Parintele Vasile Vasilache, despre Manastirea Rasca

Parintele Vasile Vasilache, despre Manastirea Rasca Mareste imaginea.

Manastirea Rasca

(text inedit din anul 1948 al Parintelui Vasile Vasilache)

Nota redactiei: Parintele Arhimandrit Mitrofor Dr. Vasile Vasilache, fost vicar al Arhiepiscopiei Romanilor din S.U.A. si Canada, trecut la Domnul in anul 2003, a fost nu numai un minunat pastor de suflete si un predicator de elita ci si un exceptional autor de scrieri religioase de mare valoare si de inalta tinuta teologica, publicate atat in Romania cat si in S.U.A.

A publicat 50 de carti si a realizat o noua traducere a Sfintei Scripturi, care se afla in manuscris la Biblioteca Academiei Romane. Multe alte manuscrise importante i-au fost confiscate, din nefericire, in toamna anului 1959 cand a fost arestat impreuna cu fratele sau, Parintele Haralambie Vasilache, in casa parinteasca din Vutcani, judetul Vaslui, unde cei doi frati se retrasesera cu cateva luni mai devreme, dupa scoaterea lor abuziva din monahism. Dupa multi ani, Parintele Vasile Vasilache (fost staret al Manastirii Antim din Bucuresti intre 1944-1948 si fost egumen al Schitului Pocrov din judetul Neamt in perioada 1949-1959) a incercat sa-si recupereze scrierile confiscate in momentul arestarii. Din pacate, autoritatile romane i-au raspuns ca singurul text care s-a pastrat este un manuscris din 1948 despre Manastirea Rasca. Acest text de o rara frumusete, care cuprinde insemnari de pelerinaj, este oferit pentru prima data cititorilor prin amabilitatea doamnei Nicoleta Furtuna, presedinta consiliului parohial al Bisericii “Sfantul Nicolae” din New York si co-executor testamentar al Parintelui Vasile Vasilache.

Manastirea Rasca

E un prea frumos sfarsit de vara, cand lumina si caldura soarelui se revarsa cu tot jarul dragostei peste pamantul cel cu imbelsugare de podoaba pe el. Si asa cel dintai e mandru de puterea sa de pana acum, iar cel de al doilea cu desfatare incarcat cu roade parguite – in care a topit cu atata iubire razele cele scanteietoare ale soarelui ceresc.

In aceasta vreme de daruiri bogate si dintr-o parte si din alta, acum cand totul este iubire desavarsita intre cer si pamant, m-am desprins pentru o clipa din bratele parintesti ale Manastirii Neamtu, pentru a merge la Manastirea Rasca din judetul Baia. Si asa plutind in aceasta bogata si fierbinte iubire a firii, am pornit si eu cu dragostea in suflet de la Stefan cel Mare si Sfant - ctitorul Neamtului - la Petru Rares, ctitorul Rascai. M-am dus de la tata la fiu si de la ctitor la ctitor, caci amandoi au trait sub crezul desavarsitei dragoste de Dumnezeu si de Neam.

E drept, ca e greu sa urci potecile serpuitoare ale Plesului; dar din clipa in care aripile dorului de pelerinaj te-au pornit de acasa, e si mai greu sa dai inapoi. Si nici in dreapta si nici in stanga nu te poti abate prin urzici si boz; caci mereu iti sta inainte o singura bucurie – aceea de pe culmi. Si asa cu visari de zbor in gand, cu dragoste voievodala in fiinta ta pe care ai sa o duci de la Parinte la fecior, si cu strajuiri de copaci seculari de o parte si de alta, ajungi dupa o ora si ceva de voiniceasca urcare, pe culmea Plesului – la toaca. Bucuros de biruinta te inchini Sfintei Icoane din brad si bati toaca de rasuna codrii – vestindu-i abia acuma, ca pe tacute i-ai strabatut, iar pe Dumnezeu rugandu-L sa te ajute mai departe.

Si asa cu victoria unei batai mai linistite a inimii, cobori usor la vale in codrii din tinutul Baii. Iar la izvorul bogat din vale, sorbi din apa vietii si apoi bucuros te strecori printre culmi de munti. Strabati luminisuri si poiene de codru des, toate garnisite cu acele minunate clatinari de frunze ale mestecenilor. Si tot asa mereu prin vederi de basm, pe poteci slobode de griji si apasari, ridici si cobori pana-n margine de codru, de unde, in scurt timp, ti se deschide privirilor de pe tapsanul cu iarba, o vale larga si bogata. E valea Bogdaniei. Ea-i poarta numele lui Bogdan Voda de la 1359 – acelui descalecator de tara. Si ea se porneste din adancuri de munte si se intinde la inceput cu ingustime printre culmi de munti apropiate, apoi se tot largeste pana se revarsa in vaile Moldovei si ale Siretului si asa ajunge sa fie una cu Moldova insasi.

De pe culme, in dreapta vezi satul Bogdanesti - veche asezare voievodala - cu case rasfirate si dosite prin pometuri. Iar in stanga, straluceste in apusul soarelui Manastirea Rasca - ctitoria lui Petru Rares. Turlele ca niste brate inalte si albe cata cu frumuseti mereu sustinute catre cer. Ele cer indurare pentru Neam.

Ne coboram in vale, trecem prin suhaturi si pometuri si in fapta inserarii facem primii pasi pe pamantul Rascai. Amurgul insa pare ca si incepe sa cuprinda sufletele noastre, cand vedem iazuri secate si lasate in paragina. Totul iti face impresia unui om cu maini crapate ce tuturor le arata cu durere. Sa nadajduim insa ca operatiuni de noi amenajari si desfundari le vor tamadui, dandu-li-se iarasi ceea ce au avut, apa si peste. Dar noi, cu ochii tot inainte privim la cetatea cea duhovniceasca. si in curand si trecem cu capetele descoperite pe sub clopotnita lui Rares Voda. Si cu bucurie imbratisam totul intr-o privire.

Biserica e in mijlocul unui patrat de ziduri cu cladiri. In fund insa au ramas numai zidurile crenelate si dezbracate cu un aer sfasietor in jur, iar in fata, pe jumatate, e la fel. Toate au o culoare mohorata. E marturia trista a unui foc din 1921, cand si biserica a suferit si totul ce a fost de lemn a fost mistuit de flacari.

In stanga, cum intri, e un sirag de chilii smerite, si la fel si in partea cealalta.

Intram in biserica - dupa ce se cantase “Lumina lina a inserarii”, ne inchinam pe la sfintele icoane si cu evlavie ascultam slujba sfanta. La lumina unei lampi, distingem chipurile celor ce cantau si slaveau pe ceea ce este “mai cinstita decat heruvimii,”… Trupurile lor nu se vedeau, erau una cu intunericul, capetele insa albe aveau o infatisare serafica, a unor umbre de oameni. Din aceasta bucurie – singura pe care am gasit-o – ne impartasim si noi cu deosebire.

Privelistile de mai inainte invaluite in noaptea acestor vremuri, atinsesera dragostea din suflete, de aceea noi cu ochi cercetatori, cautam unde sa depunem dragostea lui Stefan catre fiul sau Rares, dar nu gasim o alta vatra mai curata si incalzita decat in clipirea de scanteie a unui bob de lumina din candela Sfantului Neculai.

Cu aceste lasari de perdele ale noptii peste suflet, incercam sa adormim, dar in jur totul e in framantare, simtim cum sufletul trist al lui Rares, umbla in noapte prin chilii. Era trist ca totul gasea ravasit si pustiit de vantul rece al multor ierni trecute. Dar noi si mai mult tulburati, dam perdelele la o parte si incercam sa aprindem in suflete candela nadejdii, cu credinta ca totusi lumina de a doua zi ne va bucura. Pe cerul frumos de August scanteiau doar nenumarate stele, iar lumina palida a lunii cauta a liniste…

In zori ma scol cu o apasare mai mica si cu graba, si inconjur singur biserica, dar vai, aceeasi strangere de inima ma cuprinde. Si iata, privirile se pironesc deodata pe peretele de dinafara, dinspre strana dreapta si altar. E singura parte ce a mai ramas cu pictura pe ea. Mai in nume, e doar judecata din urma. E de altfel, in aceasta, mustrarea si pedeapsa pe care zidurile o striga ochilor tuturor. Cu deosebire insa se infatiseaza aicea scara suirii noastre la cer.

De partea dreapta a ei, in dreptul fiecarei trepte, se afla trei siruri de ingeri in zbor, iar in partea stanga muncitorii iadului isi asteapta prada, care le cade de la diferite trepte. Sus, la capataiul scarii, se afla insusi Dumnezeu care-si intinde mana Sa si primeste pe alesii Sai – care au fost ucenici buni ai dreptei credinte. Si bucuros pare ca am vazut ca chiar Petru Rares e primit de Tatal cel ceresc. In vreme ce noi ne aflam departe de a pastra cu grija si pietate ctitoria lui duhovniceasca. Noua ne-a lasat curtile sale voievodale si biserica in preajma careia sa traim ca aproape de cel mai sfant Sion al sufletului spre fericirea noastra si a poporului moldovenesc. Mahnit de neintelegerea noastra, privesc ca o mangaiere la cele doua turle ramase din cele trei cate au fost. Ele sunt zvelte si inalte, si cu mult gust modelate. Se aseamana cu cele ale lui Stefan cel Mare – cu mici deosebiri, ele fiind cu 40 de ani mai aproape de noi decat cele ale batranului lui tata.

In biserica, in pronaos, vedem chipul lui Petru Rares cu familia sa, in calitate de ctitor. Pe mana dreapta tine biserica ce o inchina Sfantului Neculai, patronul acestei sfinte Manastiri – dar aceasta e o pictura mai noua – din veacul al XVIII-lea. Totusi deasupra ei simtim ca pluteste in umbra imaginea vie a lui Rares insusi. Spre bucuria noasta, gasim in Sfantul Altar ceea ce altii au descoperit sub multe straturi de zugraveli si tencuieli, pictura cea dintru inceput. E o icoana a Sfantului Neculai, fresca, in stilul artei bizantine, de o rara frumusete.

Da, in ochii nostri ai tuturor nu mai avem intreaga panza a vietii si a ctitoriei lui Petru Rares. Ceea ce avem noi acum, e numai un crampei, ca si aceasta icoana, ce a aparut ca un ciob de oglinda sfaramata. Cu noi e dar fata trista a lui Rares Voda care ne urmareste. Caci epoca sa, cu toate ale sale framantari si idealuri e sub lespedea de piatra a vremurilor demult apuse. E drept ca si ctitorul acestei biserici a avut multe necazuri, dar totusi a stiut cultiva si sadi florile eternitatii care in veac nu apun, chiar daca necredinta si neglijenta altora ar cauta sa le vestejeasca. In memoria noastra, staruie inca framantarile si prigonirea ce a avut-o ca domnitor Petru Rares. Si iata, ajunsese strain in propria lui tara. Si atunci, gasindu-si intelegere si dragoste ocrotitoare la pescarii sai de la iazurile din Bogdania, acolo avu o vedere ca Dumnezeu ii va da izbanda de va zidi o sfanta manastire. Si potrivit acestei prevestiri, ajungand iarasi domnitor – la staruintele varului sau – ale calugarului Grigore Rosca – de la al carui nume vine si Rasca –, zideste aceasta sfanta Monastire in anul 1541, deschizand pentru totdeauna o poarta cereasca tuturor crestinilor de atunci si de oricand.

Iata insa, ca dupa vremuri si veacuri de bejenii, de jafuri si prefaceri, la care se adauga si loviturile de tun si ciuruiturile de gloante din razboiul din urma – 1944 – din Sfanta Monastire Rasca ne-a ramas ceea ce vedem.

Pentru toate acestea desigur ca Petru Rares e trist in ceruri, vazand biserica neingrijita, casele in parte arse, iar cele ramase neinzestrate, iazurile secate, iar in curte nu infloreste nici o floare deosebita in suflete, si nici una de nici un fel in pamantul binecuvantat al ctitoriei sale din jurul bisericii!

Totul aicea pare o lupta intre viata si moarte. Trecutul e sfaramat in tandari. Traditia ne spune ca odoarele acestei sfinte Monastiri dimpreuna cu clopotul cel mare, au fost aruncate in baltile ce o inconjoara, pentru a nu fi gasite si luate de tatari. Pana acuma inca nu s-au gasit, nefiind nici cautate serios. De data aceasta, putem spune ca Manastirea insasi, cea de a doua si ultima comoara, e ca si in garla. De aceea indurerat, umbland si cercetand ce nadejdi ar putea inflori in sufletele celor de acolo, am plecat totusi cu credinta ca Dumnezeu va sti la vreme sa coboare o flacarare de dragoste in cine stie ce suflet de viitor si fericit ctitor.

E si aceasta ctitorie voievodala zamislita si zidita pentru binele poporului si al Neamului. Si cu lacrimi vezi ca ea se cere sa fie din nou de doua ori gradina. E doar staretia veche a Sfantului Ioan de la Rasca despre care pomeneste ca de o mangaiere si mandrie a Bisericii si Neamului, vestitul Mitropolit al Moldovei, Dosoftei. Iar ca asezare gospodareasca, e curtea unui voievod, inchinata sa fie gradina Maicii Domnului si a Sfantului Neculai.

Cu aceasta floare de credinta in suflet a unui viitor mai bun si pentru Rasca, ne si intoarcem de la fiu la Tata, de la Rares la Stefan. Si credem ca cele intamplate cu Petru Rares in viata, vor fi si cu aceasta ctitorie a lui, care e suflet din sufletul lui. Si ea, a doua oara, va reinvia, caci din nou se va revarsa aurul credintei oamenilor catre Rares ca si in noaptea vedeniei din Docolina Falciului, cand a fost ales domn al Moldovei. Si asa din nou romanimea se va apropia prin aceasta sfanta ctitorie de sufletul aceluia ce a fost cu adevarat un Parinte bun si milostiv al Moldovei.

Iar de acolo, din tara de peste veac, va grai din nou insusi Voda Rares catre cei de aici: “Iarasi sunt ceea ce am fost si mai mult decat am fost”.

Arhimandrit Vasile Vasilache

17 August 1948
Sfanta Monastire Neamtu, ora 10 seara.

02 Iulie 2012

Vizualizari: 2012

Voteaza:

Parintele Vasile Vasilache, despre Manastirea Rasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Apologetikos
Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE