Parintele Dometie de la Ramet

Parintele Dometie de la Ramet Mareste imaginea.

Printre parintii duhovnicesti care au luminat ca niste candele nestinse si au vegheat asupra pastrarii sufletului romanesc in adevarata credinta, intr-o epoca in care fortele intunericului faceau eforturi diabolice ca sa-l desparta de Dumnezeu, a fost si Parintele Dometie. Poporul nostru isi numeste marii duhovnici simplu Parintele si asa raman si in constiinta istoriei. Cu numele acesta sunt numiti toti preotii, dar celor care intra in constiinta publica mai larga, titlul de Parinte li se confera cu un sens mai deosebit, in care intra o anumita componenta harismatica. Un astfel de Parinte e un om "cu dar", om cu putere duhovniceasca, om care citeste si descifreaza cu usurinta sufletele, citeste uneori chiar viitorul, pe care i-l descopera Dumnezeu, identifica bolile sufletesti si le gaseste "medicamentul", spiritual vindecator.

Un astfel de duhovnic nu este rezultatul vreunei scoli speciale si nu primeste de nicaieri vreo diploma. Cea mai mare diploma a lui, nescrisa de nimeni, e de a se sti ucenicul cuiva, al unuia mai batran si mai intelept decat dansul. Din smerenie, dar si fiindca e si adevarat, el isi sprijina invatatura pe ceea ce el numeste "Parintele meu". Parintele meu zicea... E asadar un Parinte care are un Parinte. Se inscrie intr-o traditie. E un continuator. Un executor testamentar. De aceea nu se mandreste.

El e rodul rugaciunii Parintelui sau si al rugaciunilor sale, al meditatiei, al iubirii de oameni si, dincolo de toate, e un om care a reusit sa se deschida iubirii lui Dumnezeu, sa se goleasca de "eu" si de tot egoismul in asa fel incat sa lucreze Dumnezeu printr-insul, impartind mangaieri, liniste, pace sufleteasca, limpezire de destine, iertare de pacate. El da raspunsuri la tot ceea ce framanta sufletul omenesc De aceea e foarte cautat.

Daca am incerca sa spunem ceva foarte simplu si adevarat despre un astfel de Parinte, am spune ca e omul prin care ceilalti oameni il vad pe Dumnezeu. Si setea de Dumnezeu e mare. De aceea oamenii vin sa-l gaseasca prin acest duhovnic pe Dumnezeu, sa se intalneasca cu El, sa auda „cuvant", asa cum auzeau altadata de la marii duhovnici ai pustiei cei insetati care veneau de la mari departari sa ceara sfat: "Parinte, spune-mi un cuvant de mantuire". Si primeau "cuvant" si uneori le ajungea pentru o viata. Patericul, Lavsaiconul, Limonariul, Patericele romanesti, grecesti si slavone contin in aceasta privinta marturii graitoare.

Toti putem avea cuvinte de mantuire, de la noi sau din ale altora mai intelepti ca noi, dar acesta, Parintele in care credinciosii recunosc spontan, fara alegeri si alte proceduri omenesti, prezenta Harului Sfantului Duh, acesta da cuvant singur, cu autoritate de Sus, din taina legaturilor lui cu Dumnezeu si din binecuvantare de catre Dumnezeu a experientelor si nevointelor sale.

In jurul unor astfel de Parinti se aduna repede multimile. Multi doresc sa le fie ucenici. Si asa, numele de Parinte pe care li-l da multimea si li-l dau ucenicii, devine aproape sinonim cu Parintele de sange sau chiar mai mult decat atata. Fiecare il simte pe unul ca acesta ca pe tatal sau, ca pe detinatorul tainelor sufletului si viitorului sau, ca pe dezlegatorul tuturor problemelor sale ca pe garantul mantuirii sale. De aceea il viziteaza des, ii asculta, ii urmeaza sfaturile.

Noi avem si am avut in viata religioasa romaneasca multi astfel de Parinti, pe care i-a dat Dumnezeu neamului nostru. Traditia e veche in istoria noastra. Adesea politica si spirituala in acelasi timp. Sa ne amintim de Zalmoxis (Zamolxe), de Deceneu, sau sa venim in era crestina, la un Daniil Sihastrul, pictat cu aureola pe zidul Voronetului, inainte de a fi canonizat de autoritatile bisericesti. L-a canonizat poporul, iar autoritatea bisericeasca l-a consfintit abia peste o jumatate de mileniu, caci responsabilitatea poporului este emotionala si spontana, dar a Sinodului trebuie sa fie prudenta si bine verificata. E drept insa sa spunem ca autoritatea Sinodului e puternic determinata de autoritatea simtirii si deciziei credinciosilor.

Si daca ar trebui sa venim mai aproape de noi, la perioada ateista, din care, slava Domnului, am scapat, am descoperit usor ca in acea perioada s-au slobozit peste noi asupritori, dar Dumnezeu ne-a dat si Parinti veghetori asupra pamantului romanesc, pe care, oricine i-a cautat, i-a gasit, si foarte multi au fost cei care i-au cautat. Ei au aparat de disparitie monahismul si manastirile, au vegheat asupra bisericilor si indeosebi au indrumat poporul lui Dumnezeu spre pastrarea credintei pe toti cei din state si din orase. Clerul de mir a fost si el un misionar despre care nu se va spune niciodata indeajuns cat de minunata misiune a desfasurat.

Nu vom aminti aici decat cateva din numele de parinti, devenite familiare pe tot intinsul pamantului romanesc, ba unora ajungandu-le faima si peste hotare: parintele Cleopa, parintele Paisie, parintele Arsenie si altii pe care fiind inca in viata nu-i amintim, ca sa nu-i suparam, tulburandu-le smerenia. Si parintele Cleopa e in viata, dar el a trecut anumite praguri ale ispitelor mandriei, ceea ce ne indreptateste sa-l numim de pe acum printre nemuritori.

Printre acestia se afla monahi si preoti de mir, printre acestia fiind si de curand trecutul in nemurire Parintele Staniloaie, un mare Parinte al intelectualitatii romanesti cum au fost, nu cu multi ani in urma, parintele Benedict Ghius si parintele ieroschimonah Daniil Tudor.

Vom mai aminti totusi un nume, cu riscul de a-l supara pe cel in cauza, dar el nu poate citi. E orb. Dar e un orb care citeste in suflete si care pe multi ii foloseste, tocmai pentru ca, cu toata orbirea, are acei nevazuti „ochi de vazut", are duhul sfatului celui bun, si smerenia celui ce stie ca „tot darul de sus este". Toate acestea au facut din el pe parintele Teofil, „orbul de la Sambata", cum ii zice lumea cu simpatie, cu iubire, tocmai pentru a sublinia faptul ca Dumnezeu lucreaza prin toti cei prin care vrea El sa lucreze. Pentru cei pe care poporul credincios intr-o intreaga zona transilvaneana i-a binecuvantat cu numele de Parinte, acesta tinand loc si de nume de familie si de orice alt act de identitate, a fost si Parintele Dometie.

Nu de biografia lui ne vom ocupa in acest scurt cuvant despre dansul. Biografiile sunt usor de aflat si nu totdeauna au semnificatii prin care sa putem prevedea ceea ce vor deveni oamenii. Biografiile parintilor sunt cele duhovnicesti, uceniciile lor, ucenicii lor. Lecturile lor, nevointele lor, smerenia lor, si, dincolo de acestea, alegerea pe care a facut-o Dumnezeu ca sa faca din ei prelungiri pamantesti ale lucrarii mainilor Sale in lume.

Biografia Parintelui Dometie, in imaginea mea, se reduce la cateva elemente, si anume la acelea in care am fost in imediata lui apropiere, in adolescenta si in primii ani ai maturitatii. Asa cum se intampla firesc si cum ziceau latinii, pares cum paribus facillime congregantur (cei asemenea se aduna usor cu cei asemenea), ne-am imprietenit usor si trainic. Am descoperit in el o anumita curatenie sufleteasca, om fara viclesug, frizand adesea naivitatea, in sensul cel bun al cuvantului o capacitate rara de daruire imediata nevoilor celor dimprejurul lui si ceea ce era remarcabil, o disponibilitate de inceput de era crestina, pentru misiune, pentru jertfa.

Ortodoxia Parintelui Dometie era structurala, simpla, fireasca, asa cum va fi fost a mamei sale, simpla taranca devenita calugarita, desi fiul Stelian, devenit prin calugarie Dometie, a terminat Facultatea de Teologie din Bucuresti, si chiar pe locul intai. Ortodoxia cu care a iesit din scoala a fost tot atat de puternica precum cea cu care intrase. Cunostea teologia celorlalte confesiuni si ratacirile sectelor. Acestea se invatau temeinic in Facultatea de la Bucuresti, invatatura de carte si studiul comparativ al confesiunilor crestine si al religiilor i-a intarit si mai mult credinta de acasa si convingerile ortodoxe.

Sa-mi fie ingaduite cateva confesiuni legate de prietenia mea cu Parintele Dometie, chiar daca ele vor putea capata un aer anecdotic. Intre noi doi era o oarecare rivalitate. Ne cam luptam, mai pe stiute, mai pe nestiute, pentru locul intai intre cei peste 350 de studenti din anul nostru. Si cum eu eram foarte ocupat ca presedinte, la un moment dat, al Societatii Studentilor Teologi si ca membru in Oficiul Universitar al Universitatii Bucuresti, nu prea aveam timp sa-mi aprofundez cursurile inainte de examene, il rugam pe Stelian sa invete pentru mine si intotdeauna o facea cu placere. Era un fel de a zice in gluma, pentru ca el invata pentru dansul, si invata cumplit, in diminetile examenelor ne sculam amandoi devreme si colaboram intr-o sala de mese goala de la Caminul „Matei Voievod" unde locuiam, il rugam sa faca cu voce tare o repetitie generala, sintetica, a cursului pe care il invatase, iar eu ascultam, plimbandu-ma. isi facea bine lui dar, in acelasi timp, si fara efort suplimentar, imi facea bine si mie. Si cum in timpul anului eu mai citeam din Sfintii Parinti si carti de istorie, si dogmaticesti, si imi faceam vacantele la Manastirea Sambata, unde parintele Arsenie tinea pentru studenti adevarate cursuri de Mistica si Ascetica - era vremea cand se traducea si incepuse sa apara Filocalia in traducerea parintelui Staniloae - ceea ce facea colegul meu Stelian Manolache, viitorul Dometie - ma ajuta sa-mi organizez in minte lecturile, potrivit structurii cursurilor care se predasera in anul respectiv si la care nu puteam fi totdeauna prezent, cum era Stelian, fara nici o absenta. Asa luam amandoi note de trecere, ba chiar dintre cele mari, desi nu intotdeauna egale, ceea ce mai producea si
nedumeriri. La suparari nu se ajungea niciodata.

Profesorii nostri din vremea aceea erau universitari de mare prestigiu, ceea ce a asigurat multor generatii de teologi o buna pregatire, cultivand un stil academic autentic, atat in modul cum tineau prelegerile - intotdeauna erau conferinte cu public si venea public mult - cat si in felul cum cultivau relatia profesor-student. E de ajuns sa amintesc de parintele Staniloae, profesor de Mistica si Ascetica dupa Nichifor Crainic si apoi de Teologie Dogmatica si Simbolica, cu studii la Atena si in Germania, care elabora in fata studentilor, de parintele Ioan G. Coman, profesor de Patrologie, poreclit de studenti „Olimpianul", cu studii la Paris si in Germania, de Parintele Petre Vintilescu, profesor de Liturgica, de marele profesor in Istoria Bisericii Universale, dar si de Metodologia pregatirii unei lucrari teologice, Teodor M. Popescu, cu studii la Atena, de profesorul Lazar Iacob, de Drept Canonic, fost mai intai profesor de Drept la Universitatea din Cluj, de parintele Haralambie Roventa, profesorul de Noul Testament, cu studii la Oxford, inlocuit dupa moarte de profesorul Justin Moisescu, cu studii la Atena si Strasbourg, fost profesor la Varsovia, viitor patriarh, de profesorul Vasile Ispir, profesor de Pastorala si pioner al ecumenismului romanesc, de asemenea cu studii la Oxford, de parintele Nicolae Balca, de Pedagogie crestina si Filosofie, cu studii la Heidelberg, specializat in Teologia dialectica si in Existentialism (a scris cele dintai studii in romaneste despre K. Barth, Heidegger si Kierkegaard), si am mai putea aminti inca de multi altii de aceeasi talie. Nu trebuie uitat profesorul Nicolae Chitescu, de Teologie dogmatica, cu studii la Strasbourg si, ca sa incununam lista, trebuie sa il amintim, cu mandria de a-i fi fost studenti, pe Gala Galaction, care ne-a predat Vechiul Testament. Am comite o neiertata omisiune daca l-am trece printre „si altii" pe marele profesor in Istoria Bisericii Romane, parintele Nicolae M. Popescu, academician, care era atat de cunoscut si de popular incat toata lumea ii zicea „Popa Nae", trecut astfel in randul „popilor" celebrii din istoria noastra, precum „Popa Sapca", „Popa Tun" de la Buzau si altii „popi" care au cinstit tagma prin iubirea lor de neam, de cultura si de Biserica. Cine mai stie ca Popa Nae era tatal celebrului actor Mihai Popescu, mort de timpuriu, in plina desfasurare a unei cariere actoricesti de exceptie? Si acum sa nu il omitem pe marele apologet, profesorul Ioan G. Savin, care a predat chiar generatiei noastre si un curs de Introducere in Mistica si altul de Mistica Apuseana. Studiile sale despre argumentele rationale pentru existenta lui Dumnezeu nu se vor invechi niciodata. La catedra de Ascetica si Mistica, dupa ce a venit de la Sibiu parintele Staniloae, i-a fost asistent de calitate exceptionala parintele Benedict Ghius, cu o impresionanta cultura si experienta orientala si occidentala. Se completa ideal cu parintele Staniloae.

Nu stiu pe cine voi fi omis, dar trebuie sa mai adaug pe diaconul Nicolae Nicolescu, de Noul Testament, pe preotul Ion Ramureanu, de Istoria Bisericii Universale, iar dintre asistenti pe preotul Gheorghe Moisescu, la Istoria Bisericii Romane, pe ebraistul Anastasie Negoita, pe parintele Ene Braniste, ajuns mai apoi profesor plin, pe Constantin Pavel, la Morala, ajuns profesor dupa Serban Ionescu; din nou, au mai fost desigur si altii, si nu fara mare suprafata culturala, precum Nicolae Lungu, Grigorie Cristescu, Dumitru Fecioru, care a initiat impreuna cu Olimp Caciula colectia Izvoarele Ortodoxiei. Trebuie amintiti profesorii de Vechiul Testament Mircea Chialda, Vladimir Prelipceanu si nu trebuie sa uitam nici pe bibliotecarul egal profesorilor si mare ajutor al studentilor Teodor N. Manolache; si, iarasi, mai sunt si altii.

Toti acestia au fost si autori de multe carti care mai sunt si in ziua de astazi carti de referinta in toate disciplinele teologiei. Acestia au fost profesorii care l-au format pe Parintele Dometie. Am avut si colegi buni care au contribuit in buna masura, si ei, la formarea noastra reciproca. Nu cred ca acest factor nu trebuie avut in vedere si luat in consideratie. Ne era coleg mai mare Nicolae Corneanu, actualul mitropolit al Banatului, Nicolae Bordasiu, profesor de seminar, astazi mentor al unor organizatii ortodoxe de tineret si preot la biserica „Sf. Silvestru", Iulian Carstoiu, ajuns dirijor al corului Patriarhiei, Gheorghe Alexe, scriitor si misionar in America, Felix Dubneac, scriitor si misionar in America, Roman Braga, misionar in Argentina si apoi in Statele Unite. Cateva din colegele noastre au intrat in monahism si unele au ajuns starete de manastiri.

A fost si o generatie de buni romani, profesori si studenti care s-au opus incercarilor de instaurare a comunismului in Romania, dupa razboi. Studentia noastra si activitatea acestor profesori s-a desfasurat intre 1945-1949. Nu-i vom pomeni pe toti cei care au infundat puscariile, pentru ca sunt prea multi, dar cativa trebuie amintiti ca sa cinstim Facultatea de Teologie a acelei vremi. Profesorii Nichifor Crainic, Ioan G. Savin, Teodor M. Popescu, Dumitru Staniloae, Benedict Ghius au platit cu greu tribut, in ani multi de temnita, credinta lor in neamul romanesc si in ortodoxia lui. Fiindca erau mai multi, studentii au platit si ei, mult mai multi, arestari, condamnari, si unii au trecut prin infernala experienta de la Pitesti, cum au fost arhim. Roman Braga, Constantin Vaman, iar altii au trecut prin Jilava si prin alte inchisori si prin anchete inumane, precum preotul Nicolae Bordasiu, Leonida (Antonie) Plamadeala, preotul Paul Munteanu si multi altii. Cel putin doi studenti au fost omorati in batai in anchete: Vila Petre si Brasov Nita.

Prin 1946 devenise publica o miscare religioasa de buna calitate si care a cucerit repede intreaga tara. Era miscarea initiala la Manastirea Sambata din Fagaras de catre parintele Arsenie Boca. Om cu mare autoritate duhovniceasca, bun cunoscator al Sfintilor Parinti, elev al parintelui Staniloae la Sibiu, o vreme student la Arte Frumoase in Bucuresti, elev la cursurile de Anatomie al profesorului Reiner, pelerin la Sfantul Munte Athos si, dincolo de toate acestea, un bun psiholog, o minte luminata si clara, un duhovnic in aceeasi masura pentru tarani, ca si pentru cei mai rafinati intelectuali. A fost si el inchis in mai multe randuri. Multi studenti si studente din Bucuresti, din Cluj, ne faceam vacantele in preajma lui.

Tinea la noi si ne acorda o atentie deosebita. Cativa dintre acestia, si dintre studente, au intrat mai apoi in monahism. Cam tot in vremea aceea initia la Bucuresti scriitorul si ziaristul Sandu Tudor cercul „Rugul Aprins", in care erau cuprinsi si 12 studenti, dintre care doi de la Teologie, Nicolae Bordasiu si Leonida (Antonie) Plamadeala. Sandu Tudor a devenit mai apoi monahul Agaton, la Manastirea Antim si la Schitul Crasna-Gorj, apoi schimonahul Daniil, la schiturile Sihla si Rarau, de unde a fost arestat si de la Aiud nu s-a mai intors. Nu i se cunoaste nici mormantul. Martir in adevaratul inteles bisericesc al cuvantului. Influentati si de „Rugul Aprins", atrasi de „fenomenul Sambata", prin 1946 am plecat sa-l vedem si sa-l ascultam pe parintele Arsenie. Eram multi. Printre dansii si eu, si Stelian Manolache, viitorul Dometie. Apoi, noi doi am mers in toate vacantele la Sambata, pana in 1948, de-ajuns ca sa ne incolteasca in suflet dorinta de a intra in monahism. Si chiar la Sambata ne-am si marturisit-o, dar n-am luat nici o decizie definitiva si n-am fixat nici un termen. In vara lui 1948, urmarit in Bucuresti, eu am fugit in Transilvania. Mai intai la Brasov, pe un santier (Triaj), apoi la Baia Mare (pedagog si profesor la Scolile Miniere), iar in primavara la Cluj. in februarie 1949 un tribunal militar din Bucuresti ma condamna in contumacie la 7 ani temnita grea. Profitand de inca lipsa de organizare a Sigurantei - Securitatii vremii, cu riscuri, cu un certificat ca eram absolvent eminent a 3 ani de facultate la Bucuresti, certificat eliberat cu teama si curaj de decanul diac. prof. Emilian Vasilescu, intr-o luna mi-am dat la Institutul Teologic Universitar din Cluj examenele anului IV si Licenta, cu prof.diac.dr. Nicolae Balca, la catedra de Filosofie-Pedagogie. Am tratat tema „Antropologia carreliana", (Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel, este autorul cartii pe atunci in voga, tradusa si in romaneste, Omul, fiinta necunoscuta, dar si al unui Tratat despre rugaciune. Un fel de Nicolae Paulescu al francezilor).

Spre surprinderea mea si a colegilor de la Cluj care nu ma cunosteau, pentru ca nu fusesem nici o ora la cursuri - erau studenti fosti uniti si ortodocsi, fiind dupa 1948 - am fost clasificat intaiul si declarat sef de promotie. Am tinut si discursul final in fata episcopilor Nicolae Colan si Nicolae Popovici si a Ministrului Cultelor Stanciu Stoian. Dar simtind ca se vor pune intrebari asupra „premiantului" - pana atunci trecusem examenele si licenta cu discretie liber asumata, toti stiind ca eram „fugit" din Bucuresti -, a doua zi am disparut din Cluj, cu destinatie de nimeni cunoscuta.

M-am dus la parintele Arsenie. Autoritatile vremii il obligasera sa paraseasca Manastirea Sambata, ca sa-i distruga miscarea religioasa si misiunea, il mutasera intr-un schit gol, Prislop, de langa Hateg. Fusesem la el si in iarna lui 1948-1949, cand nu eram condamnat inca, dar ma stiam urmarit si ma intrebase daca hotararea mea de intrare in monahism mai ramane, ii spusesem ca ramane, deoarece ca monah voi suporta temnita mai bine si voi face si misiune. A fost de acord si m-a binecuvantat.
Acum eram dupa licenta, dar si dupa condamnarea in lipsa. De data aceasta l-am intrebat eu: „Mai aveti acum curajul sa ma calugariti? Daca nu, plec imediat incotro ma va lumina Dumnezeu". Mi-a spus hotarat: „Ramai". Ne asumam amandoi raspunderea. A avut curaj si ii raman vesnic recunoscator. M-a luat in chilia lui, a luat din cuier o dulama, mi-a pus pe cap un potcap si mi-a zis: „De acum esti «fratele Leonida».. Voi vorbi cu Vladica Mageru sa te diaconeasca. Pe urma te vom si calugari". Aceasta se intampla la inceput de iulie 1949. De hotararea mea de a ma calugari stia din Bucuresti Stelian Manolache, dar nu ne mai vazusem de un an, de cand fugisem eu din Bucuresti, abandonand Teologia dupa ce incheiasem anul III. Am spus mai sus cum am terminat totusi Teologia de la Cluj. Si asa disputa noastra cu privire la locul intai s-a rezolvat fericit pentru amandoi.

Stelian a fost sef de promotie la Bucuresti, iar eu sef de promotie la Cluj! Solutia a gasit-o Providenta. Fiind acum la Prislop, am profitat de un vizitator bucurestean prin care i-am trimis un biletel lui Stelian Manolache: „in cateva zile ma calugaresc. Te astept". Spre surprinderea parintelui Arsenie si a mea, a doua zi ne-am trezit cu Stelian la Prislop. „Daca tu te calugaresti, si eu ma calugaresc. Amandoi am luat hotararea, cand am luat-o". Nu si-a intrebat nici parintii, nici fratii sau surorile. Ca la Pateric.

In august, episcopul Andrei Mageru m-a facut pe mine diacon si pe Stelian preot. Amandoi, deocamdata, celibi si cu numele noastre de botez. La „Ziua Crucii", 14 septembrie parintele Arsenie ne-a calugarit in mijlocul unei mari multimi venite la Praznicul Sfintei Cruci. Asa Stelian a devenit monahul Dometie, avandu-l ca nas pe parintele Serafim Popescu, venit de la Sambata special pentru aceasta, iar Leonida a devenit monahul Antonie, avandu-l ca nas pe parintele Agaton Tudor, de la Rugul Aprins de la Manastirea Antim din Bucuresti, venit de asemenea special pentru aceasta, in felul acesta mi-am asigurat doi parinti duhovnicesti ca mentori si raman cu indatorirea de a-i evoca inainte de a-mi slabi condeiul, pe amandoi, mai mult decat am facut-o in aceasta prefata la o carte despre Parintele Dometie.

Impreuna cu parintele Agaton (viitorul Daniil) Tudor au mai venit de la Manastirea Antim si parintii Sofian Boghiu si Felix Dubneac. Am ramas impreuna cu Dometie la Prislop pana in ianuarie 1950. Cateva luni dupa calugarie, intr-o zi, cu graba si teama, cineva din familie, din Bucuresti, a venit sa ma anunte ca m-a cautat Securitatea si ca e pe urmele mele. In aceeasi ora am plecat, in necunoscut, in marea padure care se chema Bucuresti, unde profesorii Ilie Dadarlat, originar din Salistea Sibiului, m-a tinut ascuns toata iarna, pana in mai, in casa lui, cu riscuri usor imaginabile, intr-o curte cu vreo sase familii care nu trebuiau sa stie de existenta mea. Ascunderea mi-a organizat-o parintele Arsenie Papacioc, azi la Techirghiol, si doamna Laura Voicescu. Pe cei de la Prislop m-am obligat in constiinta mea sa-i protejez, si i-am protejat cu pret greu. I-a anchetat, pe ei si pe toti cei care m-au adapostit timp de sase ani, pana la arestarea din toamna lui 1954, la Iasi. „N-am stiut ca sunt urmarit sau condamnat", asa am tinut-o doi ani cat am trecut prin anchete la Iasi, Bucuresti si Galati. Concluzia trebuia sa fie si a fost: nestiind el, naveau cum sa stie nici cei care l-au adapostit!

Din momentul plecarii mele de la Prislop, biografia lui Dometie s-a despartit de a mea. Si nu de a mea ma voi ocupa mai departe.

Parintele Dometie a mai ramas la Prislop pana cand manastirea s-a transformat in manastire de maici. Apoi a plecat si, cu zel misionar, in cele din urma, si-a alcatuit propria lui obste de maici, ajungand cu ele la Manastirea Ratesti din Eparhia Buzaului si apoi la Manastirea Rameti din Transilvania pe care a gasit-o aproape parasita. A avut langa el, ca stareta, care este si astazi, pe ruda sa maica Ierusalima Ghibu si a cladit mai intai o manastire in suflete. Aspru dar drept, a impus in cunostinta maicilor care l-au urmat chipul sfantului. Slujitor cu iubire de slujbe, mare cantaret - parintele Arsenie l-a numit cu Cucuzel, dupa numele unui celebru cantaret din Athos - atent la viata personala a fiecarei maici, duhovnic cu multe preluari creatoare de la parintele Arsenie, a devenit repede cunoscut si cautat de lumea laica, incat ajunse sa nu mai aiba ragaz de somn, lectura si meditatie. Dupa ce am fost eliberat di inchisoare si am fost trimis noua ani la munca de jos, intr-o fabrica, am auzit de numele lui Dometie ca de numele unui profet si un harismatic in cea mai buna traditie a bisericii. L-am intalnit. Era vesel, deschis gata, sa-si dea haina de pe el. Am constatat ca pe sub dulama nu avea camasa. O daduse. Ii parea rau. Ar fi vrut sa mi-o dea mie ca de, eram oropsit, dat afara de la doctorat, exclus din manastire, muncitor in trei schimburi etc.

Ne-am adus aminte de prima seara la Prislop, din 1949. Aveam chiliile vecine. Seara m-a chemat in chilia lui dezamagit. Nu stiam ce putea fi. Gandeam ca-l vor fi napadit parerile de rau ca parasise lumea. Cred ca il astepta si o viitoare preoteasa de prin partile Brailei. Eram gata sa-l absolv de legamantul din studentie si a doua zi sa-l conduc la Bretea Streiului, la gara. Dar el imi arata canapeaua din chilie. „Asta-i manastire? Asta-i calugarie? Pe canapele?" „Stai cuminte, Steliane. Sa nu ne auda cineva. Asta-i de ochii lumii. Ei nu trebuie sa cunoasca nevointele calugarilor, inainte de a te culca, incui usa, intorci canapeaua cu picioarele in sus si te culci pe arcuri, imbracat in dulama, sa nu-ti rupi vreo coasta!". I-am spus-o cu mare seriozitate, controlandu-mi toti muschii fetei, sa nu cumva sa se observe vreun zambet. S-a uitat la mine cam neincrezator - ii mai facusem unele pozne in timpul studiilor - dar seriozitatea mea i-a impus. La urma urmei eram la inceput de viata noua. M-a intrebat: „Tu asa faci?" - „Bineinteles", si am plecat repede. Am auzit zgomote in chilie dar dis-de-dimineata iam batut la usa: „Deschide repede, repede". Repede ca sa nu aiba timp sa intoarca patul. A deschis. Canapeaua era cu picioarele in sus iar el incercase sa doarma pe arcuri, si acum se tinea de coaste, obosit. „Greu cu calugaria", imi zise. Si atunci am izbucnit in ras. A inteles. „Te-ai ras de mine!" „Iarta-ma, Steliane, naivitatea se plateste. Ti-amintesti cand, in anul I, eu, crezand ca la facultate se pot pune orice fel de intrebari, la seminarul de Noul Testament am pus o intrebare cam naiva si, poate, cam libera? Te-ai ridicat tu din primul rand de banci din Aula Magna si mi-ai strigat: „Asculta tu, ala din ultima banca - era un amfiteatru mare -, gandestete bine inainte de a pune intrebari. Si nu uita: Extra ecclesiam nulla salus" (in afara Bisericii nu exista mantuire) -„N-ai uitat", imi reprosa el. - „De azi am uitat. Ti-am raspuns si eu, in felul meu, la intrebarea despre canapea. De-acum poti sa dormi ca lumea. Nu asta da masura calugariei". „Blagosloveste, Parinte", imi spuse el ironic, si cu asta, cel putin cu privire la canapele, instructia lui monahala s-a incheiat. Parintele Arsenie a ras cateva zile de noi.

Daca cineva s-a asteptat sa scriu despre Parintele Dometie vreun tratat ca cel al Sfantului Vasile cel Mare, in care descrie discutiile cu Sfantul Ioan Gura de Aur despre preotie, va fi dezamagit. Dar sa pastram proportiile. Si-apoi sa nu creada cineva ca am intentionat vreun tratat pedagogic, spre uzul novicilor. Am notat cateva foarte simple fapte de viata. Nu teorii, despre care s-ar putea sa pricep sa le alcatuiesc si sa le dezvolt convingator. Cred insa ca aceste fapte de viata, cateva din cele multe altele, vor putea fi citite in sensurile lor profunde. Ele sunt semne ale puritatii Parintelui Dometie, calitati pe care se va zidi toata viata lui monahala, jertfelnica. Era uneori meditativ, dar stia si ii placea sa cante; ii placea sa stea in chilie sa citeasca, dar pleca de indata cu obstea prin padure, in munte, povestindu-le tot ce credea ca ar putea inveseli duhovniceste pe cei care il ascultau. Muncea cot la cot cu cei care munceau, cu maicile si cu surorile, si le strecura cu orice prilej cate un cuvant de folos, ca in Pateric. Maicile de la Rameti care l-au avut duhovnic, tata, prieten, iti spun cu orice prilej cate un „cuvant" auzit de la dansul. Asa zicea, asa facea, asa ne-a invatat... Cele mai noi, venite dupa moartea lui, traiesc din legenda lui si se considera chemate de el si ucenicele lui, ca si cele crescute de dansul.

A murit dupa inundatiile din anul 1975 aducandu-le cu spinarea alimente, pe o coasta de munte fara carare. Dupa ce am fost ales vicar patriarhal, dupa Primavara de la Praga, cand am putut fi trimis sa-mi fac doctoratul la Oxford, am fost vreo doi ani si rector al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti. L-am chemat pe Dometie si i-am propus sa se inscrie la doctorat. Sa inscris, a reusit si lucra la o teza care ar fi fost foarte buna. Voia sa reia competitia de altadata, aratand ca n-a trecut pe primul loc numai din intamplare!

La Bucuresti uneori accepta sa doarma la mine, la resedinta de la Antim. Cand ii deschideam usa dimineata, il vedeam dormind pe jos, „ca sa nu sifoneze cearsafurile", ca nu avusese asa ceva nici acasa si nu avea nici la manastire. Cand a murit naprasnic in timpul inundatiilor -fara chinuri lungi, ci cu sfarsit crestinesc, fara dureri, cum e moartea dreptilor -, maica stareta Ierusalima si cu sora Parintelui Dometie, Maica Eudoxia, au venit special la Bucuresti la prietenul cel mai bun al Parintelui, sa-i scrie epitaful, pe care il voia ca pe o insemnare pe o carte deschisa. I l-am scris cu iubire si asa se poate citi si astazi pe mormantul lui de la poalele staretiei Rametiului, floare printre flori. E prezent mereu acolo, in moarte ca si in viata.

Mai deunazi (16 august 1993), aflandu-ma la Rameti impreuna cu S.S. Patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu I, si cu PF Patriarh Teoctist, i-am povestit constantinopolitanului, uitandu-ne de pe cerdac in jos la mormantul Parintelui Dometie, impreuna cu ucenicul sau si al meu, episcopul Casian, vicar la Dunarea de Jos, faptele si viata acestui om evlavios, generos, iubitor si iubit. „Maine ii facem o slujba", a hotarat Patriarhul Bartolomeu I, primus inter pares in lumea ortodoxa. Ecumenicul s-a aplecat cu evlavie asupra amintirii Parintelui nostru romanesc Dometie. Mi s-a parut o clipa ca in locul crucii de la capatul mormantului era chiar Dometie, in picioare, cu pletele imprastiate peste umeri, zambindu-mi asa cum facea cand ii pregateam cate o surpriza ca sa-l bucur. Parea ca imi zice: „Iar mi-ai facut-o. Dumnezeule! Mi-ai adus aici chiar pe Ecumenicul! Multe iti mai trec tie prin cap, Leonida!".

Intotdeauna cand ne intalneam, ma dezmierda cu numele din studentie. Disparea episcopul si aparea prietenul. Si eu faceam la fel cu dansul, fiindca ne-ar fi stingherit distantele. Pe mine mai ales. Fiindca el, monahul, asa cum era, era mai sus decat mine, episcopul. Cine ma poate crede, sa ma creada ca o spun fara fatarnicie si fara falsa smerenie, la urma urmei pe cat de comoda si de intrata in obicei - limbaj de lemn - pe atat si de inutila.

Maicile de la Rameti, ori de cate ori trec pe langa mormantul Parintelui Dometie, se insenineaza cu semnul crucii. M-am tot intrebat: se roaga pentru el, sau ii cer rugaciuni si ocrotire pentru ele? N-as indrazni sa le intreb pe ele, pentru ca in camara tainelor duhovnicesti trebuie sa intram cu sfiala, cu smerenie, cu discernamant, cu sfat si cu indelunga rabdare, ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa raspunda cand si cum va hotari El despre viitorul pe pamant al celor trecuti dincolo.

Parintele Dometie a fost un om de actiune dar, in acelasi timp, un om de rugaciune, un filocalic. S-a format la umbra Filocaliei, care tocmai se tiparea din 1946, si era un tainic al Rugaciunii isihaste, pe care o preda maicilor si laicilor, cu grija de a o inradacina in practica de toate zilele potrivit cu traditia cea mai autentica ortodoxa, si nu ca pe un exercitiu mecanic, cum o intelegeau unii si cum o mai inteleg si astazi, asemanand-o cu unele exercitii orientale.

In amintirea celor care l-au cunoscut si a celor care l-au avut duhovnic, Parintele Dometie, plecat prea devreme, n-a murit, ci continua sa le fie prieten si duhovnic.

+ IPS Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului, Crisanei si Maramuresului

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 4508

Voteaza:

Parintele Dometie de la Ramet 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE