Paradoxul durerii

Oamenii abordeaza durerea psihologic si social in diferite moduri. Unii o vad ca destin inevitabil (pesimistii), altii ca fata intunecata a unei vieti de altfel placute (optimistii), iar altii, in fine, ca mister inexplicabil. Pesimistii nu gasesc nici un sens durerii. Dar astfel pierd si sensul vietii. Optimistii omit problema durerii si cultiva falsa senzatie a fericirii intr-atatea stari neplacute si negative care inconjoara lumea. Dar aceasta abordare este, in ultima analiza, rupta de realitate.

Durerea constituie o incercare cumplita pentru om. Aproape totdeauna insoteste stricaciunea si descompunerea lui biologica sau psihica. Cu toate acestea durerea ramane inexplicabila si paradoxala nu doar ca fenomen psihologic, dar si biologic. Prezenta ei nu corespunde de regula vreunui scop natural. Iar intensitatea ei nu este analoaga distrugerilor provocate sau iminente. Prevesteste, insa, durerea mortii. Iar aceasta durere are consecinte transcendente. Contribuie la curatirea launtrica a omului. De aceea constituie si cel mai bun mijloc de innoire spirituala a lui.

Pozitia aceasta, care apare atat de fireasca traditiei si teologiei ortodoxe, devine enigmatica si chiar paradoxala societatii contemporane secularizate. Cand totul se reduce la nivelul simturilor si cand drept unica abordare pozitiva a durerii este considerata stergerea ei, orice gand de valorificare spirituala a ei isi pierde sensul. Totusi, discursul teologic continua sa aiba contact cu omul societatii contemporane si mesajele lui nu inceteaza sa influenteze intr-o anumita masura procesul prin care viata acestuia dobandeste sens. De aceea, evidentierea pozitiei Bisericii Ortodoxe nu este de prisos.

Durerea este consecinta raului. Este legata de reaua intrebuintare a libertatii. Apare indeosebi din cautarea placerii simturilor. Cautarea aceasta, ca miscare impotriva firii, il duce pe om la durere si sfarseste in moarte. Dar nici binele nu se izbuteste fara durere. Ca omul sa se tamaduiasca de starea de pacat cea impotriva firii si ca sa sporeasca in viata duhovniceasca, trebuie sa sufere. Durerea, insa, il duce in acest caz la placerea duhovniceasca. Incercarea de evitare sau inlaturare a durerii prin placerea simturilor sfarseste intr-un impas tragic. Biserica accepta durerea in toata profunzimea si intensitatea ei, pentru ca respecta libertatea umana. Totodata, insa, ofera omului puterea de a o infrunta si de a o folosi pentru desavarsirea lui, incadrandu-l pe calea lui Hristos.

Calea lui Hristos este opusa caii primului Adam. In vreme ce aceasta din urma incepe cu placerea nedreapta si sfarseste in durerea cea dreapta, calea lui Hristos incepe cu durerea nedreapta si duce la placerea duhovniceasca cea dreapta. Crestinul merge in viata pe urmele lui Hristos. Se bucura pururea, vazand ca prin feluritele dureri este distrusa legea pacatului in trupul sau si este pusa in lucrare viata duhovniceasca. Deja botezul crestin arata participarea de bunavoie la moartea lui Hristos, care urmareste izbavirea lui de moartea ce a mostenit-o de la Adam. Iar tinerea poruncii iubirii, care constituie chintesenta vietii crestine, se intretese cu durerea. Functia pozitiva sau negativa a durerii depinde de atitudinea personala pe care omul o adopta fata de aceasta.

Cand omul nu poate vedea in durere nici un sens sau scop, este firesc sa cedeze si sa fie cuprins de deznadejde. O vede ca pe o mergere dureroasa catre nefiinta, catre nimic. Cand, insa, o considera mijloc pedagogic al purtarii de grija a lui Dumnezeu, o poate valorifica pozitiv si incadra in perspectiva desavarsirii lui duhovnicesti. Legand durerea de pocainta si de zdrobirea sufleteasca pentru pacate, face mai lesnicioasa si mai grabnica destramarea sinelui sau celui vechi, ceea ce constituie premisa innoirii lui spirituale. Vede durerea ca pret pe care il plateste pentru intoarcerea lui de la mergerea catre nefiinta la mergerea catre fiinta.

Sfanta Scriptura invata ca Dumnezeu il cearta pe cel care il iubeste si "biciuieste pe tot fiul pe care il primeste". In forma negativa propozitia aceasta poate fi formulata si astfel: Dumnezeu nu il cearta pe cel pe care nu il iubeste, nici nu il biciuie pe cel pe care nu il recunoaste.

In mod paradoxal, Dumnezeu Cel iubitor-de-oameni este infatisat crud si neinduplecat in fata durerii omenesti. Acest fapt poate provoca omului manie si razvratire impotriva lui Dumnezeu. La o asemenea atitudine a fost indemnat Iov de femeia lui dupa indelungatul sau chin, dar el a refuzat-o ca pe o expresie a nebuniei. Dar nici Hristos, Care a trait durerea in cel mai inalt grad, nu a fost izbavit in cele din urma de paharul amaraciunii, ci a fost lasat sa il bea pana la capat. Exemplul lui Hristos este pus inainte ca model si sprijin pentru credincios. Este exemplul care exprima absoluta incredere in Tatal. Este exemplul ascultarii, care nu este abatuta spre gustarea din pomul cunostintei, ci asteapta gustarea din pomul vietii.

Cercetarea (vizita) pe care ne-o face durerea este cercetare pe care ne-o face certarea (pedagogia) lui Dumnezeu. Toti Sfintii trec prin durere, care adesea este muceniceasca. Aceasta este crucea lor. Este provocarea pe care o primesc de la Dumnezeu, spre a-si dovedi iubirea dezinteresata si increderea lor fata de El. Cruce este de altminteri si virtutea, pentru ca si ea se izbandeste tot prin osteneli si incercari. Desigur, durerea nu constituie prin firea ei putere izbavitoare. Iar crestinul nu o urmareste si nici n-o primeste cu o dispozitie masochista. O rabda insa, recunoscand contributia ei in viata duhovniceasca. Dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur durerea, ca si moartea, constituie binefacere a lui Dumnezeu catre omul cazut.

Prin durere omul este educat si indrumat la faptul de a priveghea. Fara imboldirea din partea acesteia, cade lesne in lancezeala si nepasare fata de cele duhovnicesti. Prin durere se sparge cochilia egoismului si apare adevarul persoanei; este presata egocentrica suficienta de sine si este usurata comuniunea cu Dumnezeu. De aceea credinciosul vede durerea ca dar al lui Dumnezeu si ii multumeste. O vede ca mijloc de exercitare intru smerenie si iubire. Astfel functioneaza inlauntrul lui un "transformator" care converteste provocarile durerii in prilejuri de pregatire pentru vesnicie.

Exista, in afara de acestea, si abordarea entuziasta a durerii, care devine posibila in stari harismatice de iubire covarsitoare. Exemplul caracteristic in acest caz il reprezinta Sfantul Ignatie Teoforul, care se bucura de mucenicia ce ii statea inainte, din dorinta de a-L intalni pe Hristos. Dar si Sinaxarele pomenesc mucenici care cereau chinuitorilor sa inteteasca chinurile, spre a-si arata astfel mai profund iubirea lor pentru Hristos.

Cand crestinul are iubirea aceasta, vede durerea ca pe o provocare de a trai mai intens zdrobirea launtrica a pocaintei si de a gusta bucuria milei dumnezeiesti. Si deoarece provocarea mortii constituie pentru om cea mai de pe urma provocare dureroasa, cel ce il iubeste cu adevarat pe Dumnezeu, se poate bucura chiar si in agonia lui dinaintea mortii. Dar cand nu exista iubirea aceasta sau cand exista, dar este slaba, atunci durerea poate duce la deznadejde. Se poate chiar preface in ura si il poate intoarce pe om impotriva lui Dumnezeu, a aproapelui si a lui insusi.

In traditia Bisericii sunt pomenite multe exemple de Sfinti care nu au vrut sa recurga la medici sau medicamente pentru a se tamadui, ci s-au incredintat pe de-a-ntregul purtarii de grija a lui Dumnezeu in ceea ce priveste evolutia ulterioara a sanatatii si vietii lor. Au vazut durerea ca pe un mijloc de curatire duhovniceasca si de dobandire a desavarsirii. Atitudinea lor nu doar ca nu a fost reprobata de Biserica, dar a fost chiar laudata de ea. Exista si cazuri de pustnici care au recurs la uzul medicamentelor sau al altor mijloace medicale si care au considerat fapta aceasta a lor abatere de la calea desavarsirii, pe care ar fi trebuit sa mearga. Totusi Biserica nu a condamnat niciodata recurgerea la aceste mijloace. Dumnezeu este Cel ce a dat oamenilor pe medici si stiinta medicinei. Iar medicamentele ce exista in natura au fost create de Dumnezeu pentru folosul oamenilor.

Aceasta pozitie pluralista fata de durere si moarte nu se datoreaza unei atitudini enigmatice sau echivoce a Bisericii, ci absolutei respectari a libertatii omului si deplinei acceptari a specificitatii starii lui duhovnicesti.

Cuviosul Isaac Sirul spune ca bolile "le aduce Dumnezeu pentru sanatatea sufletului". Crestinul trebuie sa nutreasca interes pentru sanatatea sa duhovniceasca si pentru desavarsire. Aceasta nu inseamna sa fie indiferent fata de sanatatea si dezvoltarea lui trupeasca sau sa evite ajutorul pe care i-l pot da medicamentele sau stiinta medicala. Dar, impreuna cu acestea si dincolo de acestea exista si perspectiva ascezei si a desavarsirii duhovnicesti a omului. Iar desavarsirea aceasta se infaptuieste prin rabdarea in incercari.

Crestinul se exercita pe sine insusi prin nevointe si infranari de buna voie, incat sa poata rabda si durerile cele fara de voie ce pot veni asupra lui. Precum plantele, observa Sfantul Grigorie Palama, trebuie sa sufere toate incercarile aduse de schimbarea anotimpurilor, pentru a creste si a rodi, asa si credinciosul trebuie sa rabde chinurile de voie si pe cele fara de voie, spre a ajunge la desavarsire. Noteaza si ca fara rabdarea durerilor celor fara de voie nu rodesc cele de voie. Durerile de voie constituie laboratorul care il pregateste pe om sa abordeze corect durerile cele fara de voie si, in final, moartea insasi. De altfel acesta si este scopul vietii ascetice sau nevointei. Posturile, privegherile, incercarile si necazurile de tot felul nu constituie un scop in sine, ci mijloace pentru adaptarea omului la calea cea stramta si cu chinuri a lui Hristos, care duce la inviere si la viata cea adevarata.

Doar omul poate rabda voluntar durerea. Dar, iarasi, doar omul o poate alege de voie. Abordarea pozitiva a durerii este o manifestarea a libertatii. Iar rabdarea manifestata in durere este sporire intru adevarata libertate. Crestinul abordeaza pozitiv durerea fiindca are mereu in fata ochilor viata care biruieste moartea. Si poate pasi catre patima cea de buna voie, precum Hristos, cand va cunoaste adevarata viata si libertate. Refuzul in fata durerii este supunere fata de necesitatea biologica si acceptare a puterii mortii. Cel ce nu se poate deschide perspectivei vesniciei, fara de care nu se poate intelege nici viata adevarata si nici libertatea adevarata, este usor sa fie biruit de durerile prezentului si sa renunte la viata. Este, desigur, de la sine inteles ca aceasta deschidere nu este simpla, nici usoara, dar devine posibila prin credinta, rabdare si rugaciune.

Nimic nu se intampla omului fara voia si ingaduinta lui Dumnezeu. Iar ceea ce Dumnezeu voieste si ingaduie este spre sprijinirea binelui, nu a raului. De aceea si toate cate se intampla pot fi folosite de om pentru sporirea lui duhovniceasca. Dar, pentru a reusi acest lucru, trebuie sa nadajduiasca in Dumnezeu si in purtarea Lui de grija. Prin aceasta nadejde este mentinuta totdeauna deschisa perspectiva viitorului si devine cu putinta prefacerea durerii in lucrare duhovniceasca. Fara nadejdea aceasta omul nu poate sta drept in fata realitatii crude pe care adesea i-o rezerva viata. Este biruit de durere, isi pierde curajul si isi vede pieirea ca pe ceva cu neputinta de infrant.

Societatea contemporana promoveaza confortul si incearca prin orice metode sa elimine durerea, sub orice forma a acesteia. Abordeaza durerea ca pe un dusman de moarte, cu un continut absolut negativ. Se straduieste sa o neutralizeze si sa il izoleze pe om fata de aceasta. Si fiindca lucrul acesta nu se reuseste in mod eficace, durerea este inabusita temporar, ca mai apoi sa revina la niveluri mai profunde, cu neplacute consecinte psihice si spirituale. Aceasta pozitie fata de durere il priveaza pe om de prilejuri pretioase de maturizare spirituala si abordare integrala a vietii. Totodata creeaza falsa senzatie a sigurantei si ii intareste omului raportarea de tip individualist la Dumnezeu si la aproapele sau. Astfel ajunge sa se restranga si iubirea in viata cotidiana.

Durerea il scoate pe om din siguranta si certitudinea lui conventionala. Il smereste, il intelepteste, il duce la simtirea neputintei lui si il aduce mai aproape de aproapele sau si de Dumnezeu. Indeosebi durerea sufleteasca vine ca un pret al iubirii. Si aceasta este firesc sa fie asa, de vreme ce, ca depasire a individualismului si ca jertfa a ego-ului, nu poate fi nedureroasa. Exista de altfel si un raport constant intre durere si iubire. Cu cat mai mare este iubirea, cu atat mai mare ajunge si durerea sufleteasca. Insa iubirea este mai puternica decat durerea. Iubirea poate indura durerea si o poate transfigura prin nadejdea in Dumnezeu.

Aici tinteste asceza sau nevointa. Aceasta, prin ocolirea placerii si a slavei, dar si prin acceptarea de buna voie si rabdarea durerii, fie ca osteneala trupeasca sau boala, fie ca durere sufleteasca sau necazuri, il pregateste pe om pentru biruirea si transfigurarea durerii. Fara durerea crucii nu vine bucuria invierii. Iar asceza se sprijina pe nadejdea invierii, care il muta pe credincios de la trairea biologica a durerii la valorificarea ontologica a ei. Il duce de la faptul de a urma patimii lui Hristos, la invierea si viata in Hristos.

Georgios Mantzaridis
Morala crestina, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Morala Crestina"

 

• Sfantul Ioan Gura de Aur - Despre prietenie
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Invatatura despre Biserica - Sfantul Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Editoriale