Cartea Genezei ne spune ca Dumnezeu a creat pe Eva din coasta lui Adam, ca omul sa nu fie singur. Multa vreme acesta relatarea biblica a fost considerata ca neverosmila si plasata in randul creatiilor mitologice. Iata insa ca veracitatea acestei relatari biblice a fost confirmata de stiinta contemproana, care atesta prin procedeul genetic al donarii, ca Dumnezeu a putut crea pe Eva din fiinta lui Adam. Exista insa o diferenta fundamentala intre lucrarea lui Dumnezeu care a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam, si cea a procedeului genetic practicat de om. In timp ce prin donare, omul poate produce numai copii ale fiintei originale, lipsite de identitate proprie, Dumnezeu a creat-o pe Eva ca o fiinta cu propria ei identitate si personalitate, opusa lui Adam, ca sa se poata intregi reciproc.

Nici Dumnezeu nu e o singura persoana, caci in aceast caz n-ar fi iubire si adevarata. Dumnezeul crestin este Dumnezeul iubirii si comuniunii treimice. Si nici omul n-ar fi cu adevarat chipul lui Dumnezeu, daca ar ramane o monada inchisa in ea insasi, fara sa reflecte comuniunea specifica Creatorului sau. Acesta este motivul principal pentru care Dumnezeu a zis: "nu e bine ca omul sa fie singur"(Geneza 2, 18) si a creat-o pe Eva din Adam, ca sa-i fereasca de singuratate. "Barbat si femeie i-a facut si i-a binecuvantat; si a chemat numele lui om (Adam), in ziua in care i-a facut pe ei"(Geneza 5, 2).

Omul este o unitate completa, pentru ca unitatea se realizeaza in dualitatea personala neuniforma, ci complementara dintre barbat si femeie. "Si a facut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu 1-a facut pe el, barbat si femeie i-a facut pe ei" (Geneza 1, 27). Sau cum spune Sfantul Chiril al Alexandriei "Dumnezeu a creat coexistenta". Casatoria, ca legatura naturala pe viata dintre un barbat si femeie, se intemeiaza pe faptul ca barbatul si femeia alcatuiesc numai impreuna unitatea completa sau familia. Aceasta invatatura de credinta biblica a fost restaurata de Mantuitorul Iisus Hristos, zicand: "Fiindca Moise, dupa invartosarea inimilor voastre, v-a dat voie sa va lasati femeile voastre; dar la inceput n-a fost asa. Ci Eu va zic voua: Oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu alta, preacurveste si cine s-a insurat cu cea lasata, preacurveste" (Matei 19, 8-9); "Ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta". (Matei 19, 4-6)

Aceasta invatatura de credinta a gasit un profund ecou in cuprinsul culturii rasaritene si a exercitat o influenta profunda in randurile credinciosilor ortodocsi. De altfel chiar Papa Ioan Paul al II-lea, declara in scrisoarea sa pastorala, cunoscuta sub numele de "Orientale lumen", ca Bisericile rasaritene au avut calitatea sa dea nastere unor culturi specifice popoarelor pe care le-au pastorit, constituind astfel un model de urmat pana astazi. Aceasta cultura, cu radacinile ei adanc infipte in teologia si spiritualitatea bizantina, din epoca de aur a gandirii patristice, a fost preluata si adancita in contextul realitatilor noastre romanesti, de numerosi ierarhi, scriitori, poeti, artisti si renumiti teologi. Sirul lor neintrerupt incepe cu Dionisie Exigul si cu Ioan Casian, continua cu Neagoe Basarab si invatatura adresata fiului sau Teodosie, prima carte de veritabila spiritualitate si teologie romaneasca, pentru ca sa-si atinge culmea in opera monumentala a parintelui Dumitru Staniloae.

Intr-o lume in care omul este supus procesului de dezintegrare, ilustrii nostri inaintasi, in frunte cu Dumitru Staniloae, vorbesc de restaurarea omului in Hristos si de sensul profund religios si spiritual al familiei. In cuprinsul acestui tezaur de gandire si vietuire autentic crestina, descoperim trei aspecte profunde ale sensului spiritual al familiei.

Mai intai, cultura ortodoxa arata ca familia reflecta in constitutia ei misterul Sfintei Treimi. Dupa cuvantul Mantuitorului care a spus ca "Tatal si cu Mine Una suntem" (Ioan 14, 9), in chip asemanator, barbatul si femeia, prin casatoria lor, alcatuiesc o singura fiinta, in lumina Sfintei Treimi. Dar asa cum Tatal si cu Fiul raman doua persoane distincte, desi se impartasesc din aceeasi unitate a fiintei divine, tot astfel barbatul si femeia, alcatuiesc prin casatorie, in mod asemanator, o singura fiinta, ramanand totusi doi. Prin casatorie, familia cauta sa depaseasca divizarea naturii dupa persoane, in Duhul Sfant, ca sa adanceasca astfel comuniunea dintre membrii ei, dupa chipul Treimii mai presus de fire.

Cultura rasariteana a reusit sa pastreze in mintea si inima omului ca familia nu are numai un fundament natural, ci ca taina ei se descopera in comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi. Prin energiile necreate, cultura rasariteana a depasit procesul de secularizare, care orienteaza omul unilateral spre realitatile lumii pamantesi si a infatisat familia nu numai ca fenemon natural, ci si cu fundament spiritual trinitar. De aceea, taina cununiei incepe cu invocarea Sfintei Treimi si se incheie cu binecuvantarea mirilor in numele Sfintei Treimi "Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Treimea cea intru tot sfanta si de o fiinta si incepatoare de viata, sa va binecuvinteze pe voi. Sa va dea viata indelungata, nastere de prunci buni, spor in viata si credinta. Sa va umple de bunatatile cele pamantesti si sa va invredniceasca de desfatarea bunatatilor celor fagaduite".

Apoi, un alt fundament al familiei il constituie Biserica in Hristos, fiindca atat familia cat si Biserica presupun unitatea trupului, dar si identitatea specifica a persoanelor, dupa chipul lui Dumnezeu in Treime. In lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mica, in timp ce Biserica constituie familia cea mare. Atata timp cat privim casatoria sau familia numai in perspectiva celor care se casatoresc, si nu o raportam, in Treime, la Biserica intreaga si la societatea intreaga, nu vom intelege ca familia poarta in ea taina iubirii dumnezeiesti. Se poate spune astfel ca familia constituie atat elementul de legatura din Biserica si societate, dar si mijlcul prin care Biserica poate contribui la coeziunea si sanatatea societatii. Desi nu se dizolva in organismul sociual sau bisericesc, celula familiei trebuie sa fie intr-o comunicare cu celelalte celule prin "sangele lor comun", prin copii.

Cultura rasariteana nu a confundat Biserica cu societatea, dar nici nu a separat Biserica de societate, fiindca scopul ei nu a fost de a domina societatea, ci de a contribui la transfigurarea societatii prin familie in vederea relatiilor de comuniune si omenie.

Cultura rasariteana ramane destul de realista cu privire la familie sau cununie. Ea nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie, fiindca rugaciunile de la cununie vorbesc cat se poate de explicit despra aceasta. Pornind de la afirmatia Sfantului Apostol Pavel, care sfatuieste barbatul sau femeia, "care nu se poate infrana, este mai bine sa se casatoreasca, decat sa arda" (1 Corinteni 7, 9), cultura rasariteana considera, in lumina spiritualitatii revelate, ca pofta trupeasca devine un pacat, numai atunci cand este satisfacuta in afara familiei si a casatoriei dintre barbat si femeie. Cel care se uita la o femeie din afara casatoriei, o vede pe aceasta ca un obiect carnal de placere epidermica. Satisfacerea poftei trupesti in cadrul casatoriei contribuie la sporirea iubirii si unirii dintre soti, la sanatatea familiei.

In taina cununiei, preotul se roaga lui Dumnezeu ca "sa arate nunta mirilor cinstita si sa pazeasca patul lor neintinat; sa-i ajute sa-si petreaca viata lor fara prihana si sa ajunga la batranete cu inima curata, implinind poruncile lui Dumnezeu". Numai casatoria si familia ridica legatura dintre barbat si femeie la prietenie adanca si curata, si la responsabilitate practica reciproca, in care fiecare este dator sa se angajeze deplin.

In cele din urma, cultura rasariteana considera ca familia are si un fundament creational sau natural, potrivit vointii divine care a facut pe om barbat si femeie, ca sa vietuiasca impreuna, sa se inmulteasca si sa stapaneasca creatia si toate cate se afla in ea. Dar aceasta baza naturala a familiei nu este niciodata separata de cea supranaturala, de harul divin, menit sa contribuie la sustinerea ei. Iar cand unul dintre soti a comis adulterul, nesocotind harul si legatura iubirii reciproce, atunci se admite divortul si o noua casatorie. Dar Biserica nu admite mai mult de trei casatorii, iar ceremonialul celei de a doua si a treia cununii este insotit de pocainta si oprirea de la impartasanie timp de doi ani. Unitatea dintre barbat si femeie nu este numai o unitate fiziologica, ci si spirituala, o unitate prin iubire, care sporeste prin nasterea de porunci si prin responasabilitatea fata de lume, dupa porunca data de Dumnezeu primilor oameni. Copii nascuti si crescuti dupa voia lui Dumnezeu, sporesc comuniunea dintre soti, si deschide familia spre societate, fiindca familia are nevoie de societate pentru educarea si pregatirea profesionala a copiilor ei.

Punerea cununiilor pe capetele mirilor arata ca cei acestia, cu ajutorul lui Dumnezeu, au iesit de sub ocrotirea si grija parintilor, au primit raspunderea pentru propria lor viata, raspunderea unuia pentru altul, raspunderea comuna pentru familia lor si pentru copiii lor viitori. Omul nu e intreg pana ce nu a ajuns sa primeasca acesta raspundere pentru sine si pentru altii. Daca omul a fost adus la existenta de Dumnezeu ca "imparat al creatiei", el realizeaza aceasta demnitate, in mod concret, prin asumarea responsabilitatilor legate de familie, in care sunt implicate responsabilitatile pentru viata sociala, pentru cea a lumii si creatiei in general. Familia este un castig pentru intreaga creatie.

In virtutea unei istorii de doua ori milenara, cultura rasariteana cunoaste ca familia este amenintata de numeroase primejdii, care vin din interiorul sau din exteriorul ei, adica de adulter, divort, pacate impotriva firii, abandonul copiilor si de la mediul social insalubru, care submineaza viata si existenta ei. De aceea, in Taina Cununiei se confera mirilor un har si un ajutor al lui Dumnezeu ca sa poata face fata incercarilor pe care viata le ridica inaintea lor. Dar acest har lucreaza numai acolo unde familia, sotii fac prin unirea sufleteasca unirea lor trupeasca. Putem spune astfel ca trainicia familiei, in valtoarea vietii, provine din faptul ca este vazuta atat in lumina realitatilor naturale, dar si a celor supranaturale, care isi au temeiul lor in constitutia teandrica a lui Hristos si a Bisericii. Acesta este motivul principal pentru care Apostolul neamurilor spune ca mare este Taina Cununiei in Hristos si Biserica. Dar legatura dintre Hristos si Biserica mai arata ca Taina Cununiei oglindeste in ea taina iubirii treimice mai presus de fire.

Pe langa cultura rasariteana, bazata pe sinteza dintre natural si supranatural, in Hristos ca Dumnezeu si Om, exista si o cultura secularizata, care si-a facut aparitia in secolul al XVIII-lea, cunoscut ca "Secolul luminilor", care orienteaza omul unilateral spre lumea realitatilor naturale, in detrimentul celor supranaturale. Datorita acestei rupturi dintre natural si supranatural, familia crestina si-a pierdut sensul profund al comuniunii ei spirituale in Hristos si Biserica, pentru a se transforma intr-o institutie naturala, care se dezintegreaza usor. Lipsita de suportul ei transcendent, familia a ramas, in lumea secularizata, o entitate autonoma, care socoteste ca poate exista prin ea insasi, fara ajutorul lui Dumnezeu.

Parintele Staniloae spune ca pacatul propriu al familiei de azi nu este inainte de toate divortul, lipsa de "acomodare" sau "salbaticia spirituala", asa cum se considera adesea, ci autoadorarea familiei ca entitate inchisa in ea insasi, refuzul de a vedea familia orientata spre imparatia lui Dumnezeu. Exista o pornire de a face "totul pentru familie", daca trebuie, chiar si a fura". Este adevarat ca, familia conceputa doar pe baze naturale si autonome are si anumite aspecte pozitive. Ea a accelerat procesul de responsabilizare al membrilor ei, a aprofundat intuitiile lor afective, a favorizat aparitia unor proiecte autonome de viata, a promovat grija fata de copil si a asigurat anumite avantagii de ordin economic.

Dar o familie autonoma, conceputa pe baze pur naturale si individuale, ramane expusa dezintegrarii ei din partea unor factori exteriori sau interiori. Din randul acestora amintim solitudinea sotilor, absorbiti exagerat de indatoririle lor familiale si lipsiti de ajutor spiritual in fata crizelor afective care ii confrunta; criza dintre generatii care desparte copiii de parinti, fiindca lipseste liantul spiritual care leaga pe cei varstnici de cei tineri sau agresivitatea si violenta care determina parintii si copiii sa se molesteze cu salbaticie si chiar sa se extermine reciproc. Dar mai presus de toate, cauza principala care submineaza familia in societatea secularizata, consta in cautarea cu orice pret a placerii carnale, in detrimentul preocuparilor spirituale mai inalte.

Dar familia autonoma a fost subminata mai profund de doua tendinte care si-au facut aparitia in peisajul culturii secularizate. Mai intai, este vorba de contestarea autoritatii parintelui (tatalui) in cadrul familiei, datorita indatoririlor lui zilnice. Tinut departe de familie, de o activitate stereotipa, valabila atat pentru muncitori cat si pentru intelectuali, tatal a incetat sa mai constituie pentru copii un model vrednic de urmat. Ruptura dintre activitatea mamei care a fost obligata sa se dedice cu exculsivitate treburilor casnice si cea a tatalui care s-a dedicat tot exclusiv activitatii lui profesionale, a dus ienvitabil la criza familiei ca nucleu izolat, compensatoriu si autoritar.

Apoi, este vorba de emanciparea femeii, care nu are in vedere numai paritatea dintre sexe, pe deplin legitima, dar cauta sa depaseasca rolul sponsal si matrimonial, conferit femeii in trecut, prin integrarea ei in mediul social. Desigur, pe aceasta cale, barbatul intalneste femeia nu numai ca sotie, in spatiul casnic, ci si ca tovarasa de viata in nenumarate ocazii social recunoscute. Activitatea extradomestica a femeii constituie un instrument pretios care confera intregrarii conjugale noi dimensiuni pozitive. Dar nu este mai putin adevarat, ca activitatea extradomestica a femeii, care favorizeaza afirmarea autonoma a femeii, dezvolta adesea, in randul multor femei, revolta impotriva matrimoniului. Suntem pentru emanciparea femeii, dar o emancipare bazata pe criterii individualiste, se intoarce impotriva familiei, fiindca fiecare membru al familiei asaza interesele lui individuale deasupra celor familiare si duce o viata independenta de cea a familiei.

In societatea secularizata, interesele individuale dobandesc o asemenea importanta, incat si copiii sunt considerati adesea ca o piedica in calea satisfacerii lor, iar scaderea natalitatii nu mai constituie o supriza. Nu este de mirare daca divortul, avortul, sodomia, drogurile sau conflictul dintre generatii, ca si multe altele, sunt considerate ca expresie a libertatii depline de care trebuie sa se bucure orice membru al familiei. Mai mult chiar, omul secularizat cauta sa inlocuiasca legile lui Dumnezeu, cu legile lui proprii. Schelling spunea ca omul prometeic nu voieste sa recunoasca legile naturale care vin de la Dumnezeu, ci cauta sa se transforme el insusi in legiuitorul naturii.

Asa se explica aparitia unor modele alternative ale familiei, care nu mai tin seama nici de legea lui Dumnezeu si nici de legea naturala. Fie ca este vorba de familii consensuale sau de familii monoparenale, fie ca este vorba de cupluri de acelasi sex. toate acestea sunt modele alternative ale familiei, care au inceputa sa fie recunoscute ca legale, in timp ce castitatea sau votul monahal sunt coborate in randul manifestarilor nefiresti. O astfel de familie nu mai este inteleasa spre slava lui Dumnezeu, ci ca rezultat al unei libertati, care nu mai poate face distinctie clara intre bine si rau.

In lumina experientei de doua ori milenara a Bisericii Ortodoxe, putem spune ca atata vreme cat cultura lumii contempornae nu va depasi ruptura dintre realitatea naturala si cea supranaturala a lumii, in lumina lui Hristos, ca inel de legatura intre cele ceresti si cele pamantesti, in virtutea Dumnezeirii si Omenitatii Sale, familia nu va putea sa-i descopere adevarata ei unitate spirituala. Din aceasta cauza, ea va fi obligata sa vietuiasca intr-o stare de ambiguitate pagubitoare pentru Biserica si societate.

O raza de speranta, pentru depasirea rupturii dintre cele vazute si cele nevazute, a inceput sa apara de acolo de unde ne asteptam mai putin, din partea marilor savanti ai lumii, ca Einstein, Maxwell sau David Bohm, care au ajuns la concluzia ca in spatele intregului univers vazut si nevazut exista o ordine imanenta, care le tine pe toate impreuna, cu toata dezordinea pe care o intalnesti la tot pasul. Ei au intuit ca in spatele universului "exista o ordine implicita, foarte profunda si invizibila, care lucreaza dedesubtul dezordinei explicite, ce se manifesta cu atata generozitate. La originea creatiei nu exista evenimente intamplatoare, nu exista hazard, ci o ordine cu mult superioara tuturor celor pe care le putem sa ni le imaginam: ordinea supreama care regelaza constantele fizice, conditiile initiale, comportamentul atomilor si viata stelelor. Puternica, libera, existenta in infinit, tainica, implicita, invizibila, sensibila, ea(ordinea) se afla acolo eterna si necesara, in spatele fenomenelor foarte sus, deasupra universului, dar prezenta, in fiecare particula". Einstein spune ca "Dumnezeu nu joaca la zaruri".

Ordinea interioara a universului la care ne-am referit mai sus, consituie dovada ca stiinta a inceput sa bata la portile transcendentei si sa depaseasca ruptura artificala dintre cer si pamant.

Este insa remarcabil ca noua viziune despre univers a ilustrilor fizicieni contemporani, vine sa confirme reconstructia cosmologica intreprinsa de Sfantul Atanasie cel Mare, la vremea sa, in veacul al IV-lea, ca sa depaseasca opozitia dintre lumea sensibila si cea inteligibila, in lumina lui Hristos ca Logos Creator si Cuvant al Tatalui: "Caci Cuvantul Tatalui, spune Sfantul Atatansie cel Mare, salasluindu-se si intinzand puterile Lui in toate si pretutindeni si luminand toate cele vazute si nevazute, le tine si le strange, nelasand nimic gol de puterea Lui; pazindu-le pe toate impreuna si pe fiecare in parte, alatuieste o singura lume si o unica randuiala frumoasa si armonioasa a a ei, El insusi ramanand nemiscat, dar miscandu-le pe toate, dupa bunavoirea Tatalui".

In aceasta grandioasa perspectiva revelationala, Sfantul Atanasie a pus in evidenta atat comuniunea dintre cer si pamant in Hristos, adica dintre lumea naturala si cea supranaturala, dar si comuniunea Tatalui cu Fiul, care se afla la temelia Bisericii si a intregii creatii, sesizata de cunoscutii fizicieni ai lumii de azi, cu implicatii profunde pentru viata de comuniune. Stiinta care parea sa indeparteze omul de Dumnezeu, in trecut, cauta, dimpotriva, astazi, sa-l apropie de Dumnezeu, spune un teolog catolic.

Desigur, va trebui sa mai treaca vreme pana cand descoperirile savantilor vor patrunde in sfera mai larga a culturii contemporane; dar ea se va impune treptat, fiindca este pentru prima data cand revelatia naturala se intalneste cu cea supranturala, ca sa puna impreuna in evidenta importanta ideii de ordine si comuniune care se afla la baza intregii zidiri si care are o importanta atit de decisiva pentru sanatatea si viitorul familiei, ca si pentru viitoarea constructie europeana. Dar ordinea armonioasa a cosmosului vazut si nevazut, de care vorbeste Sfantul Astanasie cel Mare, are o importanta particulara pentru cultura ortodoxa, fiindca pune in evidenta rolul extraordinar si direct pe care Hristos insusi il are in celebrarea cununiei si a vietii de familie.

Mai intai, taina cununiei nu este savarsita, in primul rand, de preot, care ramane un simbol vazut al Mantuitorului in Biserica, ci de Hristos insusi. De aceea, preotul cere lui Hristos "sa incununeze mirii cu marire si cu cinste". Apoi, prezenta lui Hristos insusi, in imanenta creatiei, ne ajuta sa evitam fie o abordare pur naturala a familiei, care poate cadea in individualism, si se sfarma usor, fiindca uita de Dumnezeu, fie o abordare pur supranaturala a familiei, care duce la despotism, fiindca uita de om si infirma personalitatea femeii si a copiilor. In Hristos, ca Dumnezeu si Om, familia se infatiseaza ca o comuniune menita sa spiritualizeze relatia dintre barbat si femeie, sa adanceasca iubirea lor reciproca, care nu e posibila fara infranarea egoismului fiecaruia.

Exista Biserici care fac apel la metode naturale in viata de familie a sotilor, dar socotim ca terapia spirituala a rugaciunii, ascezei si filantropiei sunt mijloce eficace care confera constitutiei naturale a familiei, dimensiunea ei spirituala in Hristos. Daca Hristos Se desparte de familie, sbabeste si unitatea sau comuniunea ei. Sau cum spune parintele Staniloae, "Hristos este Cel care savarseste Taina cununiei, dar o savarseste unindu-i pe cei doi in Sine, ca sa ramana astfel mijloc de unire si comuniune intre cei doi". El ramane garant al fidelitatii lor, ii pastreaza pe acestia intr-o adevarata unitate si comuniune intre ei si cu Creatorul lor. Familia promoveaza coeziunea sociala, nu indivizii.

Dar aceasta prezenta a lui Hristos arata ca viata de familie nu are doar consecinte pentru viata pamanteasca a membrilor ei, ci si pentru imparatia lui Dumnezeu. Hristos constituie Stanca neclintita care permite membrilor familiei sa infrunte valurile involburate de pe marea vietii si sa dobandeasca mantuirea lor. Drumul vietii conjugale nu mai e un simplu itinerariu, ci este plasat pe axa eternitatii.

In concluzie, putem spune ca intr-o lumea secularizata, care asaza valorile materiale deasupra celor spirituale, familia trebuie sa-si descopere sensul d spiritual si autentic in Hristos, ca Dumnezeu si Om, ca sa-si adanceasca coeziunea ei interioara si sa constituie factor de progres moral in viata societatii. Istoria ne arata ca absenta valorilor spirituale a prabusit nu numai familii, ci si imperii.

Pr.Prof.Univ.Dr.Dumitru Popescu

• Viata de familie - Cuprins
  Publicat in : Viata de familie