In dimineata zilei de vineri 14 Nisan, Domnul Iisus este adus de la Caiafa la pretoriu, unde urma sa fie judecat de Pilat. Prin pretoriu se intelege, in contextul neotestamentar, tribunalul alaturat palatului ocupat la Ierusalim de procuratorul roman, a carui resedinta permanenta se afla la Cezareea.

Sfantul Ioan subliniaza ca insotitorii lui Iisus nu au intrat in pretoriu, deoarece in seara acelei zile ei serbau Pastele si contactul de orice fel cu paganii ii pangarea, ceea ce ar fi avut drept consecinta indepartarea lor de la cina pascala. Evanghelistul spune clar ca ei nu au intrat in pretoriu "ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastile" (Ioan 18, 28).

Este uluitoare aceasta teama de intinarea fizica - denuntata de altfel de Domnul in repetate randuri -, care merge mana in mana cu lipsa oricarui scrupul de ordin moral. Aceia care, de frica unei pangariri, nu se apropie de romani si de edificiile zidite si locuite de ei nu se sfiesc ca, in ajunul Pastilor, sa osandeasca un om la moarte si sa-l supuna la chinuri. Chiar daca sinedristii ramasesera orbi fata de taina lui Hristos, socotin-du-L cu adevarat vinovat, pornirea lor patimasa, din cauza careia nu so-vaiau sa se prefaca in ucigasi in preajma celei mai mari sarbatori a lui Israel, nu poate fi trecuta cu vederea.

Pilat, care de patru ani carmuia Iudeea si cunostea bine obiceiurile evreilor, auzind ca i se aduce un osandit, iesi afara din pretoriu si intreba ce invinuire se ridica impotriva acestuia (18, 29). La intrebarea pusa de Pilat insotitorilor lui Iisus, ei raspund: "Daca Acesta n-ar fi fost raufacator, nu ti L-am fi dat tie" (18, 30). Se remarca dintru inceput tonul sfidator si aproape dusmanos. Pilat, intuind parca primejdia, incearca sa se strecoare, indemnandu-i: "Luati-L voi si judecati-L dupa legea voastra" (18, 31), la care ei raspund, dezvaluindu-si astfel cu cinism intentiile: "Noua nu ne este ingaduit sa omoram pe ni-meni" (18, 31). Conducatorii evrei isi dau deci in vileag planul: ei nu asteapta de la Pilat o judecata obiectiva, ci confirmarea verdictului dat de Sinedriu. Procuratorul astepta sa i se prezinte unele acuzari si in loc de aceasta i se ofera o sentinta gata formulata. Este probabil ca, tulburati putin de atitudinea dispretuitoare a lui Pilat, care incearca sa-si decime competenta, sinedristii ii prezinta invinuirile enuntate de Sanhedrin si consemnate numai de Luca.

Toate acuzatiile au caracter politic, evreii stiind bine ca numai asemenea argumente ar fi putut sa-l impresioneze pe Pilat. Iisus este acuzat ca indeamna la razvratire, ca impiedica plata birului catre Cezar si ca isi aroga titlul de rege (Luca 23, 2). La baza tuturor acestor invinuiri se afla un fapt real din viata Mantuitorului, interpretat insa intr-un mod tendentios, ceea ce pune in evidenta reaua credinta a judecatorilor. Ultima dintre ele, si anume aceea ca Iisus S-ar fi infatisat pe Sine drept rege, era de natura sa constituie o crima politica, deoarece presupunea contestarea puterii imparatului roman. De aceea, atunci cand Pilat intra in pretoriu impreuna cu Iisus si incepe sa-L cerceteze, prima intrebare pe care I-o pune are in vedere tocmai acest ultim punct: "Tu esti regele iudeilor?" (Ioan 18, 33). Este, fara indoiala, acuzatia care l-a nedumerit cel mai mult pe procurator si l-a silit sa-si incordeze atentia. Domnul insa ocoleste raspunsul si ii pune la randul Sau o intrebare lui Pilat: "De la tine insuti zici acestea, sau altii ti-au spus-o despre Mine?" (18, 34). La care acesta da un raspuns plin de dispret fata de cei de un neam cu Iisus: "Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tau si arhiereii Te-au predat mie. Ce ai facut?" (18, 35).

De patru ani de cand guverna Iudeea, Pilat se aratase deosebit de aspru cu evreii, netinand seama de credinta lor, pe care o socotea drept o superstitie orientala. in cazul de fata, vazand pornirea manifestata de evrei impotriva lui Iisus, era inclinat sa nu accepte sugestiile acestora. De altfel, Marcu spune ca procuratorul stia "ca arhiereii il dadusera in mana lui din invidie" (Marcu 15, 10). Se pare ca Pilat auzise inca mai demult de Iisus, precum si de conflictul iscat intre El si conducatorii evrei. Trebuie remarcat insa ca, in mod involuntar, Pilat emite in acest moment un adevar de adanca semnificatie. El ii spune lui Iisus, referindu-se la Israel, "poporul Tau". Cu adevarat evreii sunt poporul lui Iisus, neamul din care Se trage dupa trup si care de veacuri L-a asteptat si a pregatit venirea Sa. Si totusi, tot ei il vor trimite la moarte. Raspunzand la intrebarea lui Pilat privind vocatia Sa de rege, Domnul spune: "imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Daca imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici" (Ioan 18, 36).

Odinioara, raspunzand irodianilor, care incercau sa-L puna in situatia de a respinge plata birului catre Cezar, Iisus facuse o deosebire neta intre sfera religiei si aceea a politicului. Acum, dinaintea dregatorului care reprezinta cel mai puternic stat din acea vreme, Mantuitorul afirma cu tarie transcendenta imparatiei Sale, care difera prin esenta de orice alcatuire omeneasca. imparatia harului, de care Iisus vorbise de atatea ori ucenicilor si multimilor ce-L urmau, evolueaza pe alt plan existential decat efemerele formatiuni create de oameni. Ea tine de lumea spirituala si va ramane in actualul eon o entitate tainica, perceputa doar de alesi. Era firesc deci ca cele auzite de Pilat cu privire la imparatia lui Iisus sa-i fi ramas neintelese romanului, incapabil sa priveasca dincolo de realitatea imediata, pe care isi inchipuia ca o poate modela dupa bunul sau plac.

Sa nu se uite ca procuratorul facea parte dintr-un popor inzestrat cu un deosebit simt practic, dar strain de orice aspiratie de ordin metafizic sau mistic. Dimensiunea politica constituia una din dominantele conceptiei despre viata a romanilor, preocupati exclusiv sa gaseasca modul cel mai potrivit de organizare a realitatilor terestre. intre Pilat si Hristos era deci o prapastie. Iisus, prin omenitatea Sa, apartinea unui neam care, in ciuda ratacirii clasei conducatoare, era profund evlavios, acordand factorului religios intaietatea in viata sa. Chiar patima pe care o puneau in judecarea si condamnarea lui Iisus era semnul ca evreii puteau deveni fanatici cand luptau sau isi inchipuiau ca lupta pentru credinta lor. Pilat in schimb, ca cei mai multi dintre contemporanii sai, era adeptul unei filozofii sceptice de nuanta epicureica. De aici dispretul sau suveran pentru credintele acestui popor oriental, al carui fanatism avusese prilejul sa-l verifice in repetate randuri. Atitudinea sa se explica desigur si prin constiinta adanc ancorata in toti romanii ca ei reprezentau un popor de stapani, chemat sa carmuiasca si sa civilizeze neamurile asa-zis barbare.

Pe un asemenea om incearca deci Iisus sa-l faca a intelege cat de deosebita este imparatia Sa de aceea pe care o slujea el cu mai mult sau mai putin devotament. Spre a sublinia diferenta de natura dintre cele doua entitati - care de fapt nu aveau comun decat numele -, Mantuitorul ii aminteste procuratorului ca imparatia Sa nu apartine lumii in care Pilat si cei de o seama cu el se cred atotputernici. De aceea nu a poruncit slujitorilor Sai sa lupte pentru a-L apara, pentru ca in imparatia vestita de El domnesc alte legi si precumpanesc alte finalitati decat in asezarile statale, intemeiate de oameni.

Intre imparatia lui Iisus si orice forma de carmuire terestra nu poate exista nici o interferenta si de aceea ele nu pot fi judecate dupa criterii similare. Odinioara Mantuitorul spusese ca numai cei ce se vor intoarce si se vor face ca pruncii vor intra in imparatie (Matei 18, 3). Iar alta data, intr-o imprejurare deosebit de solemna, El slavise pe Tatal pentru ca a ascuns tainele cele mai presus de fire celor intelepti si priceputi si le-a descoperit pruncilor (Luca 10, 21). Numai unor asemenea fapturi, revenite la puritatea copilului, le va fi deci dat sa inteleaga ceva din taina de negrait a imparatiei. Cum putea insa aceasta sa devina accesibila procuratorului roman, plin de orgoliu, convins de importanta misiunii sale si lipsit de orice fior inaintea misterului divin, chiar daca ulterior se va dovedi superstitios, ca cei mai multi din contemporanii sai?

Totusi, la intrebarea repetata a lui Pilat. "Asadar esti Tu imparat?" Domnul raspunde afirmativ: "Tu zici ca Eu sunt imparat. Eu spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar; oricine este din adevar asculta glasul Meu" (18, 37).

Minunate descoperiri i-a facut Iisus procuratorului chemat sa-L judece! Pe temeiul insusirilor Sale ipostatice, Fiul, Care este in acelasi timp si Cuvant, sau Logos, il marturiseste si oglindeste pe Tatal. Fiind Cuvant, adica Persoana orientata spre comuniune, El impartaseste si altora ceea ce cunoaste si poseda. intrucat in Hristos adevarul se afla ipostaziat, asa cum s-a mai subliniat, desi nu apartine in exclusivitate Fiului, ci tuturor Persoanelor divine, el se descopera tuturor celor ce cred in cuvantul Lui. Prin vocatie, Hristos este, dupa cum spunea Brunner, "Vesnicul Revelator al lui Dumnezeu". In urma intruparii Cuvantului, adevarul a devenit deci accesibil oamenilor, acestia fiind chemati sa si-1 insuseasca in mod direct, prin convertirea lor, si nu numai printr-un proces de ordin intelectual.

Fata de Pilat, Iisus subliniaza ca cel ce este din adevar asculta glasul Lui, accentuand astfel ca pentru a primi cuvintele Sale este necesar ca in cel ce il asculta sa existe o anumita receptivitate la chemarea divina. insa tot El afirmase, in discutiile cu iudeii, ca numai ramanand in cuvantul Sau vor cunoaste adevarul (Ioan 8, 31-32). Este vorba deci de un proces dialectic complex: pentru a-I urma lui Hristos omul trebuie sa fie sensibil la adevarul impartasit pe cale harica, dar totodata numai urmarea lui Hristos poate contribui la dobandirea adevarului si primirea harului. Uimit si desigur nedumerit de aceste cuvinte, Pilat intreaba: "Ce este adevarul?" (Ioan 18, 38), dar pare ca nici nu se asteapta ca Iisus i-ar putea raspunde la o asemenea intrebare. Este probabil ca, sub inraurirea doctrinelor filozofice ale lui Pyrrhon si Epicur, Pilat pierduse credinta in existenta unui adevar absolut si cu atat mai mult nu-si putea inchipui ca tocmai acest evreu, prigonit de coreligionarii Sai, ar fi fost in stare sa i-1 descopere.

Era poate doar curios sa auda parerea lui Iisus asupra acestui punct, dezbatut probabil odinioara cu prietenii sai de la Roma. Dar raspunsul nu veni. Domul vorbise destul si nu mai incerca sa-i dezvaluie procuratorului ceea ce acesta oricum n-ar fi inteles. intrebarea pusa de Pilat ramane insa deschisa pana la sfarsitul veacurilor pentru cei ce nu cred in Hristos.

Un singur lucru pricepu insa Pilat, chiar de la acest prim interogatoriu, si anume ca Iisus era nevinovat. Atunci, iesind afara, unde se aflau iudeii in asteptarea sentintei, le grai: "Eu nu gasesc in El nici o vina" (18, 38). Tocmai pornirea patimasa a evreilor fata de Iisus constituia in ochii procuratorului o chezasie ca El nu era un razvratit politic, un instigator impotriva ordinii instituite de romani. Acuzatorii lui Iisus nu se dadura insa asa usor batuti: ei hotarasera moartea invatatorului ce li se parea primejdios si nu se vor lasa pana ce nu o vor obtine. De aceea invocara noi invinuiri, in speranta de a-1 convinge pe Pilat: Luca spune ca ei staruiau "zicand ca intarata poporul, invatand prin toata Iudeea, incepand din Galileea pana aici" (Luca 23, 5).

Auzind ca Iisus era originar din Galileea, Pilat intrezari o solutie ce nadajduia ca l-ar putea scoate din incurcatura in care se afla. El hotari sa-L trimita pe acuzat la Irod Antipa, tetrarhul Galileii, cel care il ucisese pe Sfantul Ioan Botezatorul. De fapt, jurisdictia lui Irod se intindea numai asupra Galileii si Pereii, provincii carmuite de el, asa ca in afara de granitele acestora el nu avea dreptul sa judece. Totusi, Pilat il trimise pe Iisus, desi stia prea bine ca tetrarhul nu putea pronunta o sentinta la Ierusalim. Poate insa ca spera sa afle de la acesta mai multe in legatura cu cel adus spre judecare. Este posibil, de asemenea, ca Pilat va fi nadajduit ca prin mijlocirea lui Irod, care cunostea mai bine obiceiurile si traditiile iudaice, i-ar putea convinge pe preoti sa renunte la pedeapsa cu moartea.

Iata-L deci pe Hristos dinaintea tiranului care il ucisese pe inainte-mergatorul Sau. Sfantul Luca - singurul evanghelist care relateaza acest episod - spune ca Irod s-a bucurat cand L-a vazut pe Iisus, caci de multa vreme dorea sa-L cunoasca si sa asiste la vreo minune savarsita de El. inca de pe timpul cand Domnul Se afla in Galileea vindecand si bineves-tind, tetrarhul aflase de activitatea Sa si cautase sa-L intalneasca (Luca 9, 7-9). Mai tarziu, atunci cand Iisus trecea prin Pereea, fariseii ii dadusera de stire ca Irod avea de gand sa-L ucida (Luca 13, 31). Este probabil sa fi fost doar o intriga urzita de farisei pentru a-L indeparta de pe meleagurile lor; totusi, o asemenea intentie putea fi lesne atribuita celui ce indraznise sa se atinga de ultimul mare profet.

De data aceasta insa, este de presupus ca Irod se bucura sincer de intalnirea cu Iisus. Avid de minuni si de fapte extraordinare, ca orice oriental, el spera ca isi va satisface in fine curiozitatea asistand la unele demonstratii cu caracter spectaculos, savarsite de Acela pe Care il socotea doar drept un taumaturg. Totodata el considera gestul procuratorului drept o dovada de deferenta fata de el, la care era extrem de sensibil, cu atat mai mult cu cat pana in acel moment se aflase in dusmanie cu Pilat (Luca 23, 12). Tetrarhul cauta sa foloseasca prilejul ce i se ofera pentru a afla cat mai multe de la Iisus. De aceea ii pune tot felul de intrebari, la care nu primeste insa nici un raspuns (23, 9). Dinaintea lui Caiafa, arhiereul vechii aliante, Hristos S-a descoperit ca Mesia si Fiu al Tatalui. Pe Pilat, procuratorul roman, a incercat sa-l faca sa inteleaga ca imparatia Sa este deosebita prin esenta de toate statele cunoscute de acesta. insa aceluia care l-a ucis pe prietenul Mirelui si care nu poseda vreo indreptatire, nici chiar pe plan strict lumesc, de a-L judeca Mantuitorul refuza sa-i raspunda.

Din punct de vedere moral, Irod le era inferior atat lui Caiafa cat si lui Pilat, fiind un tiran inrobit de patimi si capabil de orice crima pentru a-si satisface poftele si ambitiile. Un asemenea om nu merita nici un raspuns din partea lui Iisus. Asadar, in timp ce Irod astepta zadarnic un raspuns de la Iisus, arhiereii si carturarii care il insotisera pana la tetrarh ridicau glasul spre a-L invinui. Fiind de origine idumeean, ca si tatal sau, Irod ii dispretuia pe evrei si este probabil ca nu s-ar fi lasat influentat de strigatele si imprecatiile lor. El a inteles insa ca Iisus l-a nesocotit, neluand in seama dorintele sale si nebinevoind sa-i adreseze macar un cuvant. Atunci ucigasul Botezatorului nu ezita sa dea in vileag sadismul firii sale, razbunandu-se pe Acela care nu-i daduse nici o atentie. impreuna cu ostasii sai -pana unde se coboara tiranul! - il ia in ras pe Hristos, il batjocoreste si apoi da porunca sa-L imbrace cu o haina stralucitoare, semn derizoriu al demnitatii Sale imparatesti. Matei si Marcu, care omit trecerea pe la Irod, consemneaza ca dupa interogatoriul lui Pilat Domnul a fost imbracat de catre ostasi cu o hlamida - rosie la Matei, purpurie la Marcu. Este probabil ca ei au in vedere acelasi fapt mentionat de Luca, pe care insa il situeaza in alt moment.

Prin acest gest, Irod a voit sa-L pedepseasca pe Iisus, care il ignorase, si totodata sa-si bata joc de iudei, carora le infatisa in acest om prigonit si dispretuit pe regele cel asteptat de Israel. Dispretul cu care Irod il acopera pe Iisus este una din formele cele mai perfide prin care omul il face sa sufere pe om, mai dureroasa chiar decat lovirea corporala. El dovedeste lipsa de suflet, nesocotire a demnitatii umane, rautate rece si lucida, fiind mai de neiertat chiar decat un act de violenta, care poate fi savarsit intr-un moment de pierdere a controlului propriu. Si este caracteristic ca ocara aceasta ignobila vine din partea celui care, din punct de vedere moral, era cel mai decazut, astfel incat ea devine strigatoare la cer, tinand seama de contrastul izbitor dintre prigonitor si victima.

Totusi, Irod nu da nici o sentinta - nici nu avea caderea sa o faca - si il trimite din nou pe Iisus la Pilat, absolvit teoretic de orice crima. De aceea, adresandu-se arhiereilor, capeteniilor si poporului, Pilat le spune: "Ati adus la mine pe Omul acesta, ca pe un razvratitor al poporului; dar iata eu, cercetandu-L in fata voastra, nici o vina n-am gasit in acest Om, din cele ce aduceti impotriva Lui. Si nici Irod n-a gasit, caci L-a trimis iarasi la noi. Si iata, El n-a savarsit nimic vrednic de moarte" (Luca 23, 14-15). Aceste cuvinte echivaleaza cu o achitare si lasa sa se inteleaga ca toate acuzatiile infatisate de sinedristi fusesera inlaturate.

Un amanunt caracteristic notat de evanghelist este ca din acea zi Pilat s-a imprietenit cu Irod, cu care pana atunci era in dusmanie. Tetrarhul fusese magulit de atentia ce i se acordase; si apoi, cei doi se simteau legati prin nelegiuirea pe care de comun acord o ingaduisera. Ei purtau impreuna raspunderea crimei si erau poate, fiecare in parte, urmariti de privirea Dreptului pe care il trimisesera la moarte. Desi Pilat declara limpede ca Iisus este nevinovat, adauga totusi: "Pedepsindu-L, il voi elibera" (23, 16). Ce rost mai avea insa sa-L pedepseasca, din moment ce recunostea ca nu gasise la El nici o vina? Pentru a potoli mania poporului, procuratorul recurge la o manevra periculoasa, sperand ca torturarea lui Iisus le va satisface cruzimea, facandu-i sa renunte la pedeapsa capitala. El foloseste un subterfugiu, in loc de a actiona conform prerogativelor sale. Din clipa in care Pilat accepta sa se lase influentat de evrei, sa trateze cu ei si sa le faca concesii, el paseste pe o cale foarte primejdioasa, care il va duce pana la a admite uciderea unui nevinovat.

In loc sa dispuna eliberarea lui Iisus, Pilat imagineaza atunci, inainte de a porunci flagelarea, o noua solutie care L-ar putea salva pe Iisus, cu consimtamantul evreilor. El recurge la procedeul amnistiei, obicei uzitat de romani, deoarece isi daduse seama ca hotararea sinedristilor nu reprezenta vointa poporului si nadajduia ca in modul acesta va da posibilitatea adeptilor lui Iisus sa ceara eliberarea Lui. Procuratorul stia, dupa cum subliniaza atat Marcu cat si Matei, "ca arhiereii il dadusera in mana lui din invidie" (Marcu 15, 10). Este ciudat cat se straduieste Pilat sa crute viata Domnului, neavand totusi curajul de a lua o hotarare impotriva fruntasilor evrei. Pentru ca un vinovat sa beneficieze de amnistie trebuia ca in locul lui sa fie executat un alt acuzat, desemnat unanim de multime. in acel moment se pare ca unicul intemnitat care putea beneficia de o asemenea amnistie, deoarece nu fusese inca judecat, era un anume Baraba. De aceea Pilat pune intregului popor adunat in fata pretoriului intrebarea: "Pe cine voiti sa vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos?" (Matei 27, 17). Marcu spune despre acest Baraba ca fusese inchis impreuna cu o seama de razvratiti "care in rascoala savarsisera ucidere" (Marcu 15, 7). Este probabil ca facea parte din factiunea zelotilor, indarjiti impotriva stapanirii romane si in stare de orice crima pentru a o inlatura. Pare sa fi fost deci un fanatic, pe care ura fata de straini il impinsese la crima. Oricum ar fi fost, Baraba era un ucigas, desi evreii puteau vedea in el un luptator impotriva dominatiei straine.

Sfantul Matei relateaza un episod care nu se afla decat in Evanghelia sa: inainte ca poporul, sub inraurirea arhiereilor, sa opteze pentru Baraba, in timp ce Pilat conducea procesul, el primeste o stire de la sotia sa, care il vestea: "Nimic sa nu-I faci Dreptului aceluia, ca mult am suferit azi, in vis, pentru El" (Matei 27, 19). Sotia lui Pilat, despre care aflam din evanghelia apocrifa a lui Nicodim ca s-ar fi numit Claudia Procula, este cinstita ca sfanta, deoarece a incercat sa-L salveze de la moarte pe Mantuitorul. Este probabil ca, traind in Palestina, ea aflase mai demult despre Iisus, de ale carui minuni incepuse sa se vorbeasca pretutindeni. Visul sau din acea noapte o intarea in banuiala ca El ar fi un profet si de aceea voia sa evite ca sotul ei sa-si asume raspunderea de a-L judeca si osandi.

Interventia sotiei sale sporeste teama lui Pilat - ca orice roman, desi lepadase credinta in vechii zei, el credea totusi in vise -, dar nu izbuteste sa-i intareasca simtul raspunderii, spre a-l face sa respinga condamnarea unui nevinovat. in loc sa uzeze de dreptul sau de judecator, el continua sa astepte salvarea lui Iisus de la alegerea facuta de multime. Potrivit versiunii lui Marcu, s-ar parea chiar ca poporul i-a reamintit de practica amnistiei, iar Pilat a acceptat sugestia in speranta unei posibile achitari (Marcu 15, 8). Acceptand sa discute si sa se targuiasca cu preotii si chiar cu multimea, el a adoptat o tactica gresita, de care se va cai curand. Nici poporul si nici chiar Sanhedrinul nu avea nici un drept sa dispuna de viata lui Iisus; singur procuratorul putea decide in aceasta privinta. El renunta insa de buna voie la drepturile sale, ingaduind sa i se forteze mana, si aceasta este marea sa greseala.

Dar socotelile lui Pilat sunt inselate, deoarece multimile, sub influenta arhiereilor si a batranilor (Matei 27, 20), raspund intr-un glas ale-gandu-1 pe Baraba, iar la imprudenta intrebare a procuratorului: "Dar ce <•.(¦>¦•¦¦-

voi face cu Iisus, ce se cheama Hristos?", toti striga ca iesiti din minti: "Sa fie rastignit" (27, 22). Pilat revine cu o noua intrebare: "Dar ce rau a facut?", la care acestia repeta sentinta, cu rezonanta sinistra: "Sa fie rastignit!" (27, 23).

Intre Iisus, coborat printre oameni ca sa-i impace cu Dumnezeu si sa le propovaduiasca iertarea si iubirea, si Baraba, care intelegea sa foloseasca ura si razbunarea pentru a face dreptate poporului sau, Israel il alege pe Baraba. Optand pentru Baraba, el opteaza pentru dreptul de a se razbuna si de a prigoni, pedepsindu-L pe Acela care, nesocotind deosebirile dintre evrei si pagani, le cerea tuturor sa fie buni si induratori chiar si cu dusmanii.

Aceasta alegere a avut peste veacuri urmari cumplite. Poporul care l-a preferat pe omul urii si al violentei, respingand pe Mielul, ce va suferi pentru pacatele tuturor, va avea de indurat cele mai infricosatoare prigoniri, izvorate tot din conceptii intemeiate pe ura si razbunare. Vazand ca si aceasta ultima incercare daduse gres, Pilat ingaduie ca Iisus sa fie biciuit, sperand astfel sa potoleasca intrucatva mania multimii infierbantate. Este din nou o jumatate de masura, care va intarata si mai rau instinctele dezlantuite. La Matei si la Marcu flagelarea urmeaza condamnarii, pe cand la Ioan ea este urmata de un ultim interogatoriu. Dar, dupa cum a remarcat Durand, o analiza mai atenta a pericopelor respective din Evangheliile dupa Matei si Marcu dovedeste ca si potrivit versiunii acestor doi evanghelisti ar rezulta ca flagelarea a precedat condamnarea la moarte.

Biciuirea era o pedeapsa venita din Orient, dar adoptata si de romani; ea nu se aplica insa cetatenilor romani, scutire de care se va bucura si Sfantul Pavel, in calitatea sa de cetatean al Imperiului. Toata scena flagelarii, descrisa mai amanuntit de Matei, este poate cea mai infricosatoare pagina din istoria omenirii, pangarita totusi de destule cruzimi. Orice om, vrednic de acest nume, ar dori ca ea sa nu fi fost scrisa, caci chiar daca Hristos trebuia sa fie ucis pentru mantuirea noastra, nu era neaparat nevoie ca El sa fie inainte batjocorit.

Ostasii procuratorului il dusera in pretoriu, adunand toata cohorta in jurul Lui - "cohorta fortelor intunericului", cum o numeste Origen. Din cohorta faceau parte fara indoiala romani, dar si alte neamuri. Paganii au si ei partea lor de vina, alaturi de iudei. Evreii L-au trimis la moarte pe Hristos, dar paganii I-au sporit chinurile si I-au luat in ras suferintele. Cuvintele Sfantului Pavel: "Toti s-au abatut, impreuna, netrebnici s-au facut" (Rom. 3, 12) capata in aceasta imprejurare o confirmare dramatica.

Cruzimea ostasilor a fost atatata poate si de aparitia lui Iisus in acea haina stralucitoare, daruita de Irod si menita sa parodieze o haina regala. Titlul de rege, pe care acuzatorii Sai insinuau ca l-ar fi revendicat, le stimuleaza imaginatia sadica si atunci urmeaza acea tragica bufonerie: unii impletesc o cununa de spini si I-o pun pe cap, apoi in mana dreapta Ii dau o trestie, care inchipuie sceptrul regal, si, ingenunchind dinaintea Lui, il batjocoresc, zicand: "Bucura-Te, regele iudeilor!" (Matei 27, 29).

Toata aceasta scena cumplita fusese profetita de Domnul, pana in cele mai mici amanunte, pe cand Se indrepta pentru ultima data spre Ierusalim. El aratase atunci ca Fiul Omului va fi predat arhiereilor si carturarilor, va fi osandit la moarte de acestia, apoi dat in mana paganilor: "Si-L vor batjocori si-L vor scuipa si-L vor biciui si-L vor omori" (Marcu 10, 34). Extraordinara anticipare, si trebuie remarcat ca Mantuitorul subliniaza rolul de tortionari jucat de pagani.

Este tulburator faptul ca toate aceste insemne derizorii, care indreptatesc un simulacru de adorare, au o semnificatie polivalenta. Hlamida purpurie aminteste de o mantie regala, dar si de vesmantul pe care-l purta marele preot, dupa randuiala data de Moise (Iesire 39, 1). Hristos este marele preot al noului Legamant, care Se jertfeste pentru pacatele oamenilor, si totodata imparatul care va invinge moartea si va pune temeliile imparatiei harului. Cununa de spini care-I inconjoara capul si-L face de pe acum sa sangereze semnifica atat coroana imperiala, cat si cununa de lauri acordata biruitorilor. Faptul ca ea este insa impletita din spini este de asemenea plin de intelesuri tainice. Cand Adam a fost osandit pentru ca a calcat porunca, Dumnezeu a blestemat pamantul din pricina lui si i-a vestit: "Spini si palamida iti va rodi el" (Geneza 3, 18). Spinul reaminteste neincetat de pervertirea care a intervenit in cosmos in urma caderii omului, fiind totodata si simbolul suferintei, legata de orice implinire o-meneasca in lumea supusa pacatului. Este oare o intamplare ca trandafirul, ce daruieste floarea cea mai desavarsita, este acoperit de spini?

Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca Iisus a primit cununa de spini tocmai pentru ca sa stearga osanda ce apasa intreaga fire. In epopeea babiloniana Ghilgames se gaseste un episod tulburator, ce merita sa fie reamintit cu prilejul Patimilor Domnului. Eroul babilonian - care, obsedat de spaima mortii, plecase in cautarea nemuririi - gaseste in cele din urma o planta acoperita de spini si asemanatoare trandafirului, despre care i se spune ca daruieste viata vesnica. Ghilgames insa o pierde in curand, caci un sarpe i-o rapeste pe cand se scalda intr-un izvor. Ne aflam aici in fata unei uimitoare intuitii ale unor mari taine, intuitii raspandite in toate religiile anterioare intruparii Fiului. Daca spinii sunt un semn al caderii, al ruperii echilibrului din cosmos, ei devin, ca si crucea, simboluri ale mantuirii omului, prin participarea lor la Patimile Domnului. Spinii ce ranesc si aduc suferinte vestesc in acelasi timp biruinta asupra mortii, dupa care tanjea zadarnic eroul babilonian.

In sfarsit, trestia ce-I este inmanata lui Iisus, in bataie de joc, semnifica atat insemnul puterii regesti, cat si carja arhiereasca. Astfel, ostasii pagani, manati de josnica pornire de a-si bate joc de un osandit, puneau in lumina, fara sa-si dea seama, atributele intreitei demnitati a Domnului Hristos, subliniind astfel misiunea Sa. Sfantul Ioan mentioneaza printre insultele aduse lui Iisus si palmele date de ostasi pe obrazul Mielului. Chipul care a stralucit pe Tabor primeste acum palme usturatoare; omul pacatos indrazneste sa ridice mana asupra Celui ce l-a zidit si care acum Se pregateste sa-l mantuiasca. De-a lungul veacurilor, Hristos va mai primi de nenumarate ori asemenea palme. Atata timp cat oameni isi vor bate joc de cele sfinte si vor lua in desert numele lui Dumnezeu, Hristos va continua sa primeasca palme. Mielul ramane injunghiat pana la sfarsitul istoriei, deoarece El va suferi alaturi de toti cei ce vor indura chinuri si vor muri de moarte muceniceasca.

Aceasta scena halucinanta L-a indurerat se pare pe Iisus mai mult decat tot ce va urma. Contemplarea cruzimii omenesti, impreunata cu cinismul, actiune in care se intrevede toata pervertirea firii umane, realizata sub imboldul fortelor demonice, L-a infiorat pe Acela care venise sa-Si dea viata pentru mantuirea tuturor. De aceea, in timp ce ostasii dau frau liber imaginatiei lor sadice, Domnul nu mai scoate nici un cuvant si tace, asa cum prezisese cu veacuri in urma Isaia: "Chinuit a fost, dar S-a supus si nu Si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa" (Isaia 53,7).

Dupa ce inceta biciuirea, Pilat, cutremurat de chipul desfigurat al lui Iisus, nadajdui ca, asa cum arata, sangerand si cu fata tumefiata de lovituri, va trezi mila poporului, care se va multumi cu acel ignobil supliciu, si atunci, iesind din nou afara, se adresa multimii: "Iata vi-L aduc pe El afara, ca sa stiti ca nu gasesc in El nici o vina" (Ioan 19, 4). Iisus pasi atunci in urma procuratorului, purtand cununa de spini si mantia purpurie, iar acesta, aratand spre El, spuse cuvintele incrustate in vesnicie: "Iata Omul!" (19, 5).

In acea clipa Israel il priveste in fata pe Mesia cel asteptat de veacuri. Nu este insa imparatul glorios la care multi vor fi visat, chemat sa restabileasca regatul pamantesc al lui David, ci "omul durerilor" de care vorbise Isaia, "unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama" (Isaia 53, 3). Iudeii, printr-o tragica confuzie, continuau sa-L astepte pe Mesia cel biruitor si de aceea erau orbi in fata lui Mesia cel suferind, Care luase asupra Sa toata durerea din lume. Pe Cel ce se impovarase cu suferinta universala ei il socoteau pedepsit si batut de Dumnezeu, asa cum intrezarise intr-o viziune de o precizie uluitoare Isaia, cel mai mare profet (53,4).

Cuvintele lui Pilat au o semnificatie profetica: el nu-i cunostea, desigur, pe proorocii evrei, dar lapidara sa exprimare ecce homo are darul sa concentreze intr-o formula menita sa infrunte veacurile destinul lui Hristos, impletit cu acela al intregii umanitati. Domnul a potentat la maximum in fiinta Sa tot ce este esential pentru definirea omului. Totodata, in acea clipa, chipul chinuit, ce purta urmele palmelor primite, evoca suferintele de tot felul pe care le va indura omenirea de-a lungul veacupi-lor. Iisus este omul prin excelenta, omul care, asumand toata durerea din lume, a transfigurat-o, atingand astfel plenitudinea.

Dar pe arhierei nu-i tulbura aceasta imagine a suferintei, ba chiar dimpotriva, ii indarjeste, caci indata ce il vazura pe Iisus incepura sa strige din nou, impreuna cu slujitorii lor: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!" (Ioan 19, 6). Exasperat de aceasta izbucnire de fanatism si vazand ca nu poate sa-i linisteasca in nici un fel, Pilat le spuse: "Luati-L voi si rastigniti-L, caci eu nu-I gasesc nici o vina" (19, 6). Este de presupus ca afirmatia procuratorului i-a pus pe sinedristi in incurcatura. Ei stiau bine ca sentinta data de Sanhedrin nu putea fi aplicata fara consimtamantul dregatorului roman si de aceea se temeau ca Iisus sa nu le scape. Atunci, dupa parerea unora dintre exegeti, fariseii au fost cei care au intervenit, schimband acuzatia politica, ce fusese invocata de saduchei, intr-una de ordin religios: "Noi avem lege si dupa legea noastra El trebuie sa moara, ca S-a facut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu" (19, 7). Trebuie reamintit ca statul roman apara legea mozaica si ca atare ii pedepsea pe cei care ar fi incercat sa o incalce.

Dar acest argument a pricinuit o reactie opusa celei asteptate de iudei, caci Pilat, ingrijorat in urma visului sotiei sale, se hotaraste si mai greu a-L osandi pe Iisus. Evanghelistul spune clar: "Cand a auzit Pilat acest cuvant, mai mult s-a temut" (19, 8). El intra deci din nou in pretoriu, pentru un al doilea interogatoriu, consemnat numai de Sfantul Ioan. De data aceasta, sperand poate sa limpezeasca misterul care invaluia Persoana lui Iisus, ii pune intrebarea: "De unde esti Tu?" (19, 9), la care insa nu primeste nici un raspuns. Surprins de tacerea lui Iisus si poate chiar indignat de indiferenta pe care Acesta i-o aratase, desi el se straduia sa-L salveze de la moarte, Pilat ii aminteste: "Mie nu-mi vorbesti?

Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa Te rastignesc?" (19, 10). Tot orgoliul dregatorului roman razbate prin aceste cuvinte. Pilat este reprezentantul celui mai puternic stat din vremea aceea, iar in ochii lui Iisus nu este decat un biet evreu pe care proprii Sai coreligionari il trimit la moarte. Dar Mantuitorul ii raspunde senin, fara sa Se tulbure: "N-ai avea nici o putere asupra Mea, daca nu ti-ar fi fost dat tie de sus. De aceea cel ce M-a predat tie mai mare pacat are" (19, 11). Cu aceste cuvinte El incearca sa risipeasca trufia procuratorului, convins atat de propria sa superioritate cat si de aceea a civilizatiei al carei exponent era. Domnul subliniaza cat de precara si de relativa este puterea pe care o detine: ea ii este incredintata de sus pe un termen limitat, putand fi oricand revocata. De altfel, Pilat va face curand experienta trista a destituirii si apoi chiar a exilului. Cuvintele lui Iisus ar trebui amintite tuturor puternicilor acestei lumi, prea siguri de ei si de privilegiile pe care le poseda, caci in ultima instanta orice demnitate pamanteasca este trecatoare si iluzorie, fiind dependenta de bunavointa lui Dumnezeu.

Domnul il vesteste totusi pe Pilat ca partea cea mai grea de raspundere ii apasa pe cei care L-au dat pe El in mana sa, avandu-i desigur in vedere pe Iuda, apostolul tradator, si pe Caiafa, arhiereul Legii vechi. Pare ca aceste ultime cuvinte au facut sa se incline si mai mult balanta in favoarea lui Iisus. Sfantul Ioan spune ca "pentru aceasta, Pilat cauta sa-L elibereze" (19, 12), dar iudeii simtisera primejdia si saducheii recurg atunci la ultimul si cel mai perfid argument. Ei incep sa strige: "Daca il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine imparat este impotriva Cezarului" (19, 12).

De data aceasta, saducheii, inzestrati cu spirit politic, au calculat perfect, caci Pilat nu mai are curajul sa li se opuna. Procuratorul, care cu o clipa inainte se arata atat de sigur de puterea sa, se inspaimanta la gandul ca ar putea fi denuntat la Roma, ca dusman al imparatului, din pricina acestui tanar de care nu il leaga nimic. Sa nu se uite ca in acel moment in fruntea imperiului se afla Tiberiu, tiran crud si suspicios, care pentru orice banuiala ii trimitea la moarte pe proprii sai colaboratori. Protectia acordata de Pilat lui Iisus ar fi putut fi infatisata la Roma ca un act ostil fata de Cezar, fiind vorba de un eventual pretendent la tronul Iudeii. Si indata, renuntand sa se mai impotriveasca, procuratorul intra in sala de judecata, numita evreieste Gabbata, deoarece era pardosita cu pietre, si se aseza pe scaunul sau de judecator. Sfantul Ioan noteaza cu grija, caci acele clipe s-au intiparit pentru totdeauna in mintea lui: "Si era Vinerea Pastilor, cam la al saselea ceas". (19, 14). Atunci, aratand spre Iisus, Pilat spuse: "Iata imparatul vostru" (19, 14). El crede ca se razbuna astfel pe iudei, infatisandu-le drept imparat al lor pe acest om desfigurat de lovituri.

Raspunsul la cuvintele lui reprezinta o noua izbucnire de violenta. Toti striga ca iesiti din minti: "Ia-L! Ia-L! Rastigneste-L!" (19,15), la care Pilat intreaba din nou: "Sa rastignesc pe imparatul vostru?", iar arhiereii raspund in numele poporului: "Nu avem imparat, decat pe Cezarul" (19,15). Matei si Marcu mentioneaza o ultima intrebare adresata de dregatorul imperial poporului: "Dar ce rau a facut?" (Matei 27, 23; Marcu 15, 14), intrebare acoperita de strigatele salbatice ale multimii: "Sa fie rastignit!". Pilat, neincumetandu-se sa mai infrunte aceasta dezlantuire de patimi, cere sa i se aduca apa, spre a-si spala mainile - gest simbolic, prin care se desolidariza de crima ce era in curs de savarsire. Spalarea mainilor in semn de lepadare a unei raspunderi era un obicei evreiesc, cunoscut insa de greci si de romani, dar strain de procedura romana. Pilat il foloseste dintr-o teama superstitioasa - sporita desigur de raspunsurile lui Iisus -, fara a intelege ca un asemenea act nu putea sa-l absolve, in mod mecanic, de raspundere. in timp ce se spala, Pilat spune: "Nevinovat sunt de sangele Dreptului acestuia. Voi veti vedea" (Matei 27, 24), la care tot poporul striga intr-un glas: "Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!" (27, 25). Cutremuratoare raspundere pe care si-o asuma poporal ales!

Pilat, desi convins ca Iisus nu are nici o vina, il trimite totusi la moarte, pentru a nu-si crea complicatii la Roma. El consimte la moartea unui nevinovat pentru a nu-si pune in primejdie situatia. Din acest punct de vedere, este poate mai vinovat decat evreii, care isi inchipuiau ca prin uciderea lui Iisus isi aparau Legea si maiestatea divina, diminuata - credeau ei - de Acela care Se dadea drept Fiul lui Dumnezeu.

Totusi, strigatul colectiv al iudeilor ii acuza peste veacuri. Ei au respins imparatia Mielului, optand pentru aceea a Cezarului: "Nu avem imparat, decat pe Cezarul". Aceeasi imparatie romana ai carei cetateni fideli se declara ei acum va distruge peste numai 40 de ani statul evreu, ii va risipi pe iudei in toata lumea si va face sa inceteze inchimarea la Templu, esenta cultului mozaic. Iar Cezarul, sub multiplele sale ipostaze - fie personale, fie colective -, va continua sa prigoneasca pe Israel de-a lungul veacurilor.

Este de necrezut ca aceiasi oameni care in urma cu doar cateva zile il intampinasera pe Iisus ca pe trimisul Celui de Sus, acum, manati de o furie oarba, cer cu indarjire moartea Sa. Ne aflam in fata unui caz tipic de psihoza colectiva. Se stie ca una din trasaturile specifice ale psihologiei multimilor este tocmai instabilitatea emotiilor, faptul ca ele pot trece

Intr-un rastimp foarte scurt de la o atitudine la alta diametral opusa, fiind extrem de sensibile la influentele ce se exercita asupra lor. De aceea masele pot fi asa de usor fanatizate, deoarece ele se lasa conduse de porniri straine de orice logica. Cum ar putea fi altfel explicata acea izbucnire irationala de care a dat dovada Israel? Poporul a fost fanatizat de preoti si de farisei - poate ca si elementul revolutionar, reprezentat de zeloti, a contribuit la sporirea efervescentei -, care l-au indemnat sa ceara rastignirea lui Iisus. Cand multimea infierbantata striga innebunita: "Ia-L! Ia-L! Rastigneste-L!", aceasta denota o pierdere totala de masura, o nestapa-nire excesiva, care reaminteste urletele posedatilor. De altfel, orice explozie de acest gen - si cu atat mai mult cea de mai sus - vadeste interventia fortelor demonice, care intuneca mintile, spre a le face capabile de orice crima. Fanatismul, prin definitie, inseamna aderarea neconditionata si patimasa la un crez, la o idee, pentru care omul este in stare sa jertfeasca nu numai propria sa viata, dar si pe cea a aproapelui. El ingusteaza judecata, indepartand orice obiectivitate - fanaticul nu este in stare de o judecata lucida - si, ca atare, il rupe pe om de adevar si il face sa cada in mrejele parintelui minciunii. in modul acesta, fanatismul altereaza personalitatea, o deformeaza si reuseste sa faca, chiar din oamenii nobili si generosi, fiinte oarbe, manate de focul unei porniri si in stare, de dragul unei idei, sa savarseasca orice nelegiuire.

Si totusi, nici cea mai admirabila idee nu justifica uciderea unui om... in mod obisnuit, capeteniile care fanatizeaza multimile si le imping la crime sunt oameni inrobiti de o credinta careia ii jertfesc totul, pe cand masele ii urmeaza sub imperiul sugestiei, fara macar a deslusi bine telul spre care se avanta. In cazul de fata, fariseii, pe de-o parte, obsedati de ideea ca Iisus strica Legea, si zelotii, poate, de cealalta parte, nemultumiti de atitudinea Sa necombativa, vor fi fost factorii care au adus multimea la acea stare de izbucnire isterica, care nu mai putea fi de nimeni zagazuita.

Si totusi, de-a lungul istoriei vom mai asista la nenumarate acte de violenta colectiva, savarsite tot sub influenta unor oameni inrobiti in mod patimas unor idei, asa-zise idealuri. Fara indoiala, fanatismul nu a pricinuit niciodata o mai mare faradelege ca atunci, dar este vrednic de retinut faptul ca atatea din momentele care au premers moartea Fiului lui Dumnezeu se vor repeta, la niveluri diferite, in viata ucenicilor lui Iisus. In ultima instanta, Pilat cedeaza sub presiunea acestei multimi fanatizate si a amenintarii de a fi denuntat la Roma. Silueta Cezarului, stapanul lumii din acel moment, se profileaza in tot timpul procesului la orizont, influentand in cele din urma hotararea finala. Puterea politica, reprezentata de Roma, aliata cu fanatismul religios, provocat si utilizat de conducatorii evrei, sunt factorii care vor purta deci raspunderea uciderii lui Hristos. La acestia se va adauga interventia fortelor demonice, care, folosindu-se de acesti factori si manevrandu-i din umbra, vor contribui la crearea unei tensiuni paroxistice.

De-a lungul istoriei, incepand cu persecutiile primilor crestini, aceleasi forte ii vor prigoni pe dreptii tuturor veacurilor, amenintandu-le atat existenta fizica, cat si, uneori, mantuirea sufletului. Dupa ce, la ultima intrebare a lui Pilat, arhiereii marturisisera solemn ca imparatul lor este cezarul, procuratorul, epuizand toate solutiile si voind sa sfarseasca odata cu acuzatul care ii pricinuise atata tulburare, porunci ca Iisus sa fie predat ostasilor, spre a fi rastignit.

Natalia Manoilescu Dinu

Articol preluat din cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii"

• Procesul lui Hristos - Judecata Sanhedrinului
  Publicat in : Procesul lui Hristos
• Complotul Sinedriului
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Arestarea lui Iisus
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Procesul religios
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Procesul inaintea lui Pontiu Pilat
  Publicat in : Patimile lui Hristos