Prezenta in cultura si viata spirituala a Europei de doua milenii, muzica crestina reprezinta un trunchi comun cu doua ramificatii - bizantina si gregoriana - unitare in esenta lor, dar diferite in formele lor de manifestare. Aceste doua ramuri sunt unite prin:

1. functia si finalitatea lor;
2. ethos;
3. izvoarele si modul de raspandite;
4.

unele elemente de structura.

1. Spre deosebire de cea mai mare pane a muzicii laice, muzica religioasa in general, si deci si muzica crestina reprezinta o arta functionala, fiind parte constitutiva a ritualului: de aceea ea se incadreaza in anumite norme, reguli, canoane care merg de la trasaturile generale ale acestei muzici, pana la detalii structurale si interpretative, determinate de rolul si locul pe care fiecare cantare il ocupa in cadrul ritualului.

Functionalitatea acestei muzici este insa la randul ei subordonata finalitatii ei, ceea ce inseamna realizarea, prin contopirea muzicii cu cuvantul pe care il insoteste, a „rugaciunii cantate", si prin ea, a intrarii in comuniune cu Dumnezeu. Sunt acestea atribute comune muzicii bizantine si gregoriene, asa cum afirma insusi bizantinologul roman I. D. Petrescu.

2. Pentru a-si implini aceasta menire, atat cat si cel gregorian trebuie sa poarte in substanta lor un anumit ethos, pe care sa-l comunice, sa-l insufle participantilor la serviciile divine - activi sau pasivi, celor care canta si celor care asculta - celor care, laolalta, formeaza impreuna rugatorii catre Dumnezeu. Este un ethos unic, insumand „sinceritate, simplitate, dulceata si vioiciune", dupa cuvintele parintelui I. D. Petrescu.

3. Despre originea comuna a cantarii bizantine si a celei gregoriene, ca parti componente ale cultului crestin, au avut marele merit de a fi vorbit in scrierile lor doi savanti bizantinologi romani ai secolului nostru, parintele I. D. Petrescu (Visarion) si profesorul Gheorghe Ciobanu.

Primul ia in considerare izvorul comun grec si greco-roman din care s-a nascut cantul crestin, in timp ce Gh. Ciobanu apreciaza ca cea mai veche sursa a lui este .

Originea sinagogala a cultului crestin este sustinuta si de alti cercetatori ai cantului bizantin, sau ai celui gregorian, ceea ce confirma asertiunea lui Gh. Ciobanu despre un izvor comun al celor doua ramuri ale muzicii cultului crestin.

Raspandirea muzicii crestine a insotit primele forme de ritual, care s-au alcatuit, intre altele, si prin contopirea cantului originar - oriental - cu cel al diferitelor popoare ce au aderat la crestinism. Date concrete asupra cantului din primele veacuri ale crestinismului nu avem, acesta circuland pe cale orala, in conditiile de prigonire a noii religii, care a durat mai bine de trei veacuri, pana in vremea imparatului Constantin cel Mare.

Cand documentele scrise lipsesc (cu rare exceptii), traditia ramane sursa principala de cunoastere a muzicii din primele veacuri ale crestinismului pe care savantii cercetatori isi intemeiaza ipotezele lor. Pe langa aceasta, unele relatari ale Sfintilor Apostoli ne spun in epistolele lor ce se canta de catre primii crestini, chiar daca nu ne ofera detalii si despre felul cum aratau cantarile lor. Aflam astfel ca ritualul primilor crestini cuprindea intonarea unor „psalmi, imnuri si cantari spirituale". Sunt informatii pretioase, pe care le iau in considerare cercetatorii muzicii bizantine de la noi din tara sau de peste hotare.

Daca despre aspectul concret al muzicii religioase din primele veacuri ale crestinismului avem cunostinte sumare, putem considera insa ca aceasta muzica era unitara in esenta ei (datorita scopului si izvorului sau comun) si diversa, totodata, prin aportul diferit al traditiei muzicale a fiecaruia dintre popoarele ce au imbratisat crestinismul.

Unitatea spirituala a Europei crestine a avut de intampinat obstacole de-a lungul istoriei, caci veacul al IV-lea, in care crestinismul a devenit, prin mana imparatului Constantin cel Mare, religie oficiala, a fost totodata veacul sciziunii marelui imperiu roman si in timp ce rasaritul Europei se intareste, formand, impreuna cu zonele invecinate din alte doua continente, imperiul bizantin, apusul decade, pana la prabusirea Romei sub loviturile barbarilor. In consecinta , care se raspandeste si se consolideaza in esenta sa spirituala, atat in estul cat si in vestul Europei, se diferentiaza din ce in ce mai mult in formele sale de manifestare, ajungand pana la „marea schisma" din veacul al XI-lea, cu consecinte asupra intregii evolutii ulterioare din cel de-al doilea mileniu al erei noastte.

In decursul primului mileniu de crestinism, rasaritul Europei a conservat mai bine, in mod firesc, formele primare ale cultului crestin si ale artelor aferente lui, permitand totodata o continua inflorire a acestor arte.

Din sanul artelor crestine, cele plastice, mai stabile prin insasi natura lor, au pastrat, cu rol unificator, splendorile „bizantine" de-a lungul intregului imperiu si chiar dincolo de granitele lui spatiale si temporale (chiar daca si ele au fost adesea supuse urgiilor vremurilor, ca de exemplu, iconoclasmul din veacul al VIII-lea).

Din cuvantul si sunetul, ingemanate in forma cultica a „rugaciunii cantate", a rodit muzica bizantina, cu o viata la fel de bogata si lunga ca a celorlalte arte, dar cu o mai mare mobilitate, favorizata si de circulatia pe cale orala, chiar si dupa ce scrierea si notatia muzicala i-a dat o forma stabila.

Aceasta mobilitate a facut ca, inca de la inceputul crestinismului, rasaritul si apusul Europei sa cunoasca stiluri diferite de cantare determinate - in pofida originii lor comune - si de diversitatea formelor de ritual. Cantarile din primele veacuri crestine au cunoscut astfel, in rasaritul Europei, forme pe care le putem numi „prebizantine", prin analogie cu acelea pe care apusenii le-au numit „pregregoriene".

Diferentele dintre cantarea crestina rasariteana si cea apuseana, accentuate dupa „marea schisma" din 1054, vor continua sa existe de-a lungul celui de-al doilea mileniu de dupa Hristos, pana in zilele noastre. Dincolo de diferente raman insa caracterele comune care, din fericire, sunt esentiale. Astfel, cantarea bizantina si cea gregoriana intrunesc ca trasaturi comune:
a) caracterul monodic;
b) interpretarea vocala;
c) structura melodica, constand intr-un ambitus mic, (in general in cuprinsul unei octave) si o intervalica restransa (predominand secunda, iar salturile fiind rare).
d) structura ritmica si metrica conditionata de textul literar (acesta in majoritate in proza) si bazata pe unitati de timp egale;
e) departajarea cantarilor pe „moduri" („emiri", „glasuri"), reprezentand tipare cu o anumita structura si un anumit ethos.

Studiile comparate asupra muzicii crestine bizantine si gregoriene de dupa anul „marii schisme" implica dificultati deosebite, datorita numarului mare de documente, inegal raspandite pe un spatiu imens in care ea s-a practicat. Acest spatiu include si tara noastra, deosebit de bogata in asemenea documente de muzica crestina si detinatoare totodata a unei traditii vii neintrerupte pana azi. Aceste fapte obliga pe cercetatorii de azi, ca si pe cei care vin dupa noi, la uns tudiu atent si profund al muzicii crestine autohtone, astfel incat comparand-o cu aceea de pe alte meleaguri crestine, sa descopere, pe urmele marilor inaintasi, atat elementele regionale specific-nationale, cat si pe cele comune, care confera muzicii crestine caracterul de universalitate.

Gabriela Ocneanu

.