Daca ajungi in asa-numita Vale a Voievozilor de la marginea Targovistei si incepi sa urci dealul aparut in cale, dupa o vreme, trecand pe sub un portal de clopotnita, te vei afla fata in fata cu silueta stranie si impunatoare a bisericii Manastirii Dealu, ctitorie a lui Radu cel Mare. Terminata si pictata la 1514 de catre talmaciul sau de protocol, viitorul domn, Neagoe Basarab, biserica Manastirii Dealu este cea mai mare necropola domneasca din tara. Dincolo de zidurile ei, mormintele voievozilor poarta nu numai plamada de istorie si sfintenie din care s-a alcatuit neamul caruia ii apartinem, dar si ecourile tradarilor, laolalta cu soaptele de alcov, patimile si asceza, intriga, blestemul si cainta...

Domnul si pastorul

Autentic „principe al Renasterii“, Radu cel Mare isi purtase mult timp pasii prin lumea apuseana unde deprinsese fastul si stralucirea de la curte, artele si frumosul. La sud de Dunare erau vremurile in care islamul cuceritor nu ingaduia sa se ridice vreo biserica peste care sa nu poata privi un turc calare. Cu atat mai mult a dorit domnitorul sa ridice aici, la Dealu, cea mai mareata biserica din cate se inaltasera pana la acea vreme in Tara Romaneasca. Oare cum se vor fi infatisat toate cu cinci veacuri in urma, in vremea domniei lui Radu cel Mare - fiul lui Vlad Calugarul - si al sotiei sale Smaranda, cea care va imbraca in cele din urma haina monahala sub numele de Samonida? Biserica Tarii Romanesti era in mare suferinta, iar domnitorul avea nevoie de o personalitate care s-o puna in randuiala, asa ca si-a indreptat privirile asupra fostului Patriarh al Constantinopolului, Nifon, exilat de catre sultan la Adrianopole. In ziua hotarata de domn, carete si radvane insotite de calareti se indreptau spre Mitropolie. Din goana cailor puteau fi zarite jupanese si jupanite, imbracate in matasuri de damasc, cu cele mai fine saluri ori chiar cu blanuri de samur, grabite sa iasa in intampinarea fostului Patriarh de Constantinopol. Prin aducerea sa, pentru care se auzise ca domnul cheltuise multe daruri in aur si pietre scumpe catre sultanul Baiazid, capitala tarii, Targovistea, devenea intaia capitala a lumii crestine, asezata in fata capitalei islamice a Imperiului Otoman. Asadar, in acea zi a anului 1503 dupa Hristos, Nifon era intampinat cu tot fastul, la care se adaugau si vorbele pline de miez ale lui Radu cel Mare: "Eu o sa domnesc, iar tu sa ne fii dreptar in legea Domnului. Sa ne fii pastor sufletesc si sol noua la Dumnezeu".

Jupanita si blestemul

Numai ca, in scurta vreme, la curtea lui Radu se pripaseste Bogdan Vornicul, un boier moldovean alungat de catre Stefan Voda. Cu toate ca era casatorit si avea cinci copii, reuseste sa se vare pe sub pielea domnitorului, ba mai mult, sa-i fure inima surorii acestuia, frumoasa jupanita Caplea. Se pune la cale nunta. Intre timp insa, sotia parasita a lui Bogdan ii scrie o scrisoare  lui Nifon, instiintandu-l de toata nelegiuirea. Patriarhul il cheama pe vornic la Mitropolie si il indeamna sa se intoarca acasa la sotia si copiii sai. Bogdan, insa, se duce la voievod si se plange de Nifon, astfel ca in cele din urma intriga si minciuna prind pe evlaviosul domn ca intr-o panza de paianjen. Nifon e alungat de la curte. Inainte de a lua iarasi calea exilului, batranul ierarh ii spune domnitorului: "Blestem va fi pe capul tau si neamurile tale. In mari suferinte si dureri vei muri si multe nevoi au sa cada asupra tarii tale... Atunci ma veti cauta, dar nu ma veti gasi". Apoi pleaca, luand calea Muntelui Athos, sa-si traiasca acolo restul vietii in singuratate si rugaciune. La scurt timp, Radu cel Mare cade la pat, rapus de o boala necunoscuta. In tara izbucnesc razmerite, epidemii, certuri, galceava intre boieri. Voievodul trimite dupa Nifon, dar era prea tarziu: acesta trecuse in lumea dreptilor, la Manastirea Dionisiou din Sf. Munte.

Sfantul si mormantul

In cele din urma, domnitorul isi afla sfarsitul... dar nu si linistea. Blestemul il urmarea si dincolo de lespedea mormantului. In fiecare dimineata, cu toata curatenia facuta, ieseau viermi deasupra lespedei de mormant, care mai era si zgaltaita de nu se stie ce puteri nevazute. Este momentul in care intra in scena un alt personaj important: Neagoe Basarab. Tanarul, educat la scoala teologica de la Bistrita Craiovestilor, gasise in Patriarhul Nifon nu numai un interlocutor pe masura aspiratiilor sale, dar si un model duhovnicesc. De altfel, Nifon ii proorocise tanarului Basarab ca va ajunge domn si va avea o domnie indelungata si linistita. Ajuns domn, chinuit de gandul ca blestemul lui Nifon apasa nu numai asupra ctitorului de la Dealu, dar si asupra tarii intregi, Neagoe merge la Athos si aduce, cu mare cheltuiala, osemintele patriarhului, pe care le asaza peste mormantul lui Radu cel Mare de la Manastirea Dealu. Urmeaza o lunga noapte de priveghere, in timpul careia Neagoe are o vedenie. Trupurile celor doi ii rasar asezate fata in fata: de-o parte, cel al lui Radu, groaznic, intunecat, plin de puroi si putoare; de cealalta parte, cel al lui Nifon, alb, purificat si imprastiind buna mireasma. Cateva picaturi de apa sfintita se preling din trupul sfantului pe mormantul nefericitului domn. Apoi toate incuietorile si pietrele mormantului se inchid singure. Blestemul incetase.

Capul pribeag

In biserica se afla mai multe lespezi de mormant. Pe cea mai apropiata reusesc sa descifrez numele unui Movila, mort la 1608, iar  pe alta numele lui Vlad cel Tanar - fratele lui Radu cel Mare. Putin mai incolo descopar piatra mormantului celei ce a fost pricina blestemului lui Nifon: jupanita Caplea. In dreapta, chiar la intrarea in naos, un mormant din marmura alba adaposteste capul voievodului Mihai Viteazul, adus la Dealu in 1601, de pe Campia Turzii, de catre paharnicul Turturea si asezat sub o lespede de piatra de catre Radu Buzescu si sotia sa, respectandu-se astfel dorinta voievodului de a fi inmormantat la Manastirea Dealu. Pentru ca tot aici, la mai putin de-un pas de mormantul fiului, isi doarme somnul de veci tatal sau, Patrascu Voievod, iar de partea cealalta a intrarii in naos, intr-un mormant de marmura alba, se odihneste strabunicul sau si ctitorul lacasului, Radu cel Mare. Maica Spiridona, cea care ne insoteste in pelerinajul nostru, pare sa fie mai mult decat un simplu ghid al manastirii. E pazitoarea devotata si apriga a voievodului, dandu-ti mereu impresia ca, daca s-ar fi aflat in viata cu 4 veacuri in urma, ea nu l-ar fi lasat singur pe Mihai si asasinatul n-ar mai fi avut loc. Ne spune cum un profesor clujean si un preot au cazut la sorti sa duca in refugiu, in timpul primului razboi mondial, capul voievodului invelit in panza cu care era acoperita Sfanta Masa din altar. In aglomeratia din gara, preotul incerca sa-si faca loc cu bocceluta lui in trenul plin cu refugiati, asezati claie peste gramada. "Da’ ce te-nghesui asa, parinte, ca doar n-oi fi avand Sfinte Moaste?!" - i-a zis cineva. "Am tot un sfant, am un sfant pentru neam, am capul lui Mihai Viteazul!" - a raspuns preotul, si oamenii i-au pus la dispozitie un compartiment intreg, inchinandu-se aceluia ce adunase pentru intaia oara pe toti romanii laolalta. In 1920, regele de-atunci al tuturor romanilor, Ferdinand, readuce la Dealu capul lui Mihai Viteazul, raspunzandu-i peste veacuri: "Iata, ti-am implinit pohta ce-ai pohtit: Ardealul, Moldova, Tara Romaneasca!". Poate ca ravna, veghea si rugaciunile neintrerupte de azi ale maicutelor de la Dealu vor rascumpara candva, in fata Celui Atotputernic, tradarea de care romanii au fost in stare.

                                                                                                     Razvan IONESCU

                                                                                            Lumea credintei, anul I, nr 3