Preaiubitilor!
Astazi Domnul nostru Se pogoara in intunecimile locasurilor iadului. Astazi El sfarma portile cele de fier. Astazi Domnul sfarma incuietorile cele de fier.
Ascultati cu luare-aminte aceasta. Nu a spus: „Deschideti portile cele de fier", ci El le-a zdrobit. De ce? Ca sa fie fara de trebuinta temnita de acum inainte!
El nu a dat la o parte incuietorile, le-a sfaramat, ca sa se faca temnita cea trainica fara de vreun folos, caci unde nu sunt porti, nici chei, acolo chiar de intra cineva nu poate sa fie tinut. Iar daca Hristos a sfaramat ceva, cine altul poate sa-l mai faca asa cum a fost mai inainte? Ceea ce Domnul-Dumnezeu a sfaramat cine ar mai putea dupa aceea sa mai indrepte?
Cand imparatii voiesc sa elibereze pe cei inchisi, trimit scrisoare catre supraveghetorii temnitelor ca sa-i slobozeasca pe cei de acolo. Ei deschid si nu sfarma nici portile, nici incuietorile, aratand prin aceasta ca in acele locuri vor intra din nou fie aceiasi zavorati, fie altii. Hristos nu a facut insa in acest chip, ci, voind sa arate ca a pus capat mortii, a sfaramat El portile cele de fier. Portile insa le-a numit de fier nu pentru ca ar fi fost astfel, ci pentru ca ele nu vor mai aduce chin pana la moarte.
Asemenea unui imparat care -afland un talhar bantuind o cetate, rapind din toate, traind intr-o pestera in care isi asaza bogatia - il leaga mai intai pe talhar, il preda pe el la chinuri si aduce bogatia lui in locasurile cele imparatesti - tot astfel a facut si Hristos. El a legat pe talhar si pe temnicer, adica pe diavol si moartea, iar bogatia Lui - avem in vedere aici neamul omenesc - a dus-o in palatele cele imparatesti. Pentru aceasta, Pavel spune in epistola sa: El ne-a scos de sub puterea intunericului si ne-a stramutat in imparatia Fiului iubirii Sale (Col. 1, 13). Si minunat lucru este ca insusi imparatul a venit. E limpede ca nici un imparat nu ar fi facut nicicand aceasta, ci el i-ar fi slobozit pe cei inchisi prin slujitorii sai. Aici insa lucrurile nu se petrec asa, ci insusi imparatul Hristos vine la cei inchisi. El nu socoteste ca lucru de rusine sa vina in temnita la cei inchisi, pentru ca nu avea de ce sa Se rusineze de acel chip pe care El insusi l-a zidit. Domnul zdrobeste incuietorile, sfarma portile, navaleste asupra iadului, pustieste intregul lui intuneric si, robind pe temnicer, Se intoarce dupa aceasta la noi. Potrivnicul, legat trainic, este luat prizonier si pradat. Iar moartea, aruncand arma sa, alearga la picioarele imparatului. Ati vazut faptele cele marete ale crucii? Ati vazut biruinta cea minunata? Sa-ti mai spun si altceva? - Minunat si inca mai minunat! Cunoasteti inceputul biruintei. Atunci va veti minuna inca si mai mult. Cu aceeasi arma cu care diavolul si-a insusit biruinta, Hristos il biruie pe diavol si El insusi ii ia arma, biruindu-l cu aceasta. Cum se face una ca asta? Ascultati!
Fecioara, lemnul si moartea sunt chipuri ale biruirii omului de catre diavol. Si cu adevarat. Prin Fecioara se intelege Eva, caci ea nu cunoscuse barbat. Lemnul ce fusese oprit - indreptare a lui Adam, iar moartea - osandirea lui. Iata din nou Fecioara, lemnul si moartea se fac chipuri ale biruintei: in locul Evei de acolo, aici este Maria; in locul pomului cunostintei binelui si raului, aici avem lemnul Crucii; in locul mortii lui Adam - moartea lui Hristos. Vezi oare cum diavolul, cu acelea cu care a biruit, tot prin acelea a fost biruit? Prin lemn diavolul l-a biruit pe Adam. Prin lemn Hristos l-a biruit pe diavol. Acel lemn a trimis in iad, iar lemnul crucii a scos de acolo pe cei ce au intrat in el. Si inca: acel lemn il ascundea pe Adam cel gol, iar acest lemn se arata biruitor mai presus de toate. Acela a osandit si pe acelea care erau cu el, iar acesta invie pe Acela Care a fost mai dinainte de el. Cine ar putea spune prin cuvinte puterea Domnului? Din muritori noi am devenit nemuritori. Acestea sunt faptele cele marete ale crucii.
Ati inteles inceputul biruintei? Aflati si aceasta: cum fara de rusinare a fost savarsita aceasta mare lucrare. Noi nu ne-am insangerat arma, nici nu am intrat in randul luptatorilor, nu am fost biciuiti, nici nu am vazut rau, ci am avut biruinta. Nevointa este a lui Hristos, iar cununa a noastra.
Si astfel, pentru ca biruinta este a noastra, acum cu totii sa cantam precum ostasii cantare de biruinta si sa graim cu lauda Domnului: Moartea a fost inghitita de biruinta. Unde iti este, moarte, biruinta ta? Unde iti este, moarte, boldul tau? (I Cor. 15, 54, 55).
Hristos Cel rastignit, Dumnezeul nostru, a savarsit aceasta lucrare pentru noi. Lui fie slava si stapanirea impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii veci-lor. Amin!
Sfantul Clement de Ohrida
Articol preluat din volumul "Cuvinte si invataturi de folos pentru orice crestin", Ed. Sophia
-
Mielul de Sfintele Pasti
Publicat in : Sfintele Pasti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.