Cantarea psaltica bizantina

Cantarea psaltica bizantina Mareste imaginea.

Cantarea psaltica bizantina este prin esenta o muzica exclusiv omofona si melodica (exclude armonia sau cantarea pe mai multe voci). Etimologic, cuvantul muzica este de origine grecesca, luandu-si numele de la muse (termen care mai tarziu are un inteles mai larg desemnand in general inspiratia in arta creatoare), iar zeita Euterpe era protectoarea muzicii la grecii cei vechi.

Fara tagada, are o origine compozita, schitata pe compozitiile artistice si tehnice ale perioadei clasice, pe muzica evreiasca si inspirata de muzica vocala monofona care a aparut in orasele crestine timpurii Alexandria, Antiohia si Efes. In Biserica Ortodoxa din zilele noastre, multe biserici folosesc cantarea bizantina ca prima traditie liturgica. Dintre acestea enumeram bisericile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Romania, Serbia, Grecia si Cipru.

Trebuie sa mentionam insa ca, in intrebuintarea liturgica din diferitele Biserici ortodoxe nationale, psaltichia bizantina a suferit o localizare prin aplicarea notei geniului muzical specific fiecarui neam, fara a se desfiinta, desigur, spiritul si esenta psaltichiei originale.

Desi unele biserici ortodoxe autocefale, cum ar fi Biserica Ortodoxa Rusa, nu mai folosesc acest gen de muzica, fiind inlocuita cu muzica corala specifica lumii occidentale, in urma reformei tarului Petru cel Mare, psaltica ramane un simbol viu al stralucirii teoforice (termen care desemneaza arta bizantina ca fiind o arta ecleziastica care incearca sa exprime o frumusete transcedentala, Dumnezeiasca, originala si unica) a artei bizantine ortodoxe.

Perioada crestina timpurie

Primele manuscrise muzicale bizantine dateaza din secolele VIII - IX, cand au fost datate primele lectionare biblice in notatie ekfonetica (o forma primitiva de notatie folosita pentru a indica modalitatea recitarii liturgice a pericopelor evanghelice). Aceste au fost intrebuintate pana in secolele XII –XIII. Numerose informatii cu privire la aceasta perioada le aflam din cartile de cult, scrierile patristice si cronicile medievale.

Termenul comun pentru un imn scurt de o strofa, sau unul dintr-o serie de strofe, este troparul. Un exemplu cunoscut, a carui existenta este atestata mai devreme de secolul IV, este imnul de la Vecernie, Lumina lina; altul "Unule Nascut” atribuit lui Justinian I (527-565), intalnit in timpul Liturghie catehumenilor. Probabil, primele tropare al caror autor ne este cunoscut, sunt cele ale calugarului Auxentie (prima jumatate a secolului al cincilea), atestate in biografia sa, dar care nu ni s-au pastrat in cartile de cult.

Perioada medievala

Doua concepte trebuie avute in vedere daca vrem sa apreciem in mod deplin rolul muzicii bizantine in cultul ortodox.

In primul rand, credinta ca muzica sacra este comuna ingerilor si oamenilor si, mai mult decat atat, omul a invatat sa aduca slava lui Dumnezeu prin cantare de la ingeri. Inca din primele secole exista credinta ca in biserica omul este unit in rugaciune cu ingerii sau, altfel spus, atat oamenii cat si ingerii aduc, in acelasi timp, slava Creatorului.

Inca din Vechiul Testament acest fapt este aratat de Isaia (6;1-4) si Ezechiel (3;12). Cel mai important fapt, subliniat in Iesire capitolul 25, este afirmarea modelului ceresc, dupa care Israel avea sa-si oranduiasca slujirea pamanteasca. Moise avea sa ridice Cortul Sfant, dupa modelul pe care Insusi Domnul i-l aratase.

Aceasta idee a fost preluata in scrierile parintilor si scriitorilor bisericesti ca: Justin Martirul si Filosoful, Clement Romanul, Ignatie al Antiohiei, Atenagora Atenianul si Pseudo-Dionisie Areopagitul, iar, mai tarziu, este dezvoltata in tratatele liturgice ale lui Nicolae Cabasila si Simeon al Tesalonicului.

Urmarile acestui concept pot fi observate in biserica sub trei aspecte: primul, aduce o atitudine conservatoare referitoare la compoziatia muzicala, in al doilea rand, stabileste traditia melodica specifica a anumitor imne; si in al treilea rand, se continua, pentru un timp anonimatul compozitorului. Pentru o cantare de “origine cereasca”, contributia omului in actul de a o transmite posteritatii trebuie sa fie minim, adica trebuie sa o pastreaze cat mai fidel. Acest fapt este valabil in cazul imnelor care sunt cunoscute ca fiind pentru intaia oara cantate de catre corurile ingeresti: “Amin”, “Aliluia”, “Trisaghion – Sfinte Dumnezeule”, “Sfant, Sfant, Sfant” si “Doxologia”. De aceea, pana in vremea Paleologilor, era inimaginabil ca un compozitor sa-si scrie numele langa un text pus pe note muzicale in manuscrise.

Ideea de originalitate si de aport propriu, similar celui observat in muzica de mai tarziu, probabil nu a existat niciodata in acesta prima perioada de formare a muzicii bizantine.

Adevarata notiune a folosirii formulelor traditionale (tipuri-melodice) ca tehnica compozitionala arata un concept arhaic in cantecul liturgic, si este opus libertatii, compozitiei originale. Este evident ca melodiile repertoriului bizantin intalnite in manuscrise din secolul X pana in vremea Cruciadei a patra (1204-1261), reprezinta finalul si numai stadiul de supravietuire a unei evolutii, ale carei inceputuri merg inapoi pana in secolul VI si ,foarte probabil, pana la cantarea din Sinagoga iudaica.

Ce anume s-a schimbat exact in muzica in acesta faza a formarii este dificil de spus; dar, in mod sigur, cantarile care astazi sunt intrebuinatate in cult, pot aduce lumina asupra acestui subiect. Acestea includ formule recitative, tipuri melodice, si formule standard, intalnite, de altfel, in muzica populara si alte cantari traditionale ale diferitelor culturi din Est, inclusiv muzica everilor.

Al doilea concept, mai putin permanent, este faptul “comuniunii”. Este mai putin permanent deoarece, dupa secolul al IV-lea, “unitatea” care definea clerul si credinciosii in slujirea liturgica au fost mai putin prezente. Este, fara indoiala, una din ideile cheie necesara pentru a intelege un numar de realitati pentru care avem acum nume diferite. Cu privire la performanta muzicala, acest concept al comuniunii poate fi aplicat in sensul primar al cuvantului choros. Acest cuvant se refera, nu la un grup separat din cadrul comunitatii, insarcinat cu responsabilitati muzicale, ci la intreaga adunare, ca intreg.

Un fapt deosebit, in cadrul ceremoniilor liturgice, a fost participarea activa a credinciosilor, in special in reciterea sau cantarea imnelor, raspunsurilor si psalmilor. Termenii “choros”, “koinonia” si “ekklesia” au fost folositi ca sinonimi in scrierile din primele secole. In Psalmii 145 si 150, Septuaginta traduce cuvandul ebraic machol (dans) prin cuvantul grec choros. Ca rezultat, Biserica primelor veacuri a imprumutat acest cuvant din antichitatea greaca ca desemnand adunarea, ca slavire prin cantec, in acelasi timp, in cer si pe pamant. Mai tarziu se observa o tendinta de “clericalizare”, manifestata curand in limbajul folosit, mai ales dupa Sinodul de la Laodiceea, al carui al XV-lea canon permitea doar “psaltilor”, “cantaretilor canonici” sa cante la slujbe.

Cuvantul choros a inceput sa se refere la functia preoteasca speciala din cadrul Liturghiei - la fel cum, in termeni arhitecturali, corul a devenit o zona rezervata langa altar - iar choros a devenit ulterior echivalentul cuvantului kleros.

Forme imnografice intalnite in muzica bizantina

Dezvoltarea pe scara larga a formelor imnografice au inceput in secolul al V-lea cu ridicarea condacului, o predica lunga si elaborata metric, de origine siriaca, care a atins apogeul in vremea Sfantului Roman Melodul (sec. VI). Condacul, aceasta omilie dramatica, care, de obicei, parafrazeaza un episod biblic, cuprindea 20 sau 30 de strofe si era cantat in timpul Utreniei intr-un stil simplu si silabic (o nota pe silaba). Primele versiuni muzicale, sunt “melismatice” (mai multe note pe o silaba din text), datand din secolul IX si mai tarziu cand condacul a fost redus la proimion (versul de introducere) si primul icos (strofa). In a doua jumatatea a secolului al VII-lea, condacul a fost inlocuit de catre un nou tip de imn, canonul, initiat de catre Sfantul Andrei Criteanul si dezvoltat ulterior de catre Sfintii Ioan Damaschin si Cosma de Ierusalim (sec. VIII) . Canonul este format din noua ode care sunt atasate altor noua cantari biblice.

Acestea sunt:

1 -2  Cele doua cantari ale lui Moise (iesire 15;1-19 si Deuteronom (32;1-43)
3-7   Rugaciunile lui Hannah, Avacum, Isaia, Iona si cei trei tineri (1 Regi2:1-10, Avacum 3; 1- 19; Isaia 26; 9-20, Iona 2; 3-10)
8 -    Cantarea celor Trei Tineri din babilon (Apoc Daniel 3;57-88)
9 –    “Mareste” si “Binecuvatarea” (Luca 1;46-55 si 68 -79)

Fiecare oda consta intr-un tropar initaial, irmosul, urmat de trei, patru sau mai multe tropare care sunt compuse reproduceri metrice ale irmosului, permitand interpretarea aceleiasi cantari pentru toate troparele.

Cele noua irmoase sunt diferite din punct de vedere metric, in consecinta, un intreg canon c uprinde noua melodii independente (opt, cand a doua oda este omisa ). Irmosurile sunt cuprinsa in cartea numita Irmologhion, o carte voluminoasa care a aparut pentru prima data la mijlocul secolului al X-lea si contine peste o suta de tropare model aranjate potrivit celor opt glasuri.

Un alt gen de imn, important atat prin numar, cat si prin varietatea intrebuintarii liturgice, este stihira. Stihirile sarbatorilor, insotesc psalmii de la inceputul si sfarsitul Vecerniei si cantarea Laudelor, la Utrenie. Stihiri exista pentru toate zilele anului, Duminicile si zilele saptamanii din Postul Mare, si pentru ciclul Octoihului. Melodiile lor sunt pastrate in Stihirar, si sunt mai elaborate si mai variate decat cele din Irmologhion.

Perioada bizantina tarzie si post-bizantina

Cu sfarsitul perioadei de compozitie poetica, cantarea bizantina a intrat in perioada finala, devotata mai ales compunerii unor forme muzicale elaborate. Aceasta fost lucrarea asa-numitilor “Maestrii” dintre care cel mai cunoscut este Sfantul Ioan Cucuzel (1300), comparat in scrierile bizantine cu Sfantul Ioan Damaschin, ca reformator al muzicii.

Modificari s-au produs si in secolele ce au urmat caderii Constantinopolului, pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea. In acest interval repertoriul muzical original al manuscriselor medievale a fost in mare parte inlocuit de compozitii tarzii. Pana si vechiul sistem de notatie a suferit modificari profunde.
Hrisant de Madit (cca 1770-1846), Grigorie Protopsaltul si Hurmuz Hartofilax au fost responsabili pentru reforma foarte necesara a notatiei muzicii psaltice. In principiu, aceasta lucrare a constat intr-o simplificare a semnelor muzicale bizantine, care la inceputul secolului al XIX-lea devenisera atat de complexe incat numai psaltii cu o foarte mare experienta le mai puteau interpreta corect.

In ciuda a numeroase neajunsuri, munca celor trei reformatori este un punct de referinta in istoria muzicii bizantine, deoarece au introdus sistemul de notatie neo-bizantin pe care sunt bazate toate cantarile psaltice intalnite in zilele noastre.

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8307

Voteaza:

Cantarea psaltica bizantina 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE