Ganduri la inceput de post

Ganduri la inceput de post Mareste imaginea.

Nu știm ce vom face peste zece ani. Viitorul finit este e cuație cu mai mult de două necunoscute. Paradoxal, veșnicia este o ecuație fără nici o necunoscută: știm Cine ne-o oferă, știm ce trebuie să facem să o obținem. Soluția ecuației este iubirea. Hristos nu este un oarecare. Nu este un tâmplar onest, cu un bețișor la ureche, preocupat și de partea spirituală. Nu este un dulgher încântat de mesajul profeților. Este mult mai mult de atât. Tocmai asta e principala problemă, cea de raportare: Cine este Hristos pentru mine? El are două nume: Iisus (pentru că mântuiește) și Hristos (pentru că este Preot). Cine nu ascultă de glasul Blândului Păstor, acela riscă să fie sfâșiat de lupi, șacali sau mistreți.

Vorbim atât de des despre rugăciune pentru că asta ne lipsește. Niciodată rugăciunea nu e prea multă. Deși Dumnezeu nu ne reproșează nimic, este evident că avem mult prea puțină iubire. Dacă nu avem iubire, nu suntem nimic, nu putem nimic, nu facem nimic, nu sperăm nimic. Adică tocmai inventăm absența Iubirii, iadul. Dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu, sigur ne iubește El. Dar nu e suficientă această relație, fără acordul nostru, fără coeziunea noastră sinceră, fără să avem convingerea fermă că așa este și fără să mărturisim asta neîncetat. Pedeapsa acestui comportament cognitiv este sentimentul de vinovăție pentru reacțiile noastre, lipsite uneori de iubire. Este o pedeapsă pedagogică, plină de iubire, un canon de iertare.

Orbecăim în miezul zilei ca și noaptea (Isaia 59, 9-11). Orbirea spirituală este împotmolire în problemele materiale. Această orbire se transformă într-un refuz al poruncilor divine. Profetul îndeamnă la îndreptare, aducătoare de lumină. În lumina Lui stă ascunsă puterea Lui (Avacum 3, 3-4). Dumnezeul iubirii ne cheamă la strălucirea luminii veșnice (oglinda lucrării Lui, chipul bunătății Lui - Înțelepciunea lui Solomon 7, 26). Făclia ne ferește de capcanele din drum. De prea multe ori, nu ne mai găsim drumul în întuneric. Psalmistul este plin de speranță: Când Tu aprinzi făclia mea, vei lumina întunericul meu (17, 31). Nu este de ajuns să aprindem făclia, trebuie să îi menținem flacăra vie. Înflăcărarea este imaginea vieții veșnice: focul ce nu se mistuie. Focul este un semnal, arată drumul. Domnul devine astfel călăuză și tovarăș de drum. Este o armă tactică: ne ferește de dușmani. Sfânta Euharistie este Focul care arde spinii patimilor si reaprinde văpaia credinței. Lipsa Focului este păcat, atrage pedeapsa, boala, frigurile.

Suntem botezați în apa și în focul Duhului Sfânt. Apa mântuirii este o reînnoire: păcatul este înecat. Omul este cel mai afectat de lipsa apei. La fel, omul va fi cel mai afectat de lipsa apei baptizmale curățitoare (vor fi mântuiți doar cei ce vor crede și se vor boteza, nu și cei ce nu vor crede și nu se vor boteza). Moise (cel scos din apă) este încredințat apei Nilului, pentru a spera la o salvare, în pofida crocodililor și a curentului. Este salvat, pentru că sora lui - Miriam - îl urmărește de pe margine. La o adică, ar fi sărit în apă! Oare nu tot Miriam (românește Maria) ne urmărește discret (de pe margine) și pe noi, duși de torent?!
Ulterior, apele Mării Roșii se vor deschide: asistăm la nașterea poporului ales, botezul / izbăvirea de călăreții răzbunători. În deșert, apa lălâie devine potabilă. Totuși, oamenii dau dovadă de nemulțumire: începutul necredinței. Apa sărată devine dulce: profetul îndulcește răbdarea omenească, îi dă un imbold (Mai rezistați, nu mai e mult!). Domnul Iisus Hristos este Stânca din care tâșneste apa vie (I Corinteni 10, 4). Sursele de apă asigură viața, favorizează întâlnirile la răscruce. De fiecare dată când sapă, oamenii eliberează un izvor de adâncime și aduc la suprafață o energie (care își păstrează intensitatea). Pe cisternă nu te poți baza (dacă nu plouă, nu ai ce aduna, depinzi de precipitații). Acest fapt este incriminat de profet: oamenii părăsesc sursa sigură de apă, în favoarea unei cisterne neetanșeizate (Ieremia 2, 13). Nici un om nu are nevoie de apă doar sporadic, ci permanent: sursa conflictului este nerecunoașterea greșelii privind achiziția (negarea însetării cronice).
Azi nu mai realizăm că apa spală murdăria. Facem 10 dușuri pe zi - vara - cum am transpirat puțin, cum facem duș. Nu mai simțim murdăria colcăind pe noi, înnecându-ne cu o duhoare a morții. Și țcredem că, dacă trupul e bine spălat (plus hrănit, odihnit, răsfățat), totul e OK. Uităm cât de murdar este sufletul și cât de mult a trecut de la ultima spălare serioasă. E ca și cum am circula cu o mașină nespălată (de anul trecut, de la Paști), cu atât de mult praf pe parbriz, încât nu vedem nimic (să nu mai vorbim de miros, noroiul vechi se usuca la exterior, dar în interior se reîncălzește de la talpa noastră). Un jet serios ar rezolva problema... La fel, e ca și cum nu ne-am spăla pe dinți 12 luni (cine ne-ar suporta respirația?). Fara dubii, murdăria este o povară. Reușim să înțelegem mesajul psalmistului: Mai vârtos mă spală de fărăadelegea mea (50, 3). Asta este o prioritate: purificarea. Profetul anticipează valoarea botezului: Vă voi stropi cu apă curatăa și veți fi curați de întinăciunea voastră (Iezechiel 36, 25).

Morţii nu au rămas în urmă - ne asigură Nichifor Crainic - ei sunt în faţa noastră, în veşnicie. Oricum am privi situaţia, viitorul nu se bazează pe inteligenţa noastră, ci pe înviere. Oricine mărturiseşte acest adevăr luptă cu promiscuitatea. Speranţa noastră este să nu rămânem-pe-dinafara raiului. Doar o astfel de credinţă transformă fapta noastră într-o explozie de lumină. Existenţa noastră precară ne îndeamnă la smerenie şi evlavie (Iov 13, 25). Suntem mustraţi - pe bună dreptate - pentru nestatornicia noastră. Suntem prea încântaţi de propriile vorbe şi asta ne aduce tulburare, pierderea harului. Blestemul adamic a fost ridicat, bucurie maximă...

Marile războaie se câștigă prin capitularea adversarului. Noi nu ne lăsăm cuceriți de inamic, opunem rezistență, așteptând cu nădejde eliberarea. Aliatul Hristos vine (curând, degrabă, iute) și biruie pentru noi. Aliatul Hristos ne luminează ochii inimii, ca să pricepem care este nădejdea la care ne-a chemat (să nu credem că ar fi alta), să înțelegem care este bogăția slavei moștenirii Lui în noi (Efeseni 1, 18). Lepădând minciuna, grăim adevărul, devenind liberi. Pentru noi, viața este Hristos (Filipeni 1, 21), cunoașterea puterii învierii Lui. Aliatul Hristos ne-a scos de sub puterea întunericului (Coloseni 1, 13), strămutându-ne în Împărăția Lui veșnică. De aceea, în inimile noastre stăpânește pacea Lui. Pentru că noi credem că și pe noi ne va aduce împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Iar noi răspândim această Veste cu bucurie nemărginită. Luptăm doar bătălia cea bună (I Timotei 6, 12) și cucerim viața veșnică, la care suntem chemați. Acest har al mântuirii se arată tuturor (Tit 2, 11).

Există un drum al păcii și unul al războiului. Acesta din urmă este întortocheat și primejdios (provoacă doar discordie și conflict). Războiul este lipsa păcii. Ne aliem cu Hristos Biruitorul, aducătorul de pace. Războiul nostru este cu propriile patimi. Aceste patimi sunt piedici în drumul nostru către veșnicie (desăvârșirea Alianței, Legământului - Ieremia 18, 14). Doar calea binelui duce la Dumnezeu (Pilde 3, 17): cărarea sigură este calea pacificării (împăcării). Abia atunci vom păși fără teamă și piciorul nostru nu se va poticni. Profetul ne asigură că Domnul taie calea depravării, pe care s-a angajat poporul infidel (Osea 2, 8). Drumul Aliatului Hristos este extrem de misterios: este drumul Crucii, o expresie a iubirii absolute (Luca 24, 32). Înaintăm permanent prin credință, nu ne rătăcim pe căi primejdioase, MIGRĂM căutând PATRIA (Evrei 11, 13-16).

Salvarea adusă de Aliatul Hristos este veșnică și completă, nu ne mai paște nici un pericol (Isaia 51, 6). Această stare de fapt nu se poate realiza fără intervenția Domnului. Pacea mesianică este împăcarea omului cu șarpele, o nouă creație, o bucurie fără sfârșit, înfierea (reprimirea dreptului de moștenitor), răscumpărarea (Romani 8, 19-23). Moartea este învinsă, suntem în așteptarea Parusiei. Aliatul ne scoate cătușele sclaviei! Domnul este cu adevărat în locul acesta și noi ne purtăm de parcă nu am ști (Facere 28, 16). Pământul devine leastviță, scară către cer, prin harul abundent dăruit Maicii Grabnic Ajutătoare. Singura noastră întărire este Domnul, unica scăpare, unica izbăvire, scutul nostru și puterea noastră mântuitoare, adăpostul nostru (II Regi 22, 2). Trezirea este o deșteptare din beție (Ioil 1, 5), o rupere definitivă de a colabora cu dușmanul (Aliatul nu poate fi trădat).

Deși cuvintele Domnului Hristos pot părea șocante, ele sunt pacifiste. Deși pot scandaliza, ele sunt esența împăcării. Șocul - de obicei - este ceva terifiant. Din contră, ascultarea Evangheliei înseamnă ieșirea din stare de șoc (o resuscitare a harului lucrător). Doar că lumina e numită beznă și invers. Doar că singurii normali sunt repede numiți nebuni, când - de fapt - nebunii sunt alții. Discipolii Domnului Hristos răspândesc blândețea, niciodată scandalul. Propovăduiesc iubirea și urăsc doar păcatul. Ura nu îi definește deloc. Sunt toleranți și răbdători. Nu epatează, nu se dau în stambă, ci trec cât mai discret prin viață. Nu vor titluri de glorie, de vreme ce slujesc deja Celui mai bogat Stăpân, Care nu îi va concedia niciodată.

Ne șochează acest adevăr însă, deoarece ne cutremură. Văzând nevăzutul, te simți minuscul. Auzind neauzitul, scazi, ca El să crească în Tine. Este un mod diferit de a șoca. Este un șoc bun, fără panică, dar cu multă uimire. Este un scandal fără ceartă, adică îți bulversează tot ce știai până atunci. Brusc, nu mai sunt valabile principiile lumești și pornești de la capăt. Este un nou început, fără stres, fără grabă, fără reproșuri. Este o îndrăgostire. Îl iubești pe Dumnezeu din toată ființa ta și asta te împlinește. Îți dă un scop, îți oferă mijloace, îți distinge valorile, îți definește crezul. Fără agitație, fără panică, cu multă încredere în puterea divină.

Este șocant doar pentru păgâni, este scandalos doar pentru necreștini. Este o amenințare doar pentru egoiști, intoleranți și vicioși incurabili. Dar ar fi singura șansă care i-ar putea vindeca, dacă ar vrea. Este halucinant pentru trândavi și indiferenți, care nu înțeleg nimic din luarea cu asalt a raiului și nici nu sunt dornici să primească explicații. Agnostici care habar nu au nimic despre religie calomniază aleatoriu. Irozi Îl iau în râs, doar pentru că nu execută minuni la comandă, jonglerii bizare pentru anturaje ciudate. Este o neînțelegere, o lipsă de cunoaștere a adevărului, în simplitatea lui.

Este haotic doar dacă nu vrei să cunoști Cartea Armoniei. Este înfricoșător doar dacă nu ai curajul curajului de a-ți mărturisi credința, chiar dacă aceasta poate să nu fie la modă. Tocmai omul fără Armonie face scandal în casa lui și la jobul lui. Tocmai omul fără Iubire șochează prieten după prieten. Cine se bazează exclusiv pe puterile lui, nu are cum să nu clacheze. Degeaba pozează șocat că era atât de aproape să reușească. Reperul însă nu este absolut deloc reușita sau eșecul din lumea asta, nu! Criteriile sunt cunoscute doar de Dumnezeu. Logica Lui nu o vom pătrunde rațional. Pacea aceasta se simte, se experimentează, se transmite, se înveșnicește.

Nu trebuie să ne subestimăm adversarul pe plan duhovnicesc (omițând să ne înarmăm cu post și rugăciune), dar nici să îl supraestimăm (creând panică). Realismul duhovnicesc este cumpătarea (calea de mijloc, evlavia, cumpătarea, evitarea extremelor). Nu trebuie să așteptăm un șoc (divorț, cancer) ca să ne apropiem de Dumnezeu.

Marius MATEI

Despre autor

Marius Matei Marius Matei

Senior editor
254 articole postate
Publica din 29 Octombrie 2010

16 Martie 2016

Vizualizari: 1072

Voteaza:

Ganduri la inceput de post 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE