Din Duminica Invierii si pana in ziua cand Se va inalta la cer adica in rastimp de patruzeci de zile Domnul Se va mai arata in mai multe randuri ucenicilor Sai. Ramanand cu trupul Sau preamarit in cuprinsul acestei lumi El va inceta totusi sa Se supuna intru totul randuielilor proprii actualului eon.

Apare iarasi importanta quadragesimei asupra careia s-a insistat si in legatura cu ispitirile eveniment inaintea caruia Iisus postise timp de patruzeci de zile. Se verifica astfel din nou caracterul sacru al acestei durate care in repetate randuri in cursul istoriei a constituit o etapa premergatoare intrarii intr-o noua forma de viata spirituala.

Se pare ca dupa moarte pentru toti oamenii sorocul de patruzeci de zile are o semnificatie hotaratoare credinta pe care o regasim de altfel nu numai la crestini ci si la popoare pagane.

In iconomia mantuirii perioada de la Inviere pana la Inaltare a constituit preludiul deplinei preamariri a lui Hristos care va avea loc numai atunci cand Se va inalta la cer cu trupul Sau indumnezeit de unde Il va trimite pe Stantul Duh peste ucenicii Sai. Acest rastimp dominat de asteptarea Coborarii Paracletului se va afla deci sub semnul Duhului Sfant.

Chiar din prima seara de dupa Inviere Iisus va impartasi apostolilor darul Sfantului Duh arvuna a coborarii ipostatice de la Cincizecime.

Este de presupus ca in toata aceasta perioada El Se ruga neincetat Tatalui pentru trimiterea Duhului asa cum le fagaduise la Cina ucenicilor: Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac (Ioan 14 16). Pana astazi etapa liturgica cuprinsa intre Pasti si Cincizecime are un pronuntat caracter pnevmatic.

Ramanand inca patruzeci de zile pe pamant impreuna cu ucenicii Hristos le-a impartasit fara indoiala o seama de invataturi pe care ei nu le-ar fi putut primi inainte de Patimi si totodata le-a intarit credinta in Invierea Sa. Sfantul Ioan Gura de Aur crede ca nu ni s-a pastrat in Evanghelii tot ce a grait Hristos ucenicilor Sai in aceste zile nimbate de lumina Invierii. Aratarile care reprezinta darul facut de Tatal celor ce au crezut in dumnezeirea lui Hristos constituie mijlocul prin care Fiul cel preamarit a stabilit o legatura nemijlocita cu cei ramasi sa vietuiasca in lume.

Sfantul Petru spune ca Dumnezeu L-a inviat pe Iisus si I-a dat sa Se arate nu la tot poporul ci noua martorilor dinainte oranduiti de Dumnezeu care am mancat si am baut cu El dupa invierea Lui din morti (F.A. 10 40-41) - afirmatie de o insemnatate covarsitoare intrucat atesta atat realitatea aratarilor cat si faptul ca ele nu au avut loc decat fata de ucenici.

Numai cei ce au crezut in Hristos si L-au iubit s-au invrednicit sa priveasca chipul Sau cel inviat. Si totusi chiar si pentru ei va ramane permanent loc pentru credinta caci Iisus nu va fi recunoscut datorita trasaturilor chipului Sau - in acest caz nu ar mai fi fost posibile confuziile subliniate de evanghelisti - ci prin semne care tineau de esenta personalitatii si a misiunii Sale.

Cele mai vechi atestari neotestamentare ale aratarilor Domnului se afla in epistola intai catre corinteni a Sfantului Pavel. Apostolul neamurilor pomeneste de unele aratari ce sunt relatate si de evanghelisti dar si de altele despre care Evangheliile nu spun nimic. Astfel indata ce afirma ca Iisus a inviat - cea mai veche marturie neotestamentara despre Inviere - Sfantul Pavel spune ca Domnul S-a aratat lui Chefa apoi celor doisprezece (I Cor. 15 5) Despre aratarea catre Petru se gaseste o mentiune si la Luca (24 34) din care rezulta ca in ziua de Pasti - desigur dupa ce apostolul venind la mormant impreuna cu Ioan il gasise gol si dupa ce Maria Magdalena Il vazuse pe Domnul in gradina - Acesta S-a aratat lui Petru. Nu exista insa nici un amanunt asupra acestei aratari atestate totusi atat de Luca cat si de Pavel. Este de presupus ca Pavel a cules informatia chiar din gura lui Petru atunci cand dupa convertirea sa a venit la Ierusalim pentru a-l vedea pe apostol asa cum chiar el aminteste (Gal. 1 18).

Tot in ziua de Pasti si anume dupa-amiaza Iisus S-a aratat unor ucenici care mergeau la Emaus fapt povestit pe larg de catre Sfantul Luca. Poate surprinde faptul ca aratarea ce a avut loc fata de ucenici prea putin cunoscuti este relatata in amanunte pe cand cea de care s-a invrednicit Petru este mentionata doar in treacat. Fara indoiala insa ca si aceasta trebuie sa aiba un sens ascuns. Este de presupus ca pentru Petru acea aratare a constituit o experienta atat de coplesitoare incat el nu a putut impartasi nimanui ce a trait in acele clipe. Ceea ce s-a petrecut atunci intre Domnul si apostolul Sau a ramas pe vecie o taina de aceea asupra acestei aratari evanghelistii au pastrat tacere.

Sfantul Luca povesteste confirmat partial si de Marcu (16 12) ca in aceeasi zi doi dintre ucenicii lui Iisus au pornit catre un sat numit Emaus asezat cam la saizeci de stadii departare de Ierusalim (Luca 24 13). Unul dintre ucenici se numea Cleopa. Pe drum ei vorbeau despre cele intamplate cu Iisus deoarece aflasera ca mormantul Sau fusese gasit gol de catre sfintele femei. In timp ce mergeau Domnul li Se alatura dar ei nu-L recunoscura caci ochii lor erau tinuti ca sa nu-L recunoasca (24 16). Din nou deci ca si in cazul Sfintei Magdalena ucenicii nu recunosc indata chipul lui Iisus. Este de presupus ca ceva era schimbat in infatisarea Sa de aceea recunoasterea va constitui de fiecare data o adevarata experienta spirituala care va cere o pregatire prealabila.

Pe cand mergea impreuna cu cei doi care erau cuprinsi de intristare Iisus ii intreba: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul in drumul vostru? (24 17). Atunci Cleopa surprins de aceasta intrebare isi arata nedumerirea ca strainul nu cunostea cele ce se petrecusera in acele zile in Ierusalim. Deoarece acesta parea sa nu inteleaga despre ce e vorba Cleopa ii povesti pe scurt cum fusese osandit si rastignit Iisus din porunca arhiereilor adaugand: Iar noi nadajduiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel; si cu toate acestea astazi este a treia zi de cand s-au petrecut acestea (24 21). Din cuvintele ucenicului razbate o usoara dezamagire: se temea ca speranta le fusese inselata.

Totusi mai departe Cleopa pomeni de mironositele care au gasit mormantul gol si au primit solia angelica. La auzul unei asemenea vesti cativa ucenici s-au dus la mormant - spune el - si au gasit asa precum spusesera femeile dar pe El nu L-au vazut (24 24). In ciuda acestor fapte Cleopa ca si insotitorul sau de altfel se arata neincrezator fiind pe punctul de a-si pierde nadejdea ca Iisus l-ar mai putea izbavi pe Israel.

Constatand cat de departe erau acesti ucenici de a putea intelege taina Crucii si a rascumpararii omului Iisus ii mustra: O nepriceputilor si zabavnici cu inima ca sa credeti toate cate au spus prorocii! Nu trebuia oare ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa? (24 25-26).

Moartea pe cruce a lui Hristos Mesia cel asteptat constituia pentru cei doi ucenici ca si pentru multi dintre evrei un fapt de neinteles de natura sa le zdruncine credinta. De aceea Domnul staruia tocmai asupra necesitatii Jertfei Sale aratand cum toti profetii o prevestisera.

Ajungand la Emaus ucenicii Il rugara staruitor pe Iisus sa ramana cu ei: Ramai cu noi ca este spre seara si s-a plecat ziua (24 29). Pare ca desi Il recunoscusera presimteau ca acel calator nu era un strain pentru ei. Hristos Se indupleca si primi sa cineze cu ei. Asezati la masa El lua painea si o binecuvanta iar apoi frangand-o le-o imparti. In acea clipa li se deschisera ochii mintii si Il recunoscura dar El Se facu indata nevazut. Abia atunci intelesera ucenicii cine fusese strainul ce-i insotise pe cale si reamintindu-si ce simtisera in preajma Sa marturisira: Oare nu ardea in noi inima noastra cand ne vorbea pe cale si cand ne talcuia Scripturile? (24 32).

Inainte ca ei sa-L fi recunoscut prin mijlocirea simturilor si a judecatii si sa fi devenit constienti de aceasta Hristos a grait inimii lor adica centrului spiritual din om. Ochii trupesti nu pot percepe - dupa cum subliniaza Olivier Clement - umanitatea pnevmatica a Celui inviat decat atunci cand Sfantul Duh ii invredniceste de o viziune la care participa inima. Este de asemenea semnificativ ca prezenta Sa produce o senzatie de caldura. Duhul Sfant nu Se va descoperi oare sub forma de limbi de foc iar Tatal nu ii vorbise lui Moise din rugul aprins? Apropierea Divinitatii este perceputa adesea ca un foc mistuitor - ceea ce de altfel a afirmat si Sfantul Pavel: Caci «Dumnezeul nostru este si foc mistuitor (Evr. 12 29).

Trebuie observat ca ucenicii L-au recunoscut treptat pe Iisus pe masura ce Il ascultau cum le talmacea Scripturile. Sfantul Chiril al Alexandriei subliniaza de aceea ca este necesar sa patrundem in tainele Scripturii pentru a-L afla pe Hristos. Totusi abia atunci cand a savarsit gestul consacrat al binecuvantarii si frangerii painii au inteles ucenicii de la Emaus ca El era Domnul.

Acestia nu L-au recunoscut dupa trasaturile chipului Sau ci dupa ceva mai profund care tine de personalitatea si de misiunea Fiului.

In tovarasul lor de drum ei L-au descoperit pe Hristos care Si-a dat trupul pentru viata lumii. Cuvantul lui Dumnezeu aflat in Scriptura va constitui pururea primul imbold pentru recunoasterea lui Iisus si pentru unirea cu El in taina Sfintei Euharistii. Cleopa si celalalt ucenic intra in comuniune cu Hristos intr-un mod pnevmatic euharistic.

Prezenta lui Iisus la modesta cina pe care o iau ucenicii la Emaus mai are credem si o alta semnificatie. Nu poate fi intamplator faptul ca dupa Invierea Sa El Se va arata de patru ori in timp ce ucenicii sau apostolii mancau binecuvantand masa lor si chiar ospatandu-Se uneori impreuna cu ei. Sa nu se uite fagaduiala pe care a facut-o apostolilor la Cina cum ca le va randui sa manance si sa bea in imparatia Sa (Luca 22 30). S-a mai subliniat ca Imparatia este infatisata de Hristos in repetate randuri sub chipul unui ospat la care comesenii se bucura laolalta de gustarea unor bunuri mai presus de fire de aceea El le mai spusese: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu (Luca 14 15).

Binecuvantand in acea prima seara dupa Inviere cina ucenicilor ajunsi la Emaus Domnul anticipeaza cina cereasca la care vor lua parte alesii atunci cand toate cele vazute vor fi sfintite si transfigurate.

Trebuie retinut ca atunci cand ucenicii Il recunosc Iisus Se face nevazut. Apar astfel din plin insusirile trupului preamarit. De alttel si atunci cand ucenicii mergeau pe cale El S-a ivit dintr-o data fara sa stie cum si de unde a venit.

Asemenea aparitii si disparitii neasteptate pot fi constatate de cate ori Se va arata Iisus si de cele mai multe ori ucenicilor le va trebui un oarecare timp pentru a-L recunoaste deoarece toate aratarile se caracterizeaza printr-o infinita discretie. Iubirea care a biruit prin cruce se preda libertatii suverane a iubirii omului evitand orice element de natura sa atraga atentia sau sa uimeasca.

Indata ce Domnul disparu de langa ei cei doi se grabira sa se intoarca la Ierusalim manati probabil de dorinta de a le impartasi si celorlalti ceea ce se petrecuse la Emaus.

Ajunsi in cetatea sfanta ei ii gasira pe cei unsprezece adunati laolalta si pe cei ce erau impreuna cu ei (Luca 24 33).

Prin aceasta ultima precizare Sfantul Luca ii are desigur in vedere pe ucenici deosebiti de apostoli despre care afirmase ca ar fi fost in numar de saptezeci si doi. El este de altfel singurul evanghelist care mentioneaza asa cum s-a aratat trimiterea in misiune a acestora. Cei doi reintorsi de la Emaus aflara de la ceilalti ca Iisus inviase si Se aratase lui Simon (24 34) adica lui Petru iar la randul lor ei povestira intalnirea de la Emaus. Este vrednic de retinut faptul ca pe cand aratarea catre mironosite nu ii convinsese pe ucenici de Invierea lui Iisus cea de care se bucurase Petru avusese darul sa le spulbere indoielile caci dupa cum marturiseste Luca cei unsprezece ziceau ca a inviat cu adevarat Domnul si S-a aratat lui Simon (24 34). S-ar parea ca si in modul acesta s-au implinit cuvintele Domnului rostite la Cina catre Petru: Si tu oarecand intorcandu-te intareste pe fratii tai (Luca 22 32).

Pe cand ucenicii se aflau toti impreuna usile fiind incuiate - de frica iudeilor dupa cum subliniaza Ioan - Domnul aparu in mijlocul lor spunandu-Ie: Pace voua! (Ioan 20 19).

Trupul preamarit al lui Hristos nu mai este supus nici unei ingradiri de aceea el patrunde si prin usile inchise.

Cuvintele pace voua salutare uzuala in lumea semita cu care ii intampina pe apostoli dupa marea incercare capata acum o noua semnificatie. In lumea supusa mortii - si din aceasta cauza aflata permanent sub semnul fricii si al nelinistii - Hristos aduce vestea cea buna a biruintei asupra mortii. De acum cei ce cred in El nu vor mai avea sa se teama de plecarea pe celalalt taram deoarece Mantuitorul a prefacut moartea intr-o trecere spre viata adica intr-un adevarat mister pascal. De aceea pacea va fi pururea cu cei care aflandu-se in comuniune cu Dumnezeu nu vor mai fi niciodata singuri in fata mortii. Darul pacii va fi intotdeauna semnul prezentei lui Hristos printre oameni.

Desi fusesera preveniti de mironosite si de Petru in prima clipa ucenicii se inspaimanta si se infricoseaza deoarece cred ca vad un duh (Luca 2437). Aceasta reactie a lor fireasca intrucatva dovedeste o data mai mult cat de putin pregatiti erau apostolii pentru a primi minunea in care nu vor crede decat dupa o iluminare treptata. Pentru a le risipi tulburarea si indoielile si a-i face sa inteleaga ca El nu este un spirit dematerializat Hristos le spune: Vedeti mainile Mele si picioarele Mele ca Eu Insumi sunt; pipaiti-Ma si vedeti ca duhul nu are carne si oase precum Ma vedeti pe Mine ca am (Luca 24 39) iar in versiunea lui Ioan le arata nu numai mainile si picioarele ci si coasta ce fusese strapunsa de lance insistand deci in mod evident asupra realitatii trupului Sau spre a inlatura orice banuiala ca ar putea fi o aparitie fantomatica. De asemnea pentru a evita eventuala presupunere ca ar putea fi altcineva decat Invatatorul lor subliniaza: Eu Insumi sunt.

La auzul acestor cuvinte apostolii se bucura desi o umbra de indoiala mai staruie in mintea lor dupa cum aminteste Luca: Iar ei inca necrezand de bucurie si minunandu-se El le-a zis: Aveti aici ceva de mancare? (24 41). Spre a-i face sa inteleaga ca nu este doar un duh si ca Se afla cu trupul Sau preamarit printre ei Iisus le cere deci mancare iar apostolii Ii ofera o bucata de peste si un fagure de miere. Petru in cuvantarea rostita cu prilejul botezului sutasului Corneliu va confirma acest fapt tulburator: Am mancat si am baut cu El dupa invierea Lui din morti (FA. 1041).

Hristos vrea sa-i convinga pe ucenici de realitatea mai presus de orice indoiala a trupului Sau identic celui cu care fusese rastignit si indurase chinuri inzestrat cu aceleasi insusiri ca si trupurile muritoare dar liber de ingradirile la care acestea sunt supuse. Trupul lui Hristos cel inviat nu mai face parte din lumea de dupa cadere de aceea nu mai depinde de legile proprii acesteia. Este un trup indumnezeit de energiile divine strabatut de lumina si preamarit infatisandu-l pe noul Adam.

De retinut ca ucenicii Ii dau Domnului sa manance miere. Despre Emanuel chipul sub care profetul Isaia L-a intrezarit cu veacuri inainte pe Pruncul Iisus cel mai mare vizionar din etapa veterotestamentara afirma ca se va hrani cu lapte si cu tniere (Isaia 7 15). In Cantarea Cantarilor de asemenea mirele spune: Strans-am miruri aromate miere am mancat din faguri vin si lapte am baut (5 1).

Prin gestul Sau de a gusta din mierea oferita de ucenici simbol al hranei spiritualizate din Imparatia cerurilor Hristos Se identifica atat cu Mesia cel asteptat cat si cu Mirele care la sfarsitul veacurilor Se va insoti cu intreaga creatie transfigurata.

In semn de intarire a semnificatiei mesianice incluse in acest gest Iisus arata ca toate cele scrise despre El in Legea lui Moise la prooroci si in psalmi trebuiau sa se implineasca intocmai. Potrivit cuvantului evanghelistului Domnul le deschide mintea ca sa priceapa Scripturile (Luca 2445). El doreste sa-i faca sa priceapa ceea ce le ramasese pana atunci de neinteles si anume ca Hristos a trebuit sa patimeasca si apoi sa invie din morti a treia zi (24 46) accentuand ca in centrul Scripturii venerate de ei se afla cuprinsa taina Persoanei si a misiunii Sale. In numele Sau adauga Iisus se va propovadui pocainta spre iertarea pacatelor la toate neamurile incepand de la Ierusalim (24 47). Prima grija a Lui a fost deci de a-i convinge pe ucenici de realitatea prezentei Sale.

Indata insa dupa ce le spulbera indoielile El le reinnoieste darul de apostoli care implica obligatia propovaduirii: precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi (Ioan 20 21). Aceia care cu putin timp inainte erau sfiosi si infricosati vor trebui sa plece in lume spre a marturisi pretutindeni Invierea lui Iisus. Atunci cand li se va arata in Galileea Hristos ii va indemna si mai categoric: Mergand invatati toate neamurile (Matei 28 19) cuvinte confirmate de Petru in cursul activitatii sale: Ne-a poruncit sa propovaduim poporului si sa marturisim ca El este Cel randuit de Dumnezeu sa fie judecator al celor vii si al celor morti (F.A. 1042). Din marturia lui Petru mai reiese si faptul ca Evangheliile nu pastreaza tot ceea ce le-a descoperit Iisus ucenicilor dupa Invierea Sa din morti.

Indata ce rosti cuvintele de trimitere Iisus sufla asupra ucenicilor spunand: Luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 2022-23). Domnul nu Se foloseste numai de cuvant ci si sufla spre a impartasi apostolilor darul Sfantului Duh. La Cincizecime de asemenea va fi ca o suflare de vant (EA. 2 2). Trimiterea in vederea raspandirii Evangheliei nu se poate face decat prin Duhul Sfint. Nu este totusi inca vorba de coborarea ipostatica a Sfantului Duh asa cum a subliniat Bulgakov coborare care va avea loc abia la Cincizecime. Ceea ce confera Iisus apostolilor in ziua de Pasti este asa cum au aratat atat Sfantul Ioan Hrisostom cat si Sfantul Chiril al Alexandriei harul preotiei care constituie un dar spiritual ce-si are originea in Duhul Sfant.

La Cina apostolii au fost sfintiti si consacrati prin rugaciunea lui Hristos dar harul preotesc nu I-au putut primi decat dupa ce Mantuitorul Si-a indeplinit slujirea arhiereasca prin Jertfa Sa sangeroasa. In seara de Pasti Domnul instituie deci noua preotie si o investeste cu darul de a ierta pacatele intemeind astfel si taina pocaintei; totusi acest har va deveni lucrator abia la Cincizecime. Apostolii primesc deci darul Duhului Sf'ant direct de Ia Hristos aflat in mijlocul lor. Astfel ei vor putea intelege mai bine impreuna-lucrarea Fiului si a Duhului. Coborarea ipostatica a Sfantului Duh de la Cincizecime va desavarsi ceea ce Domnul a infaptuit in ziua de Pasti. Biserica si sacerdotiul chemat sa o calauzeasca isi afla originea in Hristos si in Sfantul Duh dar fara Jertfa Fiului Duhul nu ar fi pogorat peste oameni. Este mereu aceeasi relatie de tip dialectic intre lucrarea Fiului si cea a Sfantului Duh pe care am surprins-o de-a lungul intregii existente pamantesti a Mantuitorului. Dupa Inviere insa Hristos Se afla in situatia de a-L putea El Insusi trimite pe Sfantul Duh semnul cel mai evident al preamaririi Sale de care incep si apostolii sa-si dea seama.

Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca sufland Duh Sfant asupra ucenicilor Hristos reinnoieste firea omeneasca deoarece Duhul imprima chipul noului Adam in sufletele pescarilor galileeni.

In ziua de Pasti cand Domnul S-a aratat prima data ucenicilor adunati laolalta lipsea dintre ei doar Toma apostolul care daduse dovada in mai multe randuri de un spirit pozitiv fiind strain de orice avant mistic. Afland de la ceilalti ucenici cum ca ei L-au vazut pe Domnul acesta prea putin inclinat sa creada in miracole - banuind poate ca ucenicii avusesera o vedenie - le spune: Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui nu voi crede (Ioan 20 25). Toma este stramosul tuturor acelora care refuza sa creada in Inviere plecand de Ia considerente ce tin de lumea cu trei dimensiuni dar ignora faptul ca dincolo de universul accesibil noua mai exista si alte niveluri existentiale ce ne raman necunoscute cel putin in actualul eon.

Dupa opt zile de la Inviere cand ucenicii se aflau din nou adunati in casa impreuna si cu Toma de data aceasta - ei erau deocamdata tot la Ierusalim - Domnul intra usile fiind incuiate ca si cu opt zile in urma si stand in mijlocul lor le spuse: Pace voua. Apoi apropiindu-Se de Toma ii grai: Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fii necredincios ci credincios (24 27).

Domnul ingaduie apostolului sa-L atinga. Este inca o treapta a chenozei un pogoramant fata de slabiciunea omeneasca indeplinit de dragul ucenicului a carui credinta se clatina.

Totusi evanghelistul nu afirma ca Toma ar fi cutezat sa pipaie coasta strapunsa a lui Hristos. Poetul liturgic insa autor al cantarilor din duminica Tomii se intreaba: Cine a pazit atuncea mana ucenicului nearsa cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc?. Indrazneala apostolului este aproape infricosatoare: ea a dus insa la adevarata convertire a acestuia care intr-un avant strain de firea sa a exclamat indata: Domnul meu si Dumnezeul meu! (24 28). Strigatul lui exprima cainta pentru vina de a se fi indoit de Inviere precum si totala sa predare in mainile Aceluia pe Care II recunoaste drept Fiul lui Dumnezeu.

Convingandu-se prin mijlocirea simturilor sale ca Iisus Se afla in fata lui cu trupul cu care patimise pe Golgota Toma se inchina Domnului sau. In aceeasi clipa i S-a descoperit Omul durerilor si Dumnezeul care invinsese moartea avand deci revelatia simultana a personalitatii teandrice a lui Hristos. In Penticostor cartea liturgica ce cuprinde cantarile dintre Pasti si Cincizecime se accentueaza indeosebi faptul ca aratarea catre Toma a pus in lumina existenta celor doua firi in Hristos. Neparasind sanurile pamantesti Te-ai aratat pre pamant purtator de trup se canta in prima duminica dupa Pasti.

Indata dupa ce l-a invrednicit pe ucenicul cel iscoditor sa-L priveasca sub indoitul Sau chip de om si de Dumnezeu Iisus il mustra pentru necredinta sa subliniind inca o data ca adevarata credinta nu se intemeiaza pe probe si dovezi concrete: Pentru ca M-ai vazut ai crezut. Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (24 29).

Si totusi indoiala lui Toma a fost mantuitoare pentru multi caci din toate aratarile de dupa Inviere nici una nu a atestat intr-un mod atat de evident faptul ca Hristos Se afla in prezent in mijlocul ucenicilor nu ca o naluca dematerializata ci cu trupul Sau care patimise pe cruce.

Profetia lui Hristos privitoare la cei ce vor crede fara a vedea se confirma de-a lungul veacurilor caci adevarata credinta nu se intemeiaza pe minuni si pe fapte tangibile ci pe certitudini ce-si au originea intr-o viata harica. In viata spirituala aproape totdeauna minunea sau senmul nu preceda credinta ci ii urmeaza.

Dupa aratarea catre Toma apostolii au parasit Ierusalimul si s-au intors in Galileea deoarece acolo le vestise Domnul inainte de Patimi ca II vor regasi: Dupa Invierea Mea voi merge mai inainte de voi in Galileea (Matei 26 32). Mironositelor le poruncise de asemenea: Vestiti fratilor Mei ca sa mearga in Galileea si acolo Ma vor vedea (Matei 28 10).

Se pare ca aici a avut loc aratarea catre cei cinci sute de frati despre care vorbeste Sfantul Pavel in intaia epistola catre corinteni dar despre care nu cunoastem nici un amanunt afara doar de precizarea facuta de apostolul neamurilor ca multi dintre martorii acesteia mai traiau inca pe cand el scria.

Tot aici se poate sa fi avut loc si aratarea catre apostolul Iacov mentionata tot numai de Sfantul Pavel.

In evangheliile canonice nu gasim nici o mentiune asupra acestei aratari dar evanghelia apocrifa catre evrei din care Ieronim ne-a pastrat cateva fragmente in lucrarea sa De viris illustribus o consemneaza. Din acest fragment reiese ca Iisus aratandu-Se lui Iacov care fagaduise la Cina ca nu va mai manca paine pana ce nu-L va revedea pe Domnul dupa ce va fi biruit moartea ii imbie sa manance painea binecuvantata de El.

Luca nu vorbeste nimic de revenirea lui Hristos dupa Inviere in Galileea in timp ce Matei si Ioan mentioneaza fiecare cate o aratare distincta proprie numai evanghelistului respectiv care a avut loc pe meleagurile galileene. Aceasta reintoarcere a lui Iisus cu trupul Sau preamarit pe pamantul Galileii ar putea surprinde. Poate ca El a voit sa mai priveasca cu ochii care acum patrundeau dincolo de invelisul material al lucrurilor locurile ce Ii fusesera atat de dragi de aceea a mai poposit un rastimp in tinutul unde Isi alesese primii invatacei unde firea sa omeneasca devenise pentru prima data purtatoare de semnificatii duhovnicesti si unde pe Muntele Taborului apostolii intrezarisera mai inainte de vreme chipul Sau transfigurat. Inainte de a parasi cu trupul lumea aceasta Hristos revenise in acea Galilee unde vestise pentru prima data intemeierea Imparatiei spre a-i investi o ultima data pe apostoli si spre a-i trimite sa predice Evanghelia pana la marginile pamantului. Poate insa ca prezenta Dorrmului in Galileea cu trupul Sau indumnezeit a mai avut si alt talc: s-a mai subliniat ca prin Invierea Sa Hristos incepe prefacerea tainica a lumii ce se va desavarsi abia la transfigurarea finala. La inceputul misiunii Sale tot pe pamantul Galileii la Cana a schimbat El apa in vin primul semn menit sa arate ca chipul lumii acesteia se poate preface sub actiunea sfintitoare a harului; iar acum dupa ce a biruit moartea Se arata din nou in aceasta tara binecuvantata incepand lucrarea de reunificare a creatiei sfasiate prin pacat prin stergerea hotarului dintre lumea de aici si cea de dincolo.

Reintorsi in Galileea asa cum le poruncise Domnul apostolii au revenit pe malul Marii Tiberiadei apucandu-se din nou de vechea lor indeletnicire pescuitul. Aici va avea loc una din aratarile cele mai bogate in semnificatii tainice consemnata numai de Ioan. La ea nu vor asista decat sapte dintre apostoli si anume: Petru fiii lui Zevedeu Toma Natanael cel din Cana Galileii si alti doi ucenici al caror nume Ioan nu il da. Este posibil sa fi fost Andrei si Filip.

De cu seara Petru le spusese apostolilor ca se duce pe lac sa pescuiasca. Ceilalti i-au raspuns: Mergem si noi cu tine (Ioan 21 3) si suindu-se cu totii in corabie au ramas toata noaptea pe apa fara sa prinda nimic. In zori Iisus Se iveste pe tarm dar ucenicii nu Il recunosc. Este ciudat ca dupa Inviere Hristos poate fi confundat cu alti oameni; iar pe de alta parte de atunci incoace orice chip ti-L poate revela. De pe mal unde Se afla Iisus ii intreaba pe ucenicii care mai erau in corabie: Fiilor nu cumva aveti ceva de mancare? (21 5) la care ei raspund negativ. Atunci El ii indeamna: Aruncati mreaja in partea dreapta a corabiei si veti afla (21 6). Si facand intocmai navodul li s-a umplut pana intr-atata ca nu mai puteau sa-l traga afara de multimea pestilor. Abia in acea clipa Ioan - care si de data aceasta se desemneaza drept ucenicul pe care-l iubea Iisus - intelege cine era acel necunoscut si ii spune lui Petru:

Domnul este! (21 7). Auzind aceasta Petru se grabeste sa-si puna haina - caci era dezbracat dupa cum precizeaza evanghelistul - si apoi se arunca de pe corabie in apa spre a ajunge cat mai repede la mal aflat la departare de numai vreo doua sute de coti. Ceilalti apostoli venira cu barca la tarm tragand dupa ei mreaja incarcata cu pesti. Aici Il gasira pe Iisus; pe pamant ei vazura jar si peste pus peste el iar alaturi paine. Domnul le pregatise masa inainte chiar ca ei sa fi adus cele de trebuinta iar indata ce ajunsera la mal El le porunci: Aduceti din pestii pe care i-ati prins acum (2110). Atunci Petru se urca din nou in corabie si trase navodul la tarm iar acesta nu se rupse in ciuda greutatii caci prinsesera o suta cincizeci si trei de pesti mari. Iisus vazandu-i pe apostoli ii pofti: Veniti de pranziti. Si nici unul din ucenici - subliniaza in continuare evanghelistul-nu indraznea sa-L intrebe: Cine esti Tu? stiind ca este Dorrmul. Hristos lua painea si le-o imparti de asemenea si pestele. Era a treia oara dupa Invierea Sa dupa cum observa Ioan cand Iisus venea in mijlocul ucenicilor de fiecare data luand parte la masa lor si binecuvantand-o. Ca si la aratari le precedente ucenicii nu Il recunosc indata pe Domnul. Ceea ce contribuie la recunoastere este din nou un semn care le reaminteste modul Sau de a Se purta. Ioan si apoi Petru stiu ca este Domnul atunci cand asista la repetarea minunii ce precedase chemarea lor la apostolat. Ei recunosc nu pe omul Iisus ci misterul de nepatruns al persoanei lui Hristos. Doua minuni similare insotesc atat chemarea ucenicilor ce a avut loc in primul an al propovaduirii Mantuitorului cat si definitiva lor consacrare indeplinita dupa Invierea Sa din morti. Fericitul Augustin a incercat sa faca asa cum s-a mai aratat o paralela intre aceste doua minuni-semne inrudite ca semnificatie.

Daca prima pescuire minunata sugera nasterea si dezvoltarea Bisericii in conditiile existentei istorice a doua pare sa fi avut in vedere etapa finala cand Biserica va fi integrata in Imparatie menita sa readune la sanul ei tot ce a fost zidit spre viata.

Faptul ca la prima pescuire mreaja se rupsese sub greutate iar la a doua nu desi erau pesti mari intareste ipoteza emisa de Augustin. Biserica din perioada istorica va fi continuu amenintata de felurite primejdii pe cand in etapa eshatologica ea se va bucura de o pace vesnica. De remarcat de asemenea ca in mreaja erau numai pesti mari adica numai suflete mantuite In timp ce in Biserica istorica se vor afla din pacate si credinciosi care se vor pierde.

Este semniticativ ca Hristos ii asteapta pe apostoli cu pranzul pregatit chiar inainte ca ei sa fi ajuns cu pestii la mal. El rasplateste osteneala ucenicilor mai inainte ca ei sa ceara ceva. Imparatia este pregatita pentru alesi de la intemeierea lumii (Matei 25 34). Aceasta ultima masa pe care cei sapte o iau cu Domnul prefigureaza cina nuntii Mielului (Apoc. 19 9) de la sfarsitul istoriei cand apostolii vor manca si vor bea in Imparatia Fiului (Luca 22 30).

Ultima lucrare indeplinita de Hristos inainte de Inaltare este deci pregatirea acestui pranz ce anticipeaza fericirea vesnica dar care in ciuda caracterului sau simbolic presupune cateva notiuni extrem de concrete: Domnul asaza pestele pe jar il frige imparte painea. Poate nici o alta aratare nu a evocat atat de limpede posibilitatea ca creatia sa fie transfigurata in cele mai neinsemnate si aparent prozaice elemente ale ei. In ziua cea mare pare ca nimic nu va fi pierdut ca totul va fi sfintit si transfigurat.

Dupa ce mancara Domnul i Se adresa lui Petru intrebandu-l: Simone fiul lui Iona Ma iubesti tu mai mult decat acestia? (Ioan 21 15). Este o clipa solemna caci intrebarea lui Hristos il face sa se cutremure pana in adancuri reamintindu-i desigur trecatoarea sa cadere. Totusi fara sovaiala el raspunse: Da Doamne Tu stii ca Te iubesc (21 15). Petru are certitudinea ca Iisus stie totul in ceea ce il priveste ca nimic din fiinta sa nu Ii poate ramane ascuns. Pastorul cunoaste oile Sale. Primind raspunsul apostolului Iisus il indeamna: Paste mieluseii Mei (21 15) si apoi revine cu intrebarea: Simone fiul lui Iona Ma iubesti? la care Petru repeta raspunsul de mai sus primind de data aceasta porunca: Pastoreste oile Mele (21 16). Dar Iisus ii pune din nou intrebarea: Simone fiul lui Iona Ma iubesti? iar Petru auzind-o se intristeaza- dupa cum nu uita Ioan sa consemneze. Apostolul este surprins si indurerat vazand ca Domnul nu Se increde in cuvintele sale si ii cere mereu o noua confirmare asa ca Ii raspunde: Tu stii toate. Tu stii ca Te iubesc (21 17).

Este un adevarat strigat scos din inima care il defineste perfect pe apostolul iute la manie nerabdator dar posedand o credinta neclintita in Hristos si iubindu-L cu toate fibrele fiintei sale. Si de data aceasta Iisus repeta indemnul: Paste oile Mele (21 17). Intrebarea Ma iubesti? adresata lui Petru Hristos o pune de fapt fiecarui crestin caci prima conditie pentru a fi crestin este de a-L iubi pe Mantuitorul. Petru raspunde in numele apostolilor dar si in al tuturor crestinilor ca si pe drumul Cezareii. Se profileaza mereu ideea sacerdotiu]ui universal realitate de care Petru a fost mai patruns decat toti ceilalti scriitori neotestamentari: Iar voi sunteti semintie aleasa preotie imparateasca neam sfant (I Petru 2 9) va afimla el in epistola sa. Ma iubesti? este ultima intrebare a lui Iisus consemnata de Evanghelii intrebare care rasuna peste veacuri si ne urmareste pe fiecare din noi pana la sfarsitul vietii. Pentru viitorul pastor de suflete ea este si mai plina de semnificatie caci nu poti fi mijlocitor intre Dumnezeu si oameni daca nu ii iubesti cu adevarat pe cei ce ti-au fost incredintati. Numai cel ce se va darui cu totul lui Hristos va purta cu dragoste grija de turma. Poate ca aici este cauza adanca a actualei crize a sacerdotiului din Biserica romano-catolica: pastorii nu-L mai iubesc destul pe Hristos de aceea isi parasesc oile.

Intreita intrebare a lui Hristos nu l-a nedumerit numai pe Petru ci si pe toti aceia care s-au straduit sa talmaceasca Evanghelia. Majoritatea Sfintilor Parinti au socotit ca Iisus a rostit intrebarea de trei ori pentru Petru fiindca de trei ori se lepadase acesta de Domnul sau in modul acesta mustrandu-l indirect si reconfirmandu-l in demnitatea de apostol. Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Hristos ii da lui Petru prilejul de a-si rascumpara prin aceasta marturisire pacatul savarsit si ii reinnoieste investirea ca apostol. De aceeasi parere sunt si Sfantul Ambrozie si Fericitul Augustin.

Este neindoielnic faptul ca cerandu-i o tripla marturisire a dragostei sale Iisus a urmarit sa-i reaminteasca intreita lui lepadare si sa-i dea totodata prilejul sa dobandeasca iertarea fara totusi sa-I fi mustrat nici o clipa pentm caderea sa. Inainte de Patimi El il prevenise pe Petru ca se va sminti dojenindu-l pentru prea marea incredere pe care o avea in slabele sale puteri dar dupa Inviere nu l-a mai pomenit nimic despre aceasta.

Hristos Care - dupa cum afimla Petru - stie totul despre ucenicii Sai si despre fiecare dintre noi cunostea cat l-a durut pe apostol acea clipa de ratacire si cat de mult se caia acesta. De aceea nu l-a mai certat si i-a cerut doar sa-si arate dragostea fata de El. Pentru ca Il iubeste pe Iisus Petru este iertat inainte chiar de a o fi cerut. Poate ca apostolul asemenea vamesului din parabola nici nu cuteza sa infrunte privirea Domnului Sau si sa-L roage de iertare. El se afla in situatia pacatoasei care a uns picioarele Domnului si careia mult i s-a iertat pentru ca mult a iubit. Sfantul Grigorie Palama spune ca Petru este tipul omului nou pentru ca pacatuind a dobandit iertarea realizand astfel adevarata convertire (metanaia) care presupune o totala lepadare de omul cel vechi.

Totusi repetatele intrebari puse de Iisus lui Petru par sa aiba si alt talc dincolo de dorinta de reconfirmare a apostolatului sau.

Pe drumul Cezareii Hristos ii ceruse lui Petru un raspuns intemeiat pe o convingere de ordin intelectual zamislita sub adumbrirea harului iar apostolul marturisise ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu. De data aceasta Domnul ii cere dragostea sa intreaga care se va revarsa si peste oi.

Atunci marturisind in numele tuturor apostolilor ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu Petru facuse posibila intemeierea Bisericii si a ierarhiei harismatice chemate sa propovaduiasca Evanghelia. Acum fiindca se apropie clipa cand Petru impreuna cu ceilalti va purcede la lucrarea de convertire a neamurilor Domnul staruie asupra iubirii principala virtute necesara celui chemat sa pastoreasca peste suflete. Apostolul trebuie sa-L iubeasca pe Hristos iar aceasta iubire nemarginita se va rasfrange apoi asupra tuturor acelora pentru care El S-a jertfit. Domnul gaseste deci un mijloc ocolit de a-i acorda iertare apostolului si de a-i reaminti ca apostolatul sau se intemeiaza in primul rand pe dragoste caci dragostea toate le sufera toate le crede toate le nadajduieste toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata (I Cor. 13 7-8). Aceeasi dragoste si ingaduinta pe care Iisus i-a aratat-o apostolului iertandu-l fara macar sa mai aminteasca de greseala sa va trebui sa o aiba si el fata de oile incredintate lui.

Dupa aceasta noua consacrare a lui Petru Domnul ii profeti intr-un mod figurat in ce chip avea sa moara: Cand erai mai tanar - ii spuse El apostolului - te incingeai singur si umblai unde voiai; dar cand vei imbatrani vei intinde mainile tale si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti (Ioan 21 18). Mantuitorul anticipeaza aici moartea muceniceasca a lui Petru care va fi rastignit ca si Domnul sau. Sfantul Ioan confirma aceasta interpretare: Iar aceasta a zis-o insemnand cu ce fel de moarte va preaslavi pe Dumnezeu (21 19). Spre a fi si mai limpede Iisus adauga graind catre Petru: Urmeaza Mie (21 19). Apostolul Il va urma intru totul pe Domnul sau - atat pe asprele carari ale vietii cat si in moartea sa pe cruce.

Asadar in clipa reintegrarii sale in demnitatea de apostol Domnul nu ii aminteste lui Petru decat de moartea care il asteapta fara a-i pomeni nimic de viitoarele biruinte. La temelia Bisericii intemeiata prin Jertfa lui Hristos se va afla sangele tuturor mucenicilor morti pentru credinta lor in Evanghelie. De aceea puterea acesteia nu este de ordin lumesc ci isi afla originea in cruce. Biserica nu trebuie sa se bizuie pe elemente straine de misiunea sa ci numai pe capacitatea de jertfa a membrilor ei si bineinteles pe ajutorul Sfantului Duh.

Orice incercare de a afla in aceasta pericopa argumente in favoarea primatului jurisdictional al lui Petru si al urmasilor sai este straina de adevaratul duh al Evangheliei. De altfel asa cum s-a mai subliniat atat fagaduiala facuta de Iisus lui Petru pe drumul Cezareii cat si aceasta a doua consacrare a apostolului au o adanca semnificatie de ordin religios ce nu poate fi coborata la o interpretare de natura juridica.

Indata ce auzi cuvintele lui Iisus: Urmeaza Mie Petru se intoarse si il vazu venind dupa el pe Ioan si atunci nu se putu abtine sa puna intrebarea: Doamne dar cu acesta ce se va intampla? (21 21).

Razbate si din aceasta intrebare indrazneala apostolului dornic sa afle ce destin ii era harazit ucenicului iubit.

Iisus ii raspunde cu o mustrare indirecta: Daca voiesc acesta sa ramana pana voi veni ce ai tu? Tu urmeaza Mie (21 22). In modul acesta ii reaminteste lui Petru ca nici unui muritor nu ii este ingaduit sa cunoasca viitorul El Fiul lui Dumnezeu fiind stapan absolut peste vietile si peste mortile noastre.

Inainte de Inaltare Iisus va reveni asupra acestei interdictii: Nu este al vostru a sti anii sau vremurile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa (F.A. 1 7). Ucenicul lui Hristos nu trebuie sa-si puna intrebari cu privire la ce il asteapta in viitor si mai ales la modul in care va lua sfarsit viata sa pamanteasca. Indemnul este valabil nu numai pentru ucenici ci pentru toti crestinii. Grija permanenta a oricarui crestin adevarat trebuie sa fie de a ramane mereu in comuniune cu Hristos pentru ca moartea sa nu-l surprinda departe de El iar nu de a scruta tainele propriului viitor care constituie oricum o permanenta necunoscuta.

Raspunsul dat de Iisus lui Petru a facut sa se nasca printre frati dupa cum observa chiar Ioan credinta gresita ca ucenicul iubit nu va mai muri. Dar tot el se grabeste sa sublinieze ca este vorba de o interpretare gresita caci Domnul nu a spus decat: Daca voiesc ca acesta sa ramana pana voi veni ce ai tu? intrebare ramasa deschisa si care nu presupune nici o fagaduiala.

S-ar putea spune ca destinele celor doi apostoli evolueaza pe linii paralele fiecare desfasurandu-se sub zodii ce le sunt proprii determinate de profilul lor spiritual ce difera profund la ambii ucenici. Viata si moartea lui Petru se inscriu pe o curba de maxima tensiune. El se situeaza mereu in primul plan al episoadelor evanghelice si tot el va desfasura alaturi de Sfantul Pavel cea mai intensa activitate in vederea raspandirii Evangheliei dupa Inaltarea la cer a Domnului. Petru este omul actiunii indraznete al faptei prin care se implineste vocatia sa de apostol de aceea nu intamplator Evanghelia lui Marcu scrisa sub directa sa inspiratie cuprinde aproape exclusiv relatarea de fapte si minuni din viata lui Iisus. Moartea sa muceniceasca consecinta fireasca a misiunii sale va avea loc in vazul tuturor si va fi indata cunoscuta de toti fratii.

Viata ucenicului iubit va descrie insa o alta curba. El apare mereu in penumbra episoadele la care participa au un caracter mai tainic pentru ca la Ioan important este nu ceea ce se intampla pe planul realitatii imediate ci pe acela al vietii launtrice. Ioan este fiul unui alt duh. La el toate faptele au caracter de semne deoarece semnificatia lor se afla dincolo de hotarele lumii sensibile de aceea si Evanghelia sa cuprinde numai minuni-semne. Destinul ucenicului iubit este axat pe iluminarea interioara si pe primirea unor descoperiri suprafiresti. Viata lui Ioan isi va afla incununarea la Patmos unde va intrezari intr-o strafulgerare trecerea din istorie in vesnicie iar sfarsitul sau se va petrece in tacere si nestiut de nimeni potrivit cu vocatia apostolului. Cel ce purta numele Inaintemergatorului va fi si vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos asa cum subliniaza Papini.

Iisus va veni pentru o ultima data la cei unsprezece in Galileea iar aceasta aratare va avea un caracter mai solemn decat cele anterioare. Ea a avut loc pe un munte unde Iisus le poruncise mai dinainte ucenicilor sa mearga pentru a-L intalni (Matei 28 16). Numele acestui munte nu ni s-a pastrat insa unii cred ca ar putea fi Taborul sau muntele Fericirilor.

Pare ca Domnul ii astepta in acel loc caci evanghelistul spune: Si vazandu-L I s-au inchinat ei care se indoisera (28 17). De data aceasta deci nu a mai existat nici o umbra de indoiala apostolii recunoscandu-L din prima clipa.

Apropiindu-Se de ei Iisus le spuse: Datu-Mi-s-a toata puterea in cer si pe pamant (28 18). Nicicand nu a facut El o asemenea afirmatie dar acum inainte de a le da apostolilor ultima investitura si de a-i trimite pana la marginile pamantului le descopera ca prin Jertfa Sa a dobandit de la Tatal puterea nelimitata peste intreaga zidire. Sfantul Pavel va spune ca intrucat Hristos S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moartea pe cruce Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care este mai presus de orice nume; ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesubt (Filip. 2 9-10). Unul din semnele prin care se va manifesta puterea lui Hristos va fi trimiterea Sfantului Duh. Dumnezeul-Om posedand acum Duhul in plenitudinea Sa Se va afla in situatia de a-L putea revarsa peste ucenici care vor intemeia Biserica.

Acum dupa ce a fost preaslavit asa cum Se rugase Tatalui inainte de Patimi Iisus le porunceste ucenicilor sa porneasca in lume spre a converti toate neamurile la adevarata credinta: Drept aceea mergand invatati toate neamurile botezand-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si iata Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfarsitul veacului (Matei 28. 19-20).

Asadar in Galileea tara neamurilor unde fusesera chemati si randuiti apostoli primesc ucenicii ultima investire solemna din partea Domnului lor o data cu indemnul de a propovadui Evanghelia la toate popoarele. Acest indemn adresat acelora care pana de curand se aratasera tematori si neincrezatori in minunea Invierii este uluitor. Hristos stie insa ca intariti de prezenta Sa menita sa le confirme realitatea Invierii si apoi de Sfantul Duh Care va cobori peste capetele lor ucenicii vor putea indeplini ceea ce asteapta de la ei. Redusa la esential misiunea lor va consta in a invata si a boteza; trebuie observat insa ca propovaduirea preceda botezul. Convertitii vor trebui mai intai sa primeasca cuvantul divin transmis de apostoli si abia dupa aceea vor fi incorporati prin botez in Biserica. Activitatea pastorala o preceda pe cea sacramentala dar pentru cei intrati in comunitatea crestina aceste doua lucrari vor trebui sa se impleteasca continuu deoarece intre participarea la Sfintele Taine si neincetata adancire a invataturii crestine este o legatura indisolubila.

Poruncind apostolilor sa boteze in numele Tatalui al Fiului si al Sfantului Duh Iisus asociaza in mod explicit pentru prima si ultima data in predica Sa cele trei Persoane ale Sfintei Treimi incununand astfel descoperirile Sale cu privire la taina Dumnezeirii. El vorbise continuu de Tatal de relatiile de negrait existente intre Fiul si Tatal precum si de impreuna-lucrarea Fiului cu Duhul dar nu cuprinsese cele trei Persoane divine intr-o formula unica menita atat sa releve ceva din misterul inefabil al Divinitatii cat si sa constituie temeiul oricarei invocari liturgice. Acum in preajma Inaltarii Sale la cer si a trimiterii Sfantului Duh Domnul face apostolilor aceasta descoperire cruciala. Biserica ce va lua nastere la Cincizecime va fi zidita pe temelia treimica. Sfanta Treime este izvorul din care isi trage fiinta Biserica fiind totodata si arhetipul ce-i slujeste drept model unitatea Bisericii avandu-si originea in unitatea treimica.

Fagaduiala ca Mantuitorul va fi pururea cu ucenicii Sai capata in aceasta perspectiva o semnificatie sporita. Prezenta Domnului alaturi de ucenici se va manifesta sub doua forme: este vorba pe de-o parte de o prezenta de ordin ontic ce tine de insasi esenta Bisericii intemeiata in pe Jertfa Fiului lui Dumnezeu si constituind trupul Sau mistic strabatut de energiile divine ce-si au originea in insasi viata treimica. Hristos Se va afla deci permanent prezent in mijlocul Bisericii Sale al carui cap este. Pe de alta parte insa intre fiecare credincios si Hristos se va stabili o relatie personala cu un caracter particular datorita careia orice ucenic adevarat Il va simti continuu langa el.

La capatul celor patruzeci de zile Domnul Se va mai arata o data ucenicilor la Ierusalim inainte de Inaltarea la cer si cu acest prilej le va da ultimele Sale sfaturi. Aceasta aratare va fi analizata in paragraful consacrat Inaltarii.

Ramanerea lui Iisus pe pamant timp de patruzeci de zile cu trupul Sau inviat pare sa fi avut mai multe finalitati. Dupa dezamagirea incercata de apostoli din pricina mortii Sale pe cruce Hristos trebuia sa le intareasca credinta zdnmcinata convingandu-i de realitate a Invierii si sa-i trimita in lume spre a propovadui Evanghelia la toate neamurile.

Inainte insa de a pleca spre a converti neamurile apostolii trebuiau sa capete o noua investire de la Domnul menita sa stearga alunecarile lor din timpul Patimilor si sa le impartaseasca harul preotiei. Darul Sfantului Duh pe care ei l-au primit chiar in prima seara dupa Inviere a constituit asa cum s-a mai subliniat temeiul vocatiei lor apostolice.

Urmarile ramanerii vremelnice a lui Iisus printre pamanteni dupa Invierea Sa din morti s-au manifestat insa pe mai multe planuri. Astfel prezenta Sa cu trupul preamarit - care apartinea de pe acum noului eon - in cuprinsul lumii actuale a contribuit fara indoiala la inceputul transfigurarii tainice a acesteia. Din analiza aratarilor s-a putut constata o permanenta intrepatrundere de planuri existentiale. Hristos cel inviat cineaza alaturi de apostoli gusta din fagurele de miere pregateste pranzul ucenicilor pe malul lacului Ghenizaret.

Ucenicii se apropie de El Il ating cu ochii lor trupesti strabat pana la realitatea mai presus de fire. Experienta lor se afla la hotarul dintre cele doua lumi care la sfarsitul veacurilor se vor reuni datorita Jertfei lui Hristos.

Poate insa ca cele patruzeci de zile au constituit un soroc nu numai pentru lucrarea Sa rascumparatoare dar chiar pentru Fiul Tatalui coborat printre oameni.

Dupa Inviere Hristos Se afla mai presus de timp si de spatiu dar accepta totusi anumite ingradiri proprii vietuirii in lumea cu trei dimensiuni: pranzirea cu lucenicii umblarea cu ei pe drum etc. Supunerea la aceste ingradiri marcheaza o nedesavarsire: nu este inca atinsa preamarirea deplina caci indumnezeirea firii umane din Hristos se continua si in perioada dintre Inviere si Inaltare. Bulgakov spune ca in acest rastimp Domnul Se afla intr-o actiune de permanenta inaltare dupa cum singur i-a marturisit Sfintei Magdalena: Ma sui la Tatal Meu (Ioan 20 17).

Inainte de a Se inalta cu trupul in sanul Sfintei Treimi natura omeneasca din Hristos a trebuit sa fie deplin pnevmatizata adica sfintita de catre Sfantul Duh. Abia Inaltarea va aduce deci preaslavirea pe care Iisus o ceruse de la Tatal inainte de Patimi. Perioada de la Inviere la Inaltare a avut asadar o insemnatate capitala in iconomia mantuirii si in viata Dumnezeului intrupat.

Natalia Manoilescu Dinu

Iisus Hristos Mantuitorul, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii"

• Festival de incondeiat oua
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Ouale incondeiate la romani
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Sarbatoarea Pastelui
  Publicat in : Obiceiuri si traditii de Paste
• Sfanta si Marea Miercuri
  Publicat in : Saptamana Patimilor
• Marea Miercuri - Impartasirea
  Publicat in : Saptamana Patimilor