Interviu cu Maestrul Tudor Gheorghe

Interviu cu Maestrul Tudor Gheorghe Mareste imaginea.

Despre sentimentul national, despre bucuria de a fi roman si privilegiul de a fi crestin…
Dialog de suflet cu Maestrul Tudor Gheorghe


Maestrul Tudor Gheorghe spune ca, de frica si din nevoia de a cataloga, unii dintre romani se grabesc sa condamne orice demers de asumare a istoriei nationale. Demnitate. Aceasta ar putea fi cea mai scurta caracterizare a maestrului Tudor Gheorghe. Privindu-l, multi dintre noi intuiesc ca romanii pot avea si alt profil social. Spectacolele semnate de catre Tudor Gheorghe depasesc cadrul artistic, punand in miscare, simultan, mintea si sufletul spectatorului.

De aceea, poate, biletele se vand ca painea calda si oamenii pleaca acasa multumiti, cu un zambet discret sau cu o lacrima in coltul inimii. L-am invitat pe Maestrul Tudor Gheorghe „La masa Adevarului si Sinceritatii sau Realismului (iar nu a Tacerii)” pentru a ne reaminti de „Romania veche”, de valorile pe care a fost construita. Asadar, am trecut „Romania noua” prin filtrele celei „vechi”, intr-un exercitiu menit sa dea un impuls, simultan, mintii si sufletului, ca si in spectacolele Maestrului Tudor Gheorghe. Ce-am izbutit veti vedea in randurile de mai jos si in forma video a dialogului.

Renumitul si indragitul artist Tudor Gheorghe s-a nascut la 1 august anul 1945, la Podari, judetul Dolj. A urmat Liceul „Fratii Buzesti” din municipiul Craiova si cursurile Institutului de Teatru din Bucuresti, absolvind in anul 1966. In acelasi an a fost angajat la Teatrul National din orasul Craiova. Tatal sau, cantaret la strana, a fost detinut politic in temnita de la Aiud, unde regimul era extrem de dur. In anul 1969 a oferit primul sau recital, „Menestrel la curtile dorului”, cu poezia poetilor Lucian Blaga, Tudor Arghezi si Ion Barbu. Autoritatile comuniste i-au interzis sa concerteze in anul 1987, insa dupa Revolutie a revenit pe scena.

- Draga Maestre, la ultima noastra intalnire si discutie, in urma cu doi ani, v-ati exprimat mahnirea in legatura cu ceea ce se intampla in Romania. S-a schimbat ceva de atunci?

- Da. Dar nu in bine. In mai rau. Din rau in mai rau. La mine, la Podari, sa nu zici ca nu s-au intamplat lucruri deosebite! La mine, la Podari, pe dealul de deasupra casei mele, cat am fost eu plecat sa-mi vad de sanatate la Techirghiol, a aparut… ba, nene ca la Hollywood, intelegi, scrie mare: PODARI. La Craiova nu scrie. Prin Craiova cand treci nici nu-ti dai seama, nici nu exista Craiova. Dar cand ai trecut de Craiova si ai plecat spre Calafat, pe deal, sus, exact ca la Hollywood scrie PODARI. Si noaptea este luminata reclama… Este tot ce-mi trebuie! Acum Craiova este ceva pe langa Podari. S-au facut lucruri importante la mine in sat: s-a bagat apa curenta, tata are acum apa in curte. Se pune gaz, probabil ca mai e putin pana la alegeri si in preajma alegerilor se fac lucrurile astea bune. Mie mi-ar fi drag sa fie tot timpul alegeri pentru ca mereu s-ar face cate ceva prin comune.

- S-a schimbat profilul omului pe care l-ati cunoscut, in copilaria dumneavoastra, la Podari in raport cu profilul celui de acum?

- Da. Si s-a schimbat esential! La mine in sat, tata este inca bolnav de credulitate, ca sa zic asa. El nu incuie poarta, nu incuie usile la casa. Si-i mai spun: „Tata!…”. „As, cin’ sa fure?” Deci, tata are mentalitatea ca la noi in sat nu se fura. La noi in sat nu se fura! In anii ’50 nu exista ideea de furt – oamenii isi lasau butiile cu vin, acolo unde culegeau, gramezile cu porumb la capul locului, nu-si luau nimic unul altuia. N-avea niciun sens, aveau toti. Odata cu colectivizarea, odata cu instaurarea comunismului si cu pecinginea asta pe sufletul taranului roman, pur altadata, a intervenit boala asta. Au inceput sa fure, au inceput sa minta, au inceput sa se insele intre ei, ceea ce este un lucru extraordinar.

- Toate li s-au tras de la colectivizare?

- Nu numai de la colectivizare, dar si de la ea. In primul rand de la lipsa credintei, de la interzicerea religiei in scoli, de la felul de a se preda in scoala. Religia poate fi un reper. Ei bine, taranii mei, care aveau un bun-simt nativ, daca te vedeau trecand prin sat, te salutau inainte sa-i saluti tu pe ei. Acum ma duc in sat si vad generatia asta tanara de copii ramasi fara parinti, care sunt fie in Spania, fie in Italia. Copiii sunt cu motoscutere, cu manele date la maximum… A disparut hora din sat. Este un bar unde au pus si o bara si au venit dansatoarele la taranii mei. Deci, nu mai este nimic din ce-a fost. Generatia celor batrani se duce si vine o generatie batrana si ea, adica generatia mea. Ma uit la fostii mei colegi cu care pasteam vacile, prietenii mei din copilarie. Ei da, se uita la mine cu un fel de admiratie si nu mai imi spun pe nume si imi vorbesc cu „dumneavoastra”. La ei mai este respectul fata de cel care s-a ajuns intr-un fel.

- Nu neaparat material…

- Nu, nu, nu la un nivel material, ci la un nivel intelectual. Ei bine, exista respectul asta. Ei au case mai mari si mai frumoase decat am eu in Podari, dar asta este altceva. Noi inca am avut profesori scoliti inainte. De scoala veche, care stiau carte. Astia de acum nu mai au profesori scoliti. Ma rog, i-au facut astia la facultatile particulare…

- Desi nu este neaparat rea ideea de invatamant privat…

- Nu, nu, Doamne fereste! Dar nu sa faci totul, in aceste facultati particulare, pe ideea de profit. Sa bagi asa, cu furca, copiii la scoala. Si asta este o mentalitate care s-a pierdut in sat. Vezi, copilul de taran a ramas in mine, exista. Inainte, aveai trei-patru copii, sa zicem, si unul, pe care-l alegea domnul invatator sau popa, mergea la studii, mergea la scoala. Ailalti ramaneau acasa. Nu erau obligatoriu ca toti sa faca liceul, sa faca facultatea. Era nevoie de meseriasi. Marea prostie a fost desfiintarea scolilor profesionale. Am avut colegi ai caror parinti nu au avut bani sa-i dea la liceu. Iti trebuiau bani ca sa-ti tii copilul la studii.

- Erau costuri mari cu scolarizarea si inainte de comunisti…

- Era uniforma, iti trebuia gazda… La scoala profesionala iti dadea uniforma si camin. Dupa ce o terminai, nu te oprea nimeni sa-ti termini liceul la seral, sa-ti continui studiile. Am colegi care au facut asa: scoala profesionala, liceul, apoi Agronomia si au ajuns ingineri agronomi si chiar profesori.

- Mai exista Romania dumneavoastra, asa cum ati vazut-o cand ati „deschis ochii”?

- Nu… Nu mai exista, din pacate.

- Ar putea fi recuperata?

- Nu mai poate fi recuperata pentru ca traim altceva. Obsedat fiind ca trebuie sa las ceva serios in urma in plan cultural, spiritual, educational, tot ce-am construit se va vedea ca este construit foarte bine, foarte destept. Viata mea, parcursul vietii mele culturale n-a fost facut pe zigzaguri, pe „moda”. N-am avut habar, n-am tinut cont de curente, de moda, nu m-am luat dupa nimeni, doar dupa mine insumi. Eu m-am nascut sa fiu eu.

- Draga Maestre, noi astazi, mai avem modele?

- Nu. Aici este problema! Vezi tu, toata generatia asta de vine acum isi cauta modele realizate scurt, repede – tepuitori. Sunt oamenii care s-au pomenit cu bani, care au avut bani si care au facut afaceri dupa anul 1989. Este nedrept. Startul este total nedrept. Pentru ca, vezi, dupa Al Doilea Razboi Mondial, nemtilor li s-a dat cate o suta de marci. Cei care au avut talent in a-i inmulti au avut succes, ceilalti nu. Ei bine, este nedrept faptul ca noi, dupa ’89, ne-am asezat la masa democratiei, unii cu saci de bani, pe care-i aveau dinainte, si altii care n-au avut nimic. Deci, noi n-am pornit la drumul asta de la zero, cu totii. Oameni care ar fi fost capabili sa investeasca si sa stie sa gandeasca n-au avut bani. Altii au avut. Se lauda si acum: „Domnule, pai m-a prins Revolutia cu saci de bani!”

- Oamenii sub un anumit nivel au avut, in general, bani inainte de Revolutie…

- Categoric!

- Intelectualitatea, clasa de mijloc, n-a fost favorizata…

- Vezi tu, de asta spuneam despre obsesia mea pentru perioada interbelica. In acea perioada, Romania a fost binecuvantata de Dumnezeu de o maniera absolut incredibila. O parte din spectacolele pe care le fac eu sunt gandite special pentru ca generatia de astazi, scarbita de Romania, sa vada ca a fost si altfel pe aici. Tinerii care se duc in strainatate spun: „Mi-e rusine ca sunt roman”. Si sunt baieti destepti, copii destepti, nu gargaragii. „Mi-e rusine ca sunt roman”… Ei nu mai au cu ce sa se mandreasca. Ca ei sa aiba motive de mandrie, eu a trebuit sa fac acest efort, nobil de altfel, de a le demonstra ca odata am fost cineva. Doua perioade au fost extraordinare in istoria acestui popor: perioada prepasoptista, pe care o intuiesc acum, dintr-un anumit punct de vedere, si perioada interbelica. Atunci, o suita de tineri, o echipa de tineri scoliti afara s-au intors si au facut Romania Mare.

- Atunci era si alt context istoric…

- Nu ma intereseaza. Astia au facut Romania, au facut tara. Asta a fost o perioada extraordinara care s-ar putea sa se repete. Fac o mica paranteza: am avut o intalnire cu niste tineri la Seattle. Acolo e fieful domnului Bill Gates. Si, dupa spectacol, m-am intalnit cu multi dintre ei si am stat de vorba. Unii voiau sa se intoarca, altii nu mai voiau. Unii nu mai voiau sa stea acolo pentru ca ii trimiteau in India, ca formatori. Investeste Bill Gates in India foarte mult. Ma rog, nu intru in amanuntele lor. „Nu ma duc domnule in India, mai bine ma-ntorc acasa!”, imi spunea unul. „Ce sa faci acasa?”, l-am intrebat.

- Are vreo sansa aici?

- Aici este problema. Daca va intoarceti cinci, n-aveti nicio sansa, va mananca mediocritatea. Daca va intoarceti patru sute o data, s-ar putea deja sa fie importanta forta voastra. Numai ca ii mananca de vii, adica mediocritatea ii haleste, ii distruge.

- Avem vreo sansa de a scapa de mediocritatea aceasta incuscrita cu impostura?

- Da. Atragerea acestor copii si „destelenirea”. Adica sa faci terenul. Cineva trebuie sa pregateasca terenul pentru ei.

- Dumneavoastra puteti sa lucrati pe terenul sufletului, dar altii ce pot face?

- Am lucrat si lucrez. Ei ma considera un fel de lider din punctul asta de vedere, pentru ca nu i-am tradat niciodata. Tot ce le-am spus a fost adevarat si a pornit din interior.

- Daca ar fi scutiti de taxe zece ani, de pilda, s-ar intoarce?

- Vai de mine!

- N-ar fi o posibila solutie?

- Sigur ca da! Dar atunci, zece ani de zile n-ar trebui sa mai avem alegeri. Pentru ca n-ar mai avea astia de unde sa stranga bani pentru campaniile electorale, sa dea pungute, ca acum. Ca au inceput deja. Am crezut ca mor de „drag” cand au inceput cu pungulite… Acum sunt albastre, am vazut. Pungulite, le dau pungulite… Asta ma doare, ca se cumpara meschin. Discutam cu un prieten bun de-al meu, din Basarabia, din Chisinau, inainte de alegerile lor si spunea: „Dar, frate Tudore, ce sa facem, noi ne-am dus la tara si am dat la taranii nostri seminte de morcov, de rosii, sa puna in gradina. Le-am adus seminte si le-am adus rasad. Si comunistii au venit cu tranzistoare.”

- Se mai justifica, astazi, disputa „comunisti/anticomunisti” in mediul politic?

- Dragul meu, chestia asta cu comunismul este o vorba. Comunismul n-a existat niciodata. A existat o forma exagerata, sa zicem, a capitalismului, a inflorit fascismul din chestia aia, desi toata treaba era plecata din social-democratie. Mie mi se pare ca nu este un lucru benefic faptul ca ne uitam tot timpul inapoi.

- Este contraproductiv?

- Da, absolut contraproductiv. Asta a fost! Lasati-ma acum sa ma uit incolo, in fata. Asta a fost istoria mea. Eu am mari probleme pentru ca pregatesc un spectacol de o anume factura si probabil ca vor fi multi socati.

- Cu mai multe cantece din istoria romanilor?

- Da, chiar asta vreau sa si fac. Adica un spectacol de imnuri nationale, pornind de la cantecele nationale din perioada pasoptista la cantecele mobilizatoare din preajma Razboiului de Independenta, apoi de la momentul 1916, din perioada interbelica si pana in epoca comunista. Vor fi toate acolo. N-o sa renunt nici la „Lumina-i steagul nostru-n zare”. Sunt cantece foarte frumoase, sunt ale istoriei mele. Dar o sa cant si doua cantece legionare foarte frumoase, de altfel.

- De ce se crispeaza unii cand se fac demersuri de asumare a istoriei nationale?

- N-am inteles nici eu de ce. De frica si din nevoia de a cataloga. Eu am fost intotdeauna un personaj foarte ciudat si n-au stiut niciodata unde sa ma puna. Cand m-au pomenit intai au spus: „Domnule, e cu chitara, e folk!”. Asteptau sa ma vada ca pe Onofrei la Brasov, cu trei fete langa mine si cu inca doua chitare. N-am iesit. Am coborat catre folclor adevarat. M-am apucat de cobza. Au spus „Bai, uite, baiatul e lautar!”, pe urma, iata-ma brusc cu o orchestra simfonica, total debusolant, n-a mai stiut nimeni ce este cu mine. Iata-ma cu taraf traditional, iata-ma pe urma cu muzica usoara interbelica, iata-ma cu muzica pentru copii, iata-ma cu poezia inchisorilor comuniste, cantand cu un cor de calugari. Acum pregatesc spectacolul cu corul si fanfara reprezentativa a Armatei. Asta as vrea. Aceste imnuri nationale, cantate de o forta nationalista in cel mai frumos sens al cuvantului.

- Si francezii sunt nationalisti…

- Toti sunt nationalisti mai rau decat noi, numai noi n-avem voie.

- Se si cultiva parca aceasta retinere in „lumea buna”…


- Intelectualii rasati nu ma mai intereseaza de mult.

- Aveam asa ceva?

- Tocmai aia este, ca mi se pare ca n-avem… Va amintesc poate una dintre cele mai frumoase replici pe care le-am auzit, data de un prieten bun de-al meu, un personaj fabulos, unul dintre ultimele mari spirite ale acestei tari, Romulus Vulpescu, despre care a zis o jurnalista ca este „fost intelectual”. Ce parere ai?! Si lui i-a placut si de cate ori se prezenta spunea: „Romulus Vulpescu, fost intelectual”. Vezi, asta mi se pare fantastic! Cu cat scrii mai complicat, cu cat esti mai asa si cu cat iti pute ce-i aici, si cu cat esti mai dincolo, cu cat inchizi ochii si te-ai vazut dincolo spre granitele Ungariei, spre Austria, cu cat uiti de balegarul de aici, esti „ales”, esti „rafinat”.

- Dar, culmea, multi vor sa se distanteze de aceia de la care asteapta ovatii…

- N-as avea nimic impotriva acestor oameni – si nici n-am ce sa am, suntem pe alte taramuri – daca ar fi fost veniti din spatiu, daca ar fi fost extraterestri, intelegi. Atunci ar avea voie, dar ei au fost scoliti aici, unii dintre ei sunt filosofi… Se spune ca au facut filosofia. Domnule, ai facut socialism stiintific! Ce, ai uitat?! Aia era filosofie?! Ati facut socialism stiintific! Daca spuneai ca faci filosofia se uitau chioras la tine, asa ca nu puteai. Acum, toti au terminat facultati din astea. Profesori de socialism stiintific…

- Daca ati fi ministrul Invatamantului, care ar fi prima masura pe care ati dispune-o?

- M-as intoarce maine la Spiru Haret, as lua si as vede ce-a facut, de ce a fost genial Spiru Haret. Intelegi?

- Pe vremea lui aveam unul dintre cele mai moderne sisteme de invatamant din Europa…

Stii de ce? Pentru ca pornise de la – stii foarte bine! – invatamantul modern din tarile civilizate si l-a adaptat la capacitatea romanului de a recepta. Du-i unui copil de american un program de-asta multicultural deschis si l-ai tampit. Copilul roman este capabil din punct de vedere intelectual sa acumuleze. Tu, dintr-o data, imi ei copilul meu de la tara – ma rog, acum de la tara mai putin, ca nu mai au posibilitatea sa vina…

- Multi sunt plecati cu parintii in Spania sau in Italia…


- Aici este tragedia! Pepiniera inteligentei si a culturii noastre e calcata in picioare de sistem. Cine imi garanteaza mie ca, la ora actuala, nu se intampla ca 60% din viitorii copii geniali ai acestei tari sa nu aiba posibilitatea de a ajunge la liceu si de a evolua!?

- Numai 2% din tinerii din mediul rural intra la facultate…

- Cati dintre marii intelectuali ai acestei tari au plecat de la tara? Majoritatea. Eu am prins ultima generatie de copii de tarani. Astia de vin acum sunt copii de fermieri. Nu ma deranjeaza. Vreau sa ma duc prin satele patriei si sa-i vad, cum ma duc eu din cand in cand si sa ma opresc din curiozitate. Mai fac exercitiul asta si acuma, chiar daca nu apar la televizor sa spun asta. Eu sunt individul care apare o data pe an sau de doua ori la televizor.

- Maestre, refuzati aparitiile in emisiuni televizate?

- Nu refuz. N-am unde sa ma duc. N-am la ce emisiune. Nu exista emisiuni pentru mine. Da-mi tu o emisiune! Unde sa ma duc? Ar trebui, de pilda, televiziunea culturala sa se preocupe. Avem un TVR Cultural… Aia nu m-au sunat in viata lor, nici nu stiu ca exist.

- Sunteti un om „greu incadrabil”, asa cum v-ati autodefinit…


- Nu numai eu. Pot sa enumar acum zeci de personalitati care ar putea sa-ti faca spectacole extraordinare, show-uri. Mai este si altceva: de pilda, daca eu sunt capabil sa fac o emisiune trasnet, cu un spectacol absolut, cu rating de neimaginat, cu un bun marketing de promovare al acestei emisiuni, cine imi garanteaza ca o gasca de mediocri din „partea ailalta” n-or sa spuna: „Bai, suntem nebuni la cap, deci se poate si asa! Pai, ii invatam pe astia la lucruri de calitate? Nu. Noi trebuie sa-i tinem pe astia la ce suntem noi capabili.” Daca oamenii prind gustul lucrurilor rafinate, ii huiduie, ii dau afara, le inchid televizorul. De ce la mine, in orice perioada, salile sunt pline?

- Jucati cu casa inchisa intotdeauna.

- Vin in Bucuresti, fac un spectacol, doua, la Sala Palatului, nu se gasesc bilete cu doua saptamani inainte. Este un public al meu, un public creat de mine. Astia nu pot fi pacaliti, astia nu se uita la kitschuri. Spectacolele mele sunt si de umor. Adica la mine se rade in spectacole si se rade copios.

- Prin disparitia umorului din societate si prin inlocuirea lui cu bascalia, pare-se ca am asistat la o mare conspiratie impotriva romanilor…

- Uite, vezi tu, iti dau un exemplu absolut admirabil de decadere, daca vrei, a spiritului acesta romanesc. Pe un bucurestean de acum 40, 50 de ani il calca un domn pe bombeu, in tramvai, si asta se uita si spune: „Daca-mi bagi o fisa in gura iti spun cate kile ai!” Intelegi? Nu zice: „Ba, fiti-ar ma-ta…! Ba, boule! Uita-te pe unde calci, in ma-ta!” Vezi, asta e diferenta! Acum, pentru chestia asta te injura si te scuipa. Asta era umorul, asta era bucuresteanul, asta era Mitica, in sensul frumos.

- Ce a determinat disparitia lui Mitica?

- Lipsa de credinta, lipsa de educatie, faptul ca s-au populat artificial orasele, ca s-au industrializat. S-a construit enorm de mult, s-a adus forta de munca de la tara. Si pe taran, cand l-ai rupt de glia lui si l-ai bagat in mahala, a luat ce este mai rau. Si a devenit marlan. Nu mai este oraseanul care stia ca nu trebuie sa scuipe pe jos, ca nu trebuie sa arunce seminte pe jos. Asa era educat de mic, de cand il ducea bona la gradinita. Nu mai este nici taranul plin de respect, din sat, caruia ii era rusine sa faca astfel de lucruri pentru ca se uitau vecinii la el. Asa a inflorit in roman, dintr-o data, marlania. Si a inflorit marlania pana in sferele inalte ale politicului. Asta este rezultatul marlaniei din sferele politice – lipsa totala de educatie primara.

- De acolo se propaga marlania la nivelul intregii societatii…


- Pe principiul „daca eu sunt marlan, toti trebuie sa fiti!” Daca vrei sa ajungi ceva, asta este ideea. „Fiti, tata, ca mine ca uite ce bine imi merge!”

- Se poate reforma actuala clasa politica sau e doar o iluzie?

- Eu cred ca se poate reforma dar… vezi tu, dupa anul 1989 n-am avut jurnalism. Erau niste profesionisti care terminau „Stefan Gheorghiu”, sectia jurnalistica, care stiau despre ce este vorba cu jurnalismul, dar care trebuiau sa faca un jurnalism dirijat de partid. Stiau sa scrie un reportaj, fara doar si poate, ii invatau sa faca treburile astea. Dupa ’89 au aparut doua mii de ziare si orice copil care scrisese un articol la gazeta de perete in scoala a zis ca este ziarist. Si au inceput sa publice toti, sa scrie toti, care mai de care. Nenorocirea de pe lume…

- Au fost si sunt multi care au esuat in profesiile pe care si le-au ales initial…

- Ei bine, au trecut douazeci de ani si s-a facut deja jurnalism in Romania. Exista, la ora actuala, jurnalisti din generatia asta a voastra, profesionisti, care stiu totul, pe care i-a invatat viata. Ei bine, politicul n-a ajuns asa de repede la maturitate. Ei sunt inca amatori. Pentru ca, daca in jurnalism a functionat foarte bine concurenta, si a trebuit sa se scoleasca baietii prin scriitura, sa devina acizi in verb si sa aiba logica in ceea ce scriu, in politica s-au asezat cativa indivizi care n-au mai vrut sa plece. Le-a cazut bine, au stiut smecheriile si n-au lasat sa urce tineretul care chiar voia sa faca politica. Iti dau exemplu de cativa tineri politicieni foarte buni, foarte buni… Ii urmaresc la televizor, ii vad, le merge mintea, sunt copii prezentabili.

- Maestre, la cine va referiti?

Nu vreau sa spun. Sunt destui, de la toate partidele. Nu vreau sa spun…

- Tinerii acestia chiar va dau speranta ca se poate si altfel in politica romaneasca sau este doar o impresie?

- Nu, nu. Eu cred ca ei ar putea sa faca schimbarea, daca ar avea in spatele lor generatia ailalta de tineri, care sa-i „fugareasca”.

- Tinerii la care va ganditi sunt plecati acum in strainatate.

- Da, da, da. Pentru ca astia care sunt acum sus, casalotii, n-au treaba cu generatia asta de tineri, nu se simt fugariti. „Sunt la mana noastra!”, isi zic ei. „Bai, copile, tu nu stii cum este, hai ca-ti spune tata…”, intelegi? Asta este punctul meu de vedere. Asta este cea mai mare tragedie a acestui popor.

- Cum ati judeca primul mandat al presedintelui Basescu, in raport cu cel de-al doilea?

Nu stiu daca sunt masura sa-l judec pentru ca eu nu l-am votat. Adica eu n-am agreat genul…

- Dar totusi va reprezinta.

- Nu pe mine.

- Pe noi toti, ca popor, ne reprezinta.

- Eu ma delimitez de chestia asta. Sigur, ma supun ca n-am incotro. Sunt intr-o tara democratica si trebuie sa respect legile pe care presedintele le semneaza. N-am ce sa fac. Iar recurg la pilde, ca sa zic asa. In primul sau mandat, a venit la un spectacol de-al meu. Ca ministru, a venit la mai multe, dar apoi n-a mai venit.

- Este pilduitor?

- Poate, cine stie… L-am si jignit intr-un spectacol, dar spuneam o poezie de-a lui Sorescu. Asta cand era primar general al Capitalei. A venit, din nefericire – n-a fost inspirat! -, la acel spectacol, si spuneam un poem a lui Sorescu – „Maciuchita”. Incepea foarte rau: „Unul, Gagea a lui Spartu’” – spunea Sorescu – cu cap mare si cutare.”, „a fost ales de Comitetul” nu-stiu-cum „sa lichideze cainii“. Traian Basescu tocmai luase hotararea sa lichideze cainii. Si de aici incolo, poemul era o „nenorocire”. „Bai, zice, eu am facut o scoala si am invatat ca nu-ti da dreptul nimeni sa omori cainele. Dar tu ce-ai invatat? Sa omori caini?”. Adica era treaba „legata” si de atunci n-am mai avut o relatie cu el. M-am mai intalnit cu Domnia Sa o data, cand facea o baie de multime, a doua zi de Pasti, la primarul orasului Craiova, pe care, dupa aia, l-au inchis… Dar, ma rog, cu entuziasm m-a imbratisat, sa vada lumea. S-au facut si fotografii…

- Ati realizat un transfer de popularitate…

- Sigur ca da. Am stat de vorba cu Domnia Sa, am baut un pahar de vin. Era Radu Berceanu acolo, care m-a prezentat plin de dragalesenie.

- Radu Berceanu v-a prezentat pe dumneavoastra?

Da, m-a prezentat si i-a spus domnului Basescu foarte frumos: „Va prezint pe «nasul» meu politic. Daca Tudor Gheorghe n-ar fi fost, eu n-as fi intrat in politica”. Am facut si greseli, domnul meu…

- De ce va iubesc tinerii de azi atat de mult?

- Pentru ca, deocamdata, nu i-am dezamagit cu nimic. Toate programele mele, toate gandurile mele le-am spus pe fata. Ei sunt debusolati. Eu cred foarte tare in capacitatea lor de a discerne. Ma adresez unei categorii de tineri capabili sa faca aceasta deosebire. Eu stiu ca oamenii care ma apreciaza si care vin la spectacolele mele platesc si bani. Nu sunt deloc ieftine biletele la mine.

- Calitatea costa…

- Mi s-a si reprosat, la un moment dat, dar n-am ce sa fac. Nu pot sa fac un spectacol ieftin avand in spate 80 de instrumentisti si un cor. Astea costa. Nu ma ajuta Ministerul Culturii sa subventioneze actele de cultura.

- Ministerul Culturii are alte preocupari…

- Probabil.

- Acum este preocupat, se pare, si de „proiectul Rosia Montana”…

- Nu stiu nimic despre Rosia Montana. Am fost pe acolo, in zona aceea mirifica, in istoria aceea senzationala. Am si jucat intr-un spectacol foarte frumos in care era vorba exact despre lumea cautatorilor de aur, a minerilor din baile de aur ale tarii. Este o istorie si acolo. Dam, incet, incet, cu piciorul la fiecare zona care inseamna istorie.

- Niciodata dupa 1989 nu vi s-a propus sa coordonati vreun proiect national de promovare a culturii romane?

- Nu. Eu am facut nenumarate turnee in strainatate si inainte de ’89 si dupa ’89. Dar niciodata trimis de statul roman. Pe mine niciodata Ministerul Culturii nu m-a trimis sa reprezint cultura romana. Eu am fost invitat sa reprezint cultura romana. Eu am fost chemat de dor, n-am fost manat de interese.

- V-a fost vreodata rusine de faptul ca sunteti roman?

- Niciodata!

- Dar ati avut motive sa va fie rusine?

- Ar fi fost. Ar fi fost cand eram cu o delegatie de francezi in zona Lyonului. Eram la un nivel foarte mare, cu doi profesori universitari – dintre care unul era Michel Noir, fost ministru al Finantelor, primar al Lyonului si posibil candidat la presedintie. La o masa, langa noi, erau niste romani care injurau si vorbeau atat de tare incat mi-a venit sa intru in pamant. Si ala m-a intrebat: „Nu vorbesc romana?” Bine, eu am fost delicat si am spus: „Un dialect…” Dar nu mi-e rusine nici acum daca ma duc in strainatate si ma intreaba astia de economia noastra. Eu spun ca trecem printr-o perioada mai dificila, ca in orice tranzitie. Si mi se pare normal sa spun asa. Ce dreptate a avut Brucan si cum l-am injurat atunci cand a zis ca ne trebuie douazeci de ani sa se schimbe generatiile astea. Dar mie mi-e teama foarte tare de alt lucru – ca aceia care vin din urma sa nu fie foarte ratati.

- Riscul este mare…

- In cincizeci de ani de acum incolo ne vom curati. Cred ca asta este si termenul istoric.

- Ca o pribegie prin desert…

- Sigur ca da.

- Va incepe Romania, dupa anul 2012, sa se schimbe in bine?

- Pe termen scurt, dupa anul 2012, va fi foarte rau.

- Deci, nu vom incepe sa crestem…

- Nu, ca n-avem cum. „S-a dus dracului rapita”, stii, cum zice Ion Luca Caragiale. S-a dus dracului cultul muncii la romani. Prea am vrut toti sa fim „biznizmeni”.

- Cu „z”…
- Da. Neaparat! Adica, noi am vrut repede sa pacalim. Acum, incet, incet, apare cate unul care face cate ceva si noi alergam repede sa-l filmam si sa aratam „Uite ca se poate!”. Dar nu, aici, pana nu se va… Cred in intoarcerea romanilor din Spania, din Italia, a romanilor care au invatat si au vazut cum este dincolo.

- Sunteti printre putini care mai crede asta.

- Eu cred pentru ca am vazut ce se poate face. Du-te in zona Satu Mare sa vezi ce au facut acolo. Au invatat cum este cu capsunile. Si s-a umplut zona aia, a Maramuresului, de capsuni. I-am vazut si la Galati si erau fericiti. Scria mare: „Capsuni de Satu Mare”. Deci ei au invatat sa faca asta. Daca acestor oameni care ar veni, guvernantii de astazi, legislatia de astazi le-ar spune: „Domnule, puneti o afacere pe picioare si cinci ani de zile nu va luam nicio taxa!”, s-ar intoarce mai multi. Ei, atunci tara asta s-ar face cum trebuie.

- Stimate Maestre, mai avem motive sa fim mandri ca suntem romani?


- Este greu, dar pentru asta lupt eu. Asta incerc sa demonstrez acestei generatii debusolate si debusolante. Motivele care ar putea sa-i faca sa fie mandri ca sunt romani trebuie cautate in trecut, nicidecum in contemporaneitate. Am obsesia limpede a doua perioade din istoria Romaniei: pasoptismul si perioada interbelica. Acelea au fost perioade extraordinare in istoria poporul roman. Atunci s-a infiintat Romania.

- Tanar fiind, mai poti spune astazi ca esti mandru ca esti roman fara a atrage priviri ironice, fara a fi luat in batjocura?

- A fost si cred ca mai este un vanticel nitel ciudat. O anume categorie de intelectuali romani sustin ideea – nu pe fata, ci discret, parsiv! – ca cu cat iti injuri mai mult tara, cu atat esti mai european. Mie imi dispace genul asta.

- Ce va supara cel mai mult in societatea romaneasca?

Marlania din jur! Ies pe strada Unirii din Craiova si ma saluta vecinii mei care imi spun cu eleganta: „Salut vecine!”. Adica ne tragem de sireturi. Iar e vorba despre lipsa criteriilor… Ma deranjeaza ce vad in Bucuresti, unde nu imi place sa stau. Merg cu taxiul si ma uit la lumea din autobuz, pe fereastra. Este de o tristete cumplita… Nu mai este niciun zambet. Femeile, inainte, cand fugeau dupa autobuz radeau. Acum fug disperate. Daca nu prind autobuzul este o disperare ingrozitoare.

- Care ar fi solutia?

- Educatia! Am avut un prieten care fusese dat afara din televiziunea romana pentru ca il invitase pe consulul britanic acreditat la Bucuresti, care vorbea bine limba romana. L-a intrebat: „Este proverbiala disciplina britanica. Cum ati reusit?” Iar consulul britanic a raspuns privind fix spre camera: „I-am baut 400 de ani!”.

- La noi ar functiona acelasi „sistem”?

- Aici nu trebuie sa existe democratie pentru ca nu este construit sistemul. Intai disciplineaza-i, apoi da-le libertate! Cand ai dat libertatea fara disciplina, iata ce se intampla! Vad ca detinutii se vaita acum in inchisori ca nu au televizor cu nu stiu ce diagonala. Si l-am intrebat pe tata ce televizor avea in puscarie. Sa-i scoata la munca, ca n-au cu cine face autostrazile! Eu, care umblu in toata tara, observ ca nimeni nu munceste pe drumurile patriei. Se fac poduri, se fac santuri si trec pe langa ei. Sunt cate zece insi, iar trei stau in lopeti. Ce-ar fi sa nu le mai dea lopeti cu cozi din astea? Sa le dea lopeti cu cozi mai lungi ca sa nu mai poata sta in ele! Sau sa le dea lopeti cu cozi mai mici. Dar nici asa nu este bine, ca fantezia il determina sa puna basca in coada si sa stea in fund.

- Este vorba de mentalitate…

- Le dau formula cum sa faca autostrazi. Sa aduca trei mii de chinezi si sa le spuna de unde pana unde trebuie facut, fara sa se mai bage in rest, ca-i strica! Sa vezi ce autostrada se face, ca vantul si ca gandul.

- De unde pleaca problema aceasta, a modului in care ne raportam la munca?

- Din comunism! Nu era sloganul genial: „Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc”? Exista un folclor ilegal, pe care il cantau lautarii in perioada comunismului. Era atunci cu acordul global: „Fir-ai al dracu` de global, mi-ai facut muierea cal!” sau „Fir-ai a dracu` tarla lunga!” sau „Daca ai surub istet, ajungi mare la judet!”.

”Intai disciplineaza-i, apoi da-le libertate! Cand ai dat libertatea fara disciplina, iata ce se intampla!”

- Va multumesc Draga Maestre, pentru tot!.

- Mi-a facut placere…

Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

24 Iulie 2012

Vizualizari: 7073

Voteaza:

Interviu cu Maestrul Tudor Gheorghe 0 / 5 din 0 voturi. 6 review utilizatori.

Comentarii (6)

  • Ana PaunPostat la 2012-02-16 14:37

    Este o placere sa citesc acest articol. Il pretuiesc pe domnul Tudor Gheorghe, ii impartasesc multe dintre opinii, insa nu pot sa ma abtin sa nu remarc: in domnul Tudor Gheorghe salasluieste duhul mandriei? Stiam ca pacatul mandriei este un pacat foarte mare, iar domnul Tudor Gheorghe pune mare pret pe credinta sa, crestin ortodoxa. Nu pot sa inteleg de ce ii catalogheaza drept marlani pe vecinii dansului, care il saluta cu aceasta formula de adresare, citez: "Salut vecine", continuand, malitios:"Adica ne tragem de sireturi". Consider ca aceasta formula de adresare nu e deloc jignitoare la adresa d-lui Tudor Gheorghe, simt ca oamenii aceia il saluta asa in spiritul spectacolelor pline de umor pe care d-l Tudor Gheorghe ni le daruieste, si poate un astfel de salut ii face sa se simta putin mai aproape de maestru. Eu nu vad nimic gresit in acest mod de a saluta. Insusi Mantuitorul nostru a spalat picioarele ucenicilor sai, facand prin asta, mult mai mult pentru Ei, decat de a "se trage de sireturi". Stiu ca acest comentariu nu va fi niciodata publicat, insa sunt sincera si spun ceea ce gandesc, chiar cu riscul de a nu fi publicat. Sunt dezamagita putin de dommnul Tudor Gheorghe, cu atat mai mult cu cat asteptarile mele sunt foarte ridicate. Nu spun ca eu l-as saluta vreodata asa. In primul rand, nu-i sunt vecina, si am o varsta care nu-mi permite sa ma adresez la per-tu. Societatea noastra, "usor americanizata" a acceptat acest mod de vorbire, la per-tu, si cunosc multi oameni de cultura care l-au adoptat. Imi amintesc chiar acum de Mircea Dinescu care saluta absolut pe toata lumea cu un simplu cuvant:"Salut!". Gasesc ca acest mod de adresare este la fel de nobil ca "Buna ziua, domnule...! Important este ce simti, ce transmiti, ce ganduri ai, dincolo de acest salut.

  • DOGARU CIPRIANPostat la 2011-09-12 12:39

    Mare OM DE CULTURA, mare profunzime in gandire SA NE TRAIESTI MAESTRE

  • Florin Mihail ZehanPostat la 2011-09-12 08:22

    Atat autorului Stelian Gombos cat si Maestrului Tudor Gheorghe le-as spune doar atat: JOS PALARIA !

  • Victor VasiliuPostat la 2011-09-12 03:18

    Dn. Tudor Gheorghe e bun de locomotiva. In ultimul tren, ortodox, as fi vrut un loc. Acum alegeti si Dvs. , biletele au inceput sa fie cosmic de scumpe!

  • costel popescu Postat la 2011-09-08 02:44

    Sa va daruiasca Dumnezeu putere sa ne bucurati neincetat maestre.

  • Florentina-Loredana DalianPostat la 2011-09-07 14:00

    Felicitari, domnule Gombos, pentru interviu! Felicitari maestrului Tudor Gheorghe, un adevarat exemplu de profesionalism, demnitate si patriotism. Il asteptam cu drag (din nou) la Slobozia. Cu pretuire, Florentina D.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE