Complexul psihologic de vinovatie

  

Cat de eliberatoare este pentru om - si cu precadere pentru omul de azi, al perioadei post-freudiene - identificarea pacatului nu cu incalcarea (transgresiunea) si vinovatia, ci cu esecul si neputinta atingerii scopului! Conceptia cultivata in mediile crestine occidentale, care a identificat pacatul cu incalcarea juridica, iar mantuirea cu justificarea si ispasirea individuale, a legat in constiintele omenesti Etica crestina de o sumedenie de complexe psihologice care sunt tot atatea fundaturi. A te stradui sa ajungi la justificarea si ispasirea individuale nu numai ca nu-l salveaza pe om de individualitatea lui lasata prada autonomiei si il deconecteaza de la posibilitatea vietii si existentei (alteritatea si libertatea personale), ci apare adesea ca o repliere bolnavicioasa asupra unui "supra-eu" psihologic, sau ca o ruptura schizofrenica a eului intre realitatea vietii si o datorie abstracta.

 

Multe din manifestarile vietii sociale si individuale a omului modern occidental - tendinte si miscari in domeniul artei, al psihologiei, al sociologiei, al filozofiei, dar si in acela al modei si al moravurilor - par o stradanie a acestui om de a se elibera de apasarea psihologica la care il supun complexele de vinovatie create de conceptia juridica asupra pacatului. Ceea ce numim "criza morala" a vremii noastre seamana uneori cu o sfortare disperata a omului modern de a pune la indoiala sau a refuza principiile formale ale Eticii conventionale - o Etica neraportata la problema lui existentiala si la aventura tragica a libertatii sale. Aceasta ar fi prin urmare "criza morala": omul modern s-ar stradui sa-si afirme alteritatea si libertatea descotorosindu-se de legaturile juridice impersonale si de regulile utilitare de comportament, netemandu-se nici de adevarul caderii lui si nici macar de ultima alienare a propriei persoane. Si s-ar putea ca acest efort sa tinda la a-l elibera de relativitatea binelui si raului, de "supra-eul" mincinos al bunei-cu-viinte sociale si, in sfarsit, de falsul idealism crestin, acest "angelism" factice al formelor conventionale ale Eticii bazate pe puterea valorilor.

 

Aceste cautari si sfortari ale omului de a-si privi in fata adevarul, oricare ar fi el, refuzul sau de a ascunde ori a sulemeni realitatea propriului esec din frica sau din vinovatie juridica, reprezinta o atitudine de viata ce nu este cu totul straina de supozitiile traite care permit intelegerea Eticii ecleziale ortodoxe. Spaima egocentrica a transgresarii sau infrumusetarea pacatului si acomodarile cu el - prelungiri si consecinte ale complexului psihologic de vinovatie - nu se pot dezvolta in climatul spiritual al unei asemenea Etici. Dimpotriva, dezvaluirea pacatului ca esec existential si neputinta de a atinge telul poate conduce, prin invatatura Bisericii, la cunoasterea insuficientei umane si la cautarea harului divin, - a darului gratuit - al vietii care este data omului ca posibilitate de partasie la comuniunea si legatura cu Dumnezeu.

 

In pacatul omului, in esecul lui care il impiedica sa fie ce e chemat sa fie, Biserica vede o adeverire a adevarului persoanei: posibilitatea omului de a spune nu chiar si vietii si existentei, de a-I spune nu lui Dumnezeu, desi numai legatura si comuniunea cu El fac din existenta ip ostasul vietii. in pacatul omului, Biserica vede aventura tragica a libertatii lui, adica morala umana in adevaru-i pragmatic si ontologic. Ea vede aceasta morala in pacat (care este o deviere reala) si in zeificare (care in ea - in sanul Bisericii - este o urmare si o consecinta naturale). Nu exista in Etica Bisericii nici un "principiu" teoretic abstract, nici o "axioma" juridica conventionala, nici un imperativ impersonal. Fundamentul acestei Etici este persoana umana, iar persoana inseamna un risc neincetat, inseamna libertatea independent de orice obiectivare, si mai inseamna dinamica mortii si a invierii.

 

Christos Yannaras

• Complexul de inferioritate. Eu sau cel de langa mine?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti