o asa de delicata, dificila si plina de responsabilitate lucrare".
Din pacate, anumite "ratiuni" concrete, precum nevoia de duhovnici de parohie sau la tara, au eliminat aceasta practica, mai "anevoioasa" (de durata), dar mai prudenta si eficienta, ce putea face o selectie aptitudinala si vocationala, si au permis accesul facil la duhovnicie tuturor absolventilor de teologie hirotoniti, mai mult sau mai putin dotati cu darul duhovniciei, ca sa nu mai vorbim de o seama de ieromonahi (calugari hirotoniti ca preoti), pripasiti pe la felurite manastiri, care nici macar n-au cea mai elementara pregatire teologica, darmite duhovniceasca, in schimb "fac" pe duhovnicii "aspri", formati dupa "pravila de la Govora", frunzarita printre "dezlegarile de facaturi". Multi enoriasi naivi si bine intentionati au cazut prada unor asemenea anomalii.
Situatia extrem de confuza in care se afla "duhovnicia" romaneasca la ora de fata impune o noua optica si responsabilizare a forurilor de competenta in acest domeniu, pentru a analiza si elabora o strategie adecvata selectiei si investirii cu darul duhovniciei doar a acelor clerici in masura sa practice o duhovnicie realista, autentica si menita sa ajute in dezvoltarea si maturizarea, atat psihologica, cat si duhovniceasca a persoanei. Asa cum in universitati s-a impus "modulul pedagogic" (inclusiv cadrelor didactice cu experienta) ar fi de dorit ca, macar in cadrul studiilor teologice (daca nu chiar concomitent cu acestea, ca un modul psihologic si duhovnicesc aparte), sa existe cursuri speciale de formare psihologica (pe teme de psihopatologie, psihologie clinica, psihoterapie, psihologie pastorala, psihiatrie etc.) si spirituala adevarate, care sa elimine diletantismul si nonprofesionalismul in scaunul duhovniciei.
O alta problema, pe care o ridica practica de spovedanie "en-gros-ista" si impersonala actuala, de prin posturile mari de peste an - precum in zicala: "de Pasti si de Craciun" -, consta in faptul ca multa lume nici macar nu face diferenta intre un preot confesor oarecare - caruia i se adreseaza in mod aleatoriu, pentru simplul motiv ca e "de serviciu la paraclis" pe la catedrale sau "in saptamana de rand" pe la vreo parohie oarecare, unde "nu-i asa mare coada" - si un preot duhovnic personal stabil, care nu poate fi schimbat in functie de fluctuatiile emotionale ale enoriasului sau de dificultatea de a-si marturisi vreun pacat mai "deocheat".
Este vorba despre un preot "daruit cu harisma paternitatii duhovnicesti", cu o viata imbunatatita si experienta pastorala (si, de ce nu, avand cunostinte temeinice asupra particularitatilor si problematicii psihologice ale omului), un fel de "guru" sau "mentor/ghid/maestru/indrumator spiritual", cu care credinciosul pastreaza o relatie autentica de durata, de la om la om, in care exista o continuitate de la o spovedanie la alta (si dincolo de Taina Marturisirii), ce asigura cunoasterea tot mai profunda a persoanei si a nevoilor ei si, prin aceasta, contribuie in mod substantial la descoperirea vocatiei crestine, a cresterii si maturizarii spirituale (si chiar psihologice) a celui pastorit.
Un "ascultator de spovedanii" ocazional si, nu de putine ori, grabit si "nonprofesionist" - fara sa confundam sacralitatea preotului cu non/profesionalismul sau pastoral! - nu poate fi considerat ca duhovnic al credinciosului. Cel mult poate avea un rol pozitiv, in dezlegarea (pentru ca harul iertarii este operativ, dincolo de incompetenta umana!) si, eventual, "descarcarea emotionala" a respectivului. Doar ca o spovedanie intamplatoare si "contra-cronometru", ca in "Gara de Nord intre doua trenuri", nu va putea avea nici pe departe darul statornicirii unei relatii duhovnicesti profunde si de durata, care sa sprijine omul in dezvoltarea sa spirituala sau in clarificarea unor parti "umbroase" ale personalitatii sale.
Chiar daca centrul de gravitate ar putea cadea pe nonprofesionalismul pastoral al confesorului, totusi nici enoriasul nu e strain de culpa intr-un asemenea caz. Problema alegerii unui duhovnic stabil este o chestiune absolut personala. Nimeni nu poate decide in locul tau "pe mana cui" te incredintezi spiritual. Asa cum nimeni nu-ti poate impune un anumit medic de familie sau un avocat "din oficiu", cu atat mai mult ramane o problema de optiune si responsabilitate proprie daca si cine-ti va sta in preajma de-a lungul formarii si itinerarului tau spiritual.
In alta ordine de idei, odata ce persoana a acceptat (decis) sa intre sub "ascultarea" unui preot duhovnic, "datoria parintelui duhovnicesc nu este de a distruge libertatea omului, ci de a-l ajuta sa vada el insusi adevarul. Nu sa suprime personalitatea omului, ci sa-i dea posibilitatea sa se descopere pe sine insusi, sa creasca pana la deplina maturitate si sa devina ceea ce este el in realitate. Daca, in anumite situatii, parintele duhovnicesc cere o ascultare neconditionata si, in aparenta, "oarba" de la ucenicul sau, aceasta nu se face ca un scop in sine, nici pentru aservirea lui. Scopul acestui gen de "terapie de soc" este de a-l elibera pe ucenic de eul sau neautentic si iluzoriu, ca sa poata ajunge la adevarata libertate. Parintele duhovnicesc nu-si impune propriile sale idei si virtuti personale, ci il ajuta pe ucenic sa-si gaseasca exclusiv vocatia sa proprie. Potrivit unui benedictin din secolul XVII, Don Augustin Baker, "parintele spiritual nu trebuie sa-i invete pe ceilalti metoda sa proprie, ci sa-i ajute pe ucenicii sai sa-si gaseasca fiecare calea sa proprie".
In literatura ascetica veche, ceea ce astazi numim "indrumator spiritual", era desemnat prin termenii de parinte duhovnicesc, de parinte, pur si simplu, sau de abba, avva (la feminin amma), apoi, potrivit diverselor aspecte ale functiei sale: gheron (senior, batran; staret in slavona), presbyteros (batran), didaskalos (invatator), prostates, epistates, ephestos (intai-statator, conducator), toate aceste denumiri continand in sine ideile de: paternitate spirituala, dragoste paterna/filiala si povatuire/ucenicie duhovniceasca.
Indiferent daca parintele duhovnic se afla in mediu monastic sau "in lume", importante raman: vocatia sa duhovniceasca reala, profesionalismul (competenta) si preocuparea sa atenta si responsabila pentru cresterea si maturizarea fireasca a fiului spiritual.
Eugen Jurca
-
Duhovnicul, doctorul sufletului
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul sau psihologul
Publicat in : Editoriale -
Duhovnicul mare si duhovnicul mic
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.