Si a lacrimat Iisus

Si a lacrimat Iisus Mareste imaginea.

Sambetele Postului Mare sunt zile euharistice si contin in acelasi timp dimensiunea invierii ca speranta pentru cei repausati care au adormit intru aceasta nadejde. Cele doua sambete subliniaza adevaratul inteles al mortii in Crestinism si al rugaciunii de pomenire a mortilor.

Garantia invierii noastre
Postul Mare se incheie cu Sambata lui Lazar, cand se aminteste de minunea pe care a facut-o Hristos inainte de patima Sa mantuitoare, considerata cea mai mare minune a Sa, care este, in acelasi timp, si garantia invierii noastre. La Sfanta Liturghie din aceasta zi, se istoriseste intreg evenimentul invierii lui Lazar din morti, descris in detaliu de Sfantul Evanghelist Ioan, in capitolul al 11-lea (1-45). Pericopa evanghelica ne propune spre meditatie invataturi soteriologice si eshatologice de o mare profunzime si complexitate.

In saptamana Floriilor, accentele ascetico-liturgice sunt orientate spre semnificatiile soteriologice ale invierii lui Lazar si infatiseaza pe Hristos Care Se indreapta spre acceptarea de bunavoie a Crucii.

Deoarece in meditatiile anterioare am vorbit mai mult despre pocainta, reconciliere si mantuire, vom ramane fideli aceluiasi ton elegiac, specific starii de pocainta continua ceruta de perioada Paresimilor, transfiguratoare si nu desfiguratoare.

In versetul 35 al capitolului al 11-lea, se relateaza faptul ca, in fata mormantului prietenului Sau Lazar, Iisus a plans: „Si a lacrimat Iisus“. Ca orice om, in fata multimii intristate si a bunului sau prieten pus de patru zile in mormant, Iisus S-a intristat si a plans. Este semnul ca in El, desi locuia toata plinatatea dumnezeirii, dispozitiile naturale (afectele fizice) erau active. Intrupandu-Se, a devenit asemenea noua, vulnerabil, sensibil in a-Si arata compasiunea fata de suferinzi. Crestinismul, de altfel, este singura religie in care Dumnezeu Se face Persoana pentru a impartasi si primi suferinta creaturii, in dialog interpersonal. Dumnezeu se face partas suferintelor noastre.

Un paste neincetat
Moartea nu-i ceva care incheie viata noastra terestra, ci este o realitate care exista in noi si in jurul nostru. Tot Sfantul Pavel zice ca „Noi murim in fiecare zi“ (I Corinteni 15, 31).

Fiecare moarte este urmata de o inviere sau de o renastere. Altfel spus, orice moarte presupune o noua forma de viata. Chiar si existenta noastra pamanteasca este un amestec de moarte si inviere. Pelerinajul nostru pe acest pamant este un paste neincetat, adica o trecere permanenta prin moarte la o noua forma de viata. Spre exemplu, intre nasterea noastra initiala si adormirea finala, viata noastra este constituita din moarte si inviere. Urmariti ciclul vietii noastre biologice. De fiecare data cand adormim in timpul somnului din noapte, aceasta dispozitie naturala inseamna o pregustare a mortii; dar fiecare trezire din somnul noptii, dimineata, inseamna o inviere din morti. In una dintre rugaciunile de seara zicem: „Stapane, Iubitorule de oameni, au doar nu-mi va fi patul acesta groapa? Sau inca vei mai lumina cu ziua ticalosul meu suflet? Iata, groapa-mi zace inainte si iata, moartea-mi sta inainte.“ De asemenea, o rugaciune din spiritualitatea iudaica spune: „Binecuvantat esti, Doamne, Creatorul Universului, caci recreezi lumea in fiecare dimineata.“ Asa va fi si cu somnul final. Adormim intru Domnul si ne trezim la o alta forma de viata, straina sensibilitatilor noastre de pe pamant.

Tot modelul acesta de moarte si inviere, putin diferit, il observam si in procesul nostru de crestere biologica. Trecerea de la starea de prunc la copil, de la copil la adolescent, de la adolescent la adult, de la adult la batran inseamna o trecere prin moarte la o alta etapa a vietii pamantene. Nu ne mai intoarcem niciodata la starea de dinainte; am murit fata de acea etapa a vietii. Batranetea nu este un sfarsit al etapelor vietii, ci o implinire a persoanei, iar moartea nu este o fatalitate, ci o trecere, un paste catre o noua forma de viata, superioara celei trecute. Asadar, moartea nu are un caracter distructiv, ci unul constructiv. Dupa moarte vine invierea, stiind ca „prin Hristos inviat viata stapaneste si niciun mort nu mai este in mormant“.

Cu toate acestea, moartea biologica este simtita ca anormala, tragica si monstruoasa. Indiferent de realismul nostru in abordarea fenomenului, ea naste dezolare si indignare. L-am vazut pe Hristos plangand in fata mormantului lui Lazar. Sfantul Pavel considera moartea un dusman care va fi invins (cf. I Corinteni 15, 26), ceea ce inseamna ca fenomenul nu face parte din planul lui Dumnezeu. Totusi, ea este o expresie a smereniei, a milei si a compasiunii lui Dumnezeu pentru om. Ce-ar fi daca am trai la infinit in aceasta lume coruptibila si desarta!? Sensul existentei ar fi teribil si insuportabil. De aceea, Dumnezeu a lasat acest „tunel de scapare“, numit „moarte“, ca sa se plineasca toate, dupa planul Sau. Fenomenul nu face altceva decat sa desfaca sufletul de trupul coruptibil, pentru ca, dupa un timp oarecare, sa se reuneasca intr-o alta stare si cu alte atribute, devenind acel trup spiritualizat ca al lui Hristos, dupa Inviere. Cunoastem acest lucru inca de la Ieremia profetul, care a vazut aceasta lucrare a lui Dumnezeu si a spus: „«Scoala si intra in casa olarului, si acolo iti voi vesti cuvintele Mele!» Si am intrat eu in casa olarului si iata acesta lucra cu roata si vasul pe care-l facea olarul din lut s-a stricat in mana lui; dar olarul a facut dintr-insul alt vas, cum a crezut ca-i mai bine sa-l faca“ (Ieremia 18, 2-3). Prin urmare, Olarul dumnezeiesc, pe noi, vasul acesta de pamant, stricat prin pacat, il sparge, pentru a-l reface, dandu-i maretia primordiala, cea a lui Adam inainte de cadere, cand acesta avea posibilitatea sa nu moara. Deci Dumnezeu foloseste moartea ca un instrument al restaurarii noastre fiintiale. Totodata, moartea nu inseamna despartire, caci ne vom reintalni atat cu trupul pe care l-am avut dintru inceput, cat si cu cei pe care i-am cunoscut in viata pe care am trait-o pe pamant.

Dupa suferinta vine transfigurarea

Cu astfel de ganduri, sa incheiem asceza postului si sa ne pregatim de lumina Invierii.

Sunt foarte multi in ultimul timp care escamoteaza divinitatea Mantuitorului, ca ecou al vocii Marelui Inchizitor dostoievskian, ancorati in Umanism plat si Existentialism fad, spunand: prea multa injustitie, nedreptate, violenta, rau in lume; copii handicapati, flamanzi, abandonati, bolnavi de boli incurabile si necunoscute. Unde este Dumnezeu? El nu exista, caci daca ar exista ar disparea toate acestea, caci ar lua in propriile maini destinul acestor nefericiti. Existentialismul ateu, preluand fragmentar o afirmatie a filosofului german Friedrich Nietzsche, a lansat ideea ca Dumnezeu a murit, iar cel ce imparateste acum este supraomul, care vine din neant si sfarseste in el. Unde a ajuns lumea guvernata de superman? Iata finalitatea unei astfel de gandiri nebune despre filosofia supraomului! Sa privim doar fresca secolului al XX-lea: razboi planetar, despoti si tirani capabili sa extermine intreaga populatie a planetei; gulaguri, deportari, azile pline de psihopati si oligofreni, sali de tortura, inchisori traumatizante, terorism, bomba nucleara, arme din ce in ce mai sofisticate pentru distrugere in masa, nihilism, putrefactie culturala si spirituala, invidie, ura de rasa, crize de tot felul, inversarea valorilor morale etc.

Nihilistii vor un Dumnezeu Care sa schimbe aceasta fresca macabra si plina de himere. Dumnezeu este atotputernic si ar putea schimba toate, dar ar anihila libertatea omului caruia i-a dat pamantul ca un paradis, unde sa se organizeze singur, in maniera umana. Nu trebuie sa spunem ca Dumnezeu ingaduie suferinta. El Insusi Si-o asuma in mod voit. Sa ne amintim ca atunci cand Iisus era in Gradina Ghetsimani si cand unul dintre ucenici a scos sabia si a lovit, taind urechea unui slujitor al puterii, El i-a zis: „Intoarce sabia ta la locul ei, ca toti cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Luca 26, 52). Apoi continua: „Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri?” (Matei, 26,53). Dar acestea se fac pentru a se implini Scriptura: „Bate-voi pastorul si se vor risipi oile turmei”(Matei 26, 31). Deci, Iisus nu uzeaza de atotputernicia Sa, „ci Se smereste pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte si inca moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Deci Dumnezeu este atotputernic, dar nu-L forteaza pe om sa-L iubeasca, El acceptand sa sufere mai departe din cauza neputintei omului de a raspunde iubirii Lui. In fata acestei suferinte pe care Si-o asuma, Iisus plange, lacrimeaza. El varsa lacrimi pentru suferinta umana, suferinta care nu s-a produs din cauza Lui. Nu Dumnezeu este cauza suferintei, ci raul, care nu are nicio legatura cu Dumnezeu. Un sfant aproape contemporan, care a trait in plina epoca a modernismului steril (sf. Siluan de Athos), contempland fresca sinistra a umanitatii, ne da un sfat extraordinar: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.

Hristos stie ca dupa suferinta vine transfigurarea, caci cel ce rabda pana la sfarsit acela se va mantui, adica va vedea Invierea lui Hristos si se va face partas al acestei Invieri.

Preasfintitul Ioachim Bacauanul
Sursa:epr.ro

.

10 Aprilie 2014

Vizualizari: 1444

Voteaza:

Si a lacrimat Iisus 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE