"Stâlpii" ce se citesc la casa celui adormit27

Atunci când un creştin dintr-o anumită comunitate moare, familia lui anunţă preotul parohiei respective pentru a primi toate informaţiile legate de slujba înmormântării. Tradiţia Bisericii arată că imediat după moarte se spală trupul celui adormit „în semn de, curăţire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând cu aceasta că cei răposaţi au trăit creştineşte"28. Hainele noi cu care este îmbrăcat trupul adormitului închipuie veşmântul nestricăciunii, după cum ne zice Sfântul Apostol Pavel: „Se seamă-nă (trupul, n.m.) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune"29. Trupul se aşază în sicriu „pentru a fi ocrotit de greutatea pământului, înainte de descompunere şi pentru a arăta că el se află sub acoperământul Celui Preaînalt şi odihneşte sub umbra Celui Atot-puternic" (Ps. 90, 91)30.

In legătură cu spălatul trupului celui adormit, pecizăm faptul că nu trebuie în acest caz să se citească vreo molitfă31 pentru curăţirea cu apă sfinţită a celor ce au spălat mortul, cum se practică uneori; de altfel o asemenea molitfă nici nu există în Molitfelnic şi nici nu trebuie sfinţită apa aceasta, deoarece „acest obicei afectează chiar rostul stropilor cu aghiazmă care prefigurează fenomenul epifanic al lucrării Sfântului Duh în viaţa credinciosului"32. De asemenea, nu există în Molitfelnicul românesc o rugăciune de binecuvântare a sicriului, deşi credincioşii cer aceasta în multe părţi ale Bisericii noastre33, sicriul fiind un „semn al civilizaţiei" de a proteja pe cât posibil rămăşiţele pământeşti34. Pe pieptul adormitului se pune o icoană a Mântuitorului sau a Maicii Domnului, iar la capul lui, pe un sfeşnic, se pune toiagul ce simbolizează firul vieţii omului pe pământ. Lumânarea care se pune în mâna adormitului simbolizează lumina lui Hristos care călăuzeşte sufletul celui adormit spre viaţa cealaltă.

Intre ziua morţii şi ziua înmormântării are loc slujba Panihidei3S în cadrul căreia „pe alocurea"36, deci în anumite zone din ţară, se citesc şi „stâlpii", „adică cele 11 Evanghelii ale învierii"37. Se trag clopotele la biserica din parohie „pentru a înştiinţa pe ceilalţi membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toţi zic: «Dumnezeu să-1 ierte») şi să ne aducă aminte că toţi suntem muritori"38.

Sunetul clopotului simbolizează trâmbiţa prin care suntem înştiinţaţi de îngeri despre sfârşitul lumii: „Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini"39.

Am dori să menţionăm aici că stâlpii care se citesc la mort sunt înţeleşi diferit. Astfel, în Teleorman se citesc drept stâlpi douăsprezece pericope evanghelice, unii le citesc imediat după ce a murit credinciosul, iar alţii citesc Evanghelii în procesiunea ducerii mortului la biserică şi apoi la mormânt, în judeţul Suceava se face citirea întregii Evanghelii de la cei patru evanghelişti, după ce s-a aşezat mortul pe masă. In alte părţi ale Moldovei stâlpii se citesc numai la priveghi. în regiunea Vatra Dornei, stâlpii se nu mese stările sau oprile ce se fac în timpul procesiunii ducerii mortului la biserică, fără a se preciza dacă se citeşte ceva la aceste stări. Alţii citesc Evanghelia Patimilor, adăugând la sfârşit Evanghelia de la Matei40 sau Evangheliie ce se citesc la slujba de înmormântare a preoţilor sau de la Maslu, „ceea ce este cu totul nepotrivit"41.

Datorită faptului că, prin citirea stâlpilor, se transmite o învăţătură evanghelică, considerăm că această practică este „o metodă eficientă de pastoraţie, prin lectura lor îndeplinindu-se unul din scopurile cultului divin ortodox; şi anume cel didactic, de propovăduire a cuvântului Evangheliei, de învăţare a credincioşilor, urmărindu-se în acelaşi timp şi un scop educativ-psihologic, adică de a mângâia pe cei în întristare cu nădejdea în învierea morţilor şi a vieţii veşnice"42.

In legătură cu priveghiul, sunt anumite obiceiuri care diferă de la o zonă la alta. Astfel, în Vrancea, la priveghi se face un foc în mijlocul curţii în jurul căruia se strâng cei adunaţi acolo. în Bucovina se cântă din bucium, făcând analogie cu clopotul ce are scopul de a anunţa moartea cuiva. De aceea, găsim în literatura noastră folclorică expresii din acestea: „Buciumul sună cu jale; buciumul răsună peste voi...". Verbele „a suna" şi „a răsuna" au înţelesul de „a anunţa" moartea cuiva. în alte părţi, la priveghi au loc tot felul de distracţii şi jocuri, care nu sunt decât denaturări ale pietăţii creştine43. Cu aceste prilejuri triste unii „cântăreţi", asistaţi de „orchestra trompetiştilor", dorind saşi arate „talentele" de mari „compozitori", alcătuiesc nişte versuri pe care apoi le „cântă", versuri care nu au niciun fel de sens şi logică, pentru că, în loc să atenueze durerea, o amplifică, generând o stare de deznădejde. Apoi, încurajate de cântecele de „nădejde" ale „cântăreţilor", în unele locuri din ţară sunt nelipsite de la astfel de evenimente triste „bocitoarele"44 care, în schimbul unor sume de bani, cântă la comandă melodii de atâta jale, ca şi cum ele ar fi îngropate în locul mortului, practici, care, bineînţeles că n-au nicio legătură cu tradiţia noastră bisericească; aceste „plângătoare la comandă" chiar anihilează credinţa creştină în viaţa veşnică şi cultivă deznădejdea, care este un păcat împotriva iDuhului Sfânt45

Dacă lecturarea cărţilor sfinte la căpătâiul mortului în casă46 are rolul de a crea o stare de rugăciune, înlocuind aşa-zisele „bisericuţe" din jurul sicriului, aceleaşi citiri în timpul procesiunii de la casa mortului la biserică şi apoi la cimitir ridică o anumită problemă pe care o semnalăm în cele ce urmează. în trecut, opririle la răspântii au avut ca scop atragerea altor creştini în cortegiu spre a se ruga pentru cel răposat şi apoi ele se mai făceau şi pentru odihna fizică a celor ce duceau sicriul pe umeri. De aceea, popasurile se fac la răspântii, iar preotul rosteşte ectenia morţilor, adică rugăciunea de iertare a păcatelor celui răposat. Această rugăciune s-a introdus, în timp, mai mult din raţiuni practice, adică pentru a umple golul jenant produs de popas în procesiune. Dar credincioşii, din dragoste pentru cel răposat, n-au întârziat a raporta toate acestea la uşurarea păcatelor lui şi a cere insistent preoţilor să citească Evanghelii. Or, citirea unor pericope evanghelice în cadrul acestor „opriri" nu poate avea niciun bun efect pentru cei prezenţi, din cauza zgomotului din străzi şi mai ales pe vreme nefavorabilă de vânt, praf, ploi abundente, căldură înăbuşitoare, frig, zăpadă etc.

Etimologic, cuvântul „evanghelie" înseamnă „a binevesti", iar cel ce bine-vesteşte Cuvântul şi învăţătura lui Dumnezeu în asemenea condiţii înseamnă, de departe, că neglijează acest moment deosebit al transmiterii mesajului evanghelic care trebuie să se desfăşoare într-un cadru sobru şi solemn. De la această raportare a citirii Evangheliei pe drum cu uşurarea păcatelor răposatului s-a ajuns azi, în unele locuri, ca accentul să fie pus pe fastul procesiunii până la biserică şi apoi către cimitir, adică preotul să citescă cât mai multe Evanghelii, să meargă deosebit de încet pe drum ca „să vadă vecinii" ce înmormântare «fastuoasă» trece; apoi, mai există practica aşa-numitelor „poduri" cu obiecte, unele foarte scumpe, ceea ce ne duce cu gândul că înmormântarea, din sensul ei simplu de rugăciune, capătă un alt sens, cel al întrecerii, emulaţiei, dintre creştini. Precum am spus, timpul şi locul cel mai potrivit pentru citirea stâlpilor (pericopelor evanghelice) este în noaptea privegherii în camera unde se află mortul. Totuşi, sunt cazuri deosebite, când stâlpii nu pot fi citiţi în noaptea priveghiului, aceştia putând fi citiţi şi înainte de a ridica mortul spre a-l aduce la biserică. Se recomandă ca în aceste cazuri, când nu se pot citi stâlpii la capul mortului de către preot, cineva dintre cei adunaţi să citescă din psalmi sau alte lecturi sfinte pentru a îndrepta atenţia tuturor spre rugăciune şi pentru a nu lăsa pe cei prezenţi să facă glume sau să bea, să se comporte necivilizat.

In legătură cu asocierea dintre stâlpi, poduri şi vămile văzduhului, trebuie să aducem câteva lămuriri. Astfel, consideraţia că stâlpii şi-ar fi luat numele de la vămile văzduhului este cel puţin naivă. Prin stâlpi, în sens liturgic, se înţelege împărţirea timpului de peste an în care se citeşte Sfânta Evanghelie după cei patru evanghelişti la serviciul divin public şi după anumite perioade de timp în decursul unui an de zile. Termenul de stâlpi se găseşte în Tipicul cel Mare, în Sfânta Evanghelie şi în Triod, prin el înţelegându-se citirea întregii Sfinte Evanghelii, care este stâlpul susţinător al Bisericii creştine. Deci, ca o concluzie despre existenţa stâlpilor la înmormântare, putem zice că rolul de căpetenie al stâlpilor funebri este acela de a combate obiceiurile superstiţioase şi deprinderile imorale din noaptea priveghiului şi nu se citesc în drumul spre biserică sau spre cimitir.

In ceea ce priveşte legătura dintre poduri şi vămile văzduhului, trebuie să subliniem faptul că sunt inovaţii care sunt departe de învăţătura noastră de credinţă. Numim inovaţie acea născocire sau invenţie a cuiva care constituie o deviaţie de la regula Bisericii, o shimbare fie în textul rugăciunii, fie în ceremonial sau ritual47. In gândirea populară, prin poduri, se înţeleg anumite obiecte [de obicei haine, pături etc.) peste care trece sicriul cu mortul în ideea de a plăti la fiecare vamă ca sufletul să „nu fie luat de diavoli". Dacă am accepta existenţa acestei plăţi am anula în acelaşi timp rugăcinile Bisericii pentru cei adormiţi, ceea ce contravine învăţăturii noastre de credinţă ortodoxă; apoi, „un element negativ în cazul «vămilor» este că oamenii nu se gândesc cum să se întâlnească sau să se unească cu Hristos, ci cum să treacă de anumite «vămi», de parcă depăşirea acestor obstacole ar fi un scop în sine. De asemenea, judecata îngerilor răi se substituie judecăţii particulare pe care o face Dumnezeu, potrivit cre-dinţei creştine, sufletului după moarte. Pe lângă acestea, mântuirea sufletului apare ca o târguiala ca oricare alta, folosindu-se bani sau alte alimente date de pomană"48. Precum am menţionat, acestea sunt inovaţii periculoase ce trebuie îndepărtate din ritualul de înmormântare, uneori (dacă nu în cele mai multe cazuri, mai ales în mediul rural) au o pondere mai mare decât slujba însăşi, ceea ce reprezintă o anomalie.

Desigur, în tradiţia Bisericii există o practică care are un fundament religios şi anume cel al împărţirii hainelor şi altor lucruri pentru cei adormiţi. Dar această tradiţie de împărţire a hainelor la înmormântare nu are nimic în comun cu podurile care sunt în legătură cu vămile văzduhului, ca o condiţie a plăţii pentru ca sufletul celui răposat să treacă de diavolii din văzduh, împărţirea hainelor este strict legată de milostenie, pentru că milostenia este o arvună cerească: "Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc", aşa cum ne arată şi rugăciunea din cărţile de slujbă care specifică faptul că Hristos este Cel ce binecuvântează, prin mâna preotului, hainele date de familie pentru răposat: „să-i fie lui de pomenire şi spre iertarea păcatelor"49.

Invăţătura ortodoxă ce se desprinde din rugăciunea de binecuvântare a hainelor nu pune accentul pe împărţirea hainelor cu scopul de a plăti un diavol sau mai mulţi să-i permită sufletului celui adormit să trecă prin vămi, ci, dimpotrivă, în rugăciune se evidenţiază foarte clar milostenia, milostenie pe care ne-a poruncit-o însuşi Mântuitorul să o practicăm oriunde şi oricând. Ea este rânduită la înmormântare sau la pomeniri ca un ajutor făcut din partea familiei pe lângă rugăciune, care este esenţialul. Pentru sufletul celui adormit, în drumul lui spre cer, primordiale sunt credinţa şi faptele cele bune făcute pe pământ, la care doar se adaugă, ca un pogorământ al lui Dumnezeu, rugăciunile şi milosteniile făcute de familie pentru răposat.

Pietatea exagerată a unor credincioşi face ca uneori lucrurile, forţate fiind, să capete un alt sens, depăşind câteodată nu doar graniţele învăţăturii noastre ortodoxe, chiar devenind hilare. Am întâlnit personal cazuri în care sicriul cu mortul, vara, este tras de boi cu sania de lemn (cu care se transportă lemne iarna) şi chiar am primit obsevaţii că „merg prea repede (deşi mergeam foarte încet), că dacă merg repede se hâlţână mortul şi hâlţânat va fi şi în ceruri".

Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Ritualul ortodox al înmormântării pe înţelesul tuturor"

Note:
27 Denumirea de „stâlpi" se referă la cei patru evanghelişti, deoarece se fac citiri din cele patru Evanghelii la capela bisericii sau a cimitirului, dacă trupul neînsufleţit este depus acolo.
28 Pr. Marin Stamate, Practici de cult în legătură cu cei răposaţi, în „Indrumător Bisericesc", nr. 2 , Galaţi, 1986, p. 14.
29 I Cor. 15, 42.
30 Credinţa Ortodoxă, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 297.
31 Molitfă este rugăciunea rostită de preot în anumite împrejurări (la botez, la înmormântare etc.)
32 Pr. prof. Nicolae Morar, îngăduinţe..., p. 190.
33 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 475
34 Pr. Vasile Petrică, îngăduinţe şi restricţii Ia slujba înmormântării, în „Mitropolia Banatului", 1977, nr. 4-6, pp. 285-290
35 Cuvântul panihidă vine din grecescul navvvxiţ, care înseamnă slujbă de noapte, „deoarece slujba numită panihidă înlocuieşte privegherile, adică rugăciunile şi cântările din timpul nopţii, pe care credincioşii le făceau în trecut în biserică, în ajunul praznicilor mari sau în case la cei morţi, când erau îngropaţi noaptea din cauza persecuţiilor". (Liturgica specială, p. 476). Panihidă mai înseamnă şi o carte de cult ortodoxă.
36 Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, p. 477.
37 Pr. prof. Petre Procopoviciu, Rugăciunile Bisericii pentru morţi, în „Mitropolia Ardealului", 1957, nr. 3-4, p. 258.
38 Arhimandrit lector univ. dr. Vasile Miron, Sfintele Taine şi ierurgii în ritul liturgic ortodox, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, p. 208.
39 Matei 24,31.
40 Apostol Marin, Despre stâlpii care se citesc Ia morţi, în „Glasul Bisericii", (1957), nr. 4-5, p. 256.
41 Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, voi. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 250.
42 Ibidem.
43 Gheorghe Vrabie, Folclorul, Editura Academie/', Bucureşti, 1970, p. 253
44 Cândva, în timpul epidemiilor, când erau foarte multe cazuri de moarte aparentă, existenţa bocitoarelor îşi avea raţiunile ei practice. Moartea aparentă exprimă o deprimare, [o prăbuşire până la dificultatea perceperii) a funcţiilor vitale, care poate crea erori în diagnosticarea morţii reale şi poate crea chiar tentative ori înmormântări precipitate. Prezenţa bocitoarelor putea determina „trezirea" (vezi Gh. Scripcaru, Vasile Astărăstoae şi Călin Scripcaru, Medicina legală pentru jurişti, Editura Polirom, laşi, 2005, p. 41).
45 Simion Florea Marian, înmormântarea Ia români, studiu etnografic, Bucureşti, 1995, pp. 147-148.
46 Biserică sau capelă dacă mortul este depus acolo.
47 Pr. prof. Ene Branişte, Despre „inovaţii" în săvârşirea serviciilor divine, în „Studii teologice", V, nr. 3-4,1953, p. 280.
48 Pr. dr. Adrian Zaharia, Vămile văzduhului, în „Teologie şi Viaţă", serie nouă, 2009, nr. 9-12, p. 141.
49 Panihida, ediţia citată, p. 188.