Scepticismul

Scepticismul vechi a fost intemeiat de Pyrrhon din Elis, despre care stim foarte putine lucruri. Acesta ar fi trait in­tre 360-270 i.Hr. si se crede ca ar fi luat parte impreuna cu maestrul sau, democriteanul Anaxarch, la campaniile lui Alexandru cel Mare, ajungand pana in India unde a cunoscut fachirii si magii. Pyrrhon a trait in orasul sau natal unde a ajuns vestit pentru linistea lui sufleteasca, de care dadea dovada in toate imprejurarile. El a murit la batrinete, fara sa lase posteritatii nici o scriere. Toate datele despre Pyrrhon le avem furnizate de Diogene Laertius in "Despre vie­tile si doctrinele filozofilor", cartea IX, cap. XI, oare, citind pe Hecatios din Abdera, ne spune ca Pyrrhon reprezenta o filozofie agnostica si suspendarea oricarei judecati, afirmand ca nu exista nici frumosul, nici uratul, nici dreptatea, nici nedreptatea. La fel, cu privire la toate lucrurile, sustinea ca nu exista nimic cu adevarat si ca oamenii savarsesc fapte in conformitate cu obiceiul si cu conventia, caci orice lucru nu-i mai mult intr-un fel decat in altul.

Pyrrhon a combatut pe sofisti si prin felul lui de a fi si-a castigat multi elevi. Cei mai importanti au fost : Hecatios din Abdera, Timon din Phlius, autorul lucrarii "Silloi" si Nausiphanes din Theos, care ar fi fost, dupa unii, profesorul lui Epicur. Toti  acestia au fost numiti pyrrhonieni, dar si aporetici, sceptici si efectiei, ba chiar si zetetiei sau cautatori, din pricina ca erau mereu in cautarea adevarului.

Dintre acesti elevi ai lui Pyrrhon, cel mai important este Timon (325- 235 i.Hr.) care si-a castigat un nume frumos in calitate de stillograf si ca cel din urma reprezentant al scepticismului vechi.

Scepticii vechi afirmau ca scopul suprem al vietii inteleptului este unul etic: realizarea linistii sufletesti celei mai desavarsite (ataraxia). Numai ca, dupa sceptici, acest scop nu poate fi realizat decat prin in­doiala, caci numai prin abtinerea de la orice afirmatie, fie afirmativa, fie negativa, cu privire la adevar, spiritul omului poate fi eliberat de erorile care-l nelinistesc. Pentru a face dovada ca asa stau lucrurile scepticii au fixat zece moduri de indoiala sau "tropi". De aceea cine-vrea sa ajunga la linistea sufleteasca, trebuie - zice Timon - sa stie trei lucruri : 1) Cum sunt lucrurile ; 2) Cum sa ne comportam fata de acestea ; 3) Ce folos avem din aceasta comportare? La aceste intrebari Timon raspunde : 1) Felul cum sunt lucrurile in sine nu vom putea sti niciodata; Perceptiile noastre se raporteaza numai la aparitia aces­tora, asa ca parerile si conceptiile noastre despre lucruri se fundamen­teaza numai pe obisnuinta. Oricarei afirmatii despre lucruri i se poate opune o contraafirmatie tot asa de veridica. Deci agnosticism si rela­tivism. La intrebarea a doua el raspunde : 2) Noi nu putem afirma ni­ciodata una cu siguranta si sa zicem : este asa, ci cel mult : mi se pare ca ar fi asa, ceea ce inseamna ca este mai bine sa ne retinem de a afirma ceva apodictic cu privire la adevarul despre lucruri. Din pricina acestei retineri, in a face o judecata, scepticii au fost numiti si "ephectici". Natural, acest lucru nu inseamna deloc ca scepticii ar fi renuntat la stiinta, dimpotriva Sextus Empiricus ii considera pe sceptici a fi mult mai cu experienta decat ceilalti oameni, iar Galen afirma despre Pyr­rhon ca era un cautator fervent al adevarului. Aceasta este insa con­trazicerea flagranta de care s-au facut vinovati scepticii.

 

Academia sceptica de mijloc si cea noua. Dupa Crates, a urmat la conducerea Academiei platonice, Arcesilaos din Eolia (318-244 i.Hr.) care este, impreuna cu Carneades din Cirene (217-132 i.Hr.) repre­zentantul principal al asa-numitei Academii sceptice de mijloc, stapanita de scepticism. Si, fiindca nici acestia n-au lasat nimic posteritatii din scrierile lor, datele despre Arcesilaos si Carneades ni s-au pastrat la Cicero si Diogene Laertius. Acesta din urma ne relateaza ca Car­neades a mers atat de departe cu indoiala sa, incat a tras la indoiala pana si afirmatia sa proprie ca noi nu putem sti nimic. Sextus Empiricus este de parere ca prin aceasta Carneades a voit numai sa puna la incer­care pe elevii sai, pentru a-i conduce la platonism. Si, intr-adevar, cu Carneades, Academia platonica ajunge iarasi la o inflorire, asa cum aceasta era odinioara.

Carneades este si el, ca si Arcesilaos, un probabilist vestit, mai ales pentru talentul sau oratoric si pentru spiritul sau critic. Asa se spune ca fiind trimis la Roma - impreuna cu stoicul Diogenes din Babilon si cu peripateticianul Critalaos - pentru a obtine crutarea Atenei de un impozit oneros, Carneades a zapacit pe romani cu stralucitoarea sa dia­lectica, cu care el stia sa argumenteze cu o egala putere de convin­gere pentru si impotriva dreptatii. Faptul acesta a facut pe Caton Censorius sa-l combata si sa determine senatul sa incheie tratativele mai repede, pentru ca delegatia greca sa se intoarca la Atena si sa nu strice tineretul roman.

Carneades combate pe stoici si mai ales pe Chrysiipp, care era in acea vreme cel mai vestit filozof dogmatic. Dovezilor pentru existenta lui Dumnezeu, pe care Chrysipp le deducea din oranduirea teleologica a lumii, Carneades le opunea prezenta raului in lume precum si alte contraziceri. Mai departe Carneades neaga posibilitatea unei argumen­tari precise si severe. Si, ca sa faca dovada practica a acestui lucru, dupa cum ne relateaza Lactantiu, Carneades tinea in Roma intr-o zi o conferinta in care facea dovada ca exista dreptate, pentru ca in ziua urmatoare, intr-o alta conferinta, sa dovedeasca contrariul.

 

Carneades nu s-a marginit sa demonstreze imposibilitatea cunoas­terii ci a cautat sa stabileasca o teorie a probabilitatii. In aceasta teorie el deosebea trei grade de probabilitate : 1) Reprezentarile ce sunt con­siderate numai ca ceva in sine ; 2) Reprezentarile ce sunt probabile si nu contrazic alte reprezentari; 3) Reprezentarile ce sunt confirmate multi­lateral de experienta. De exemplu, am reprezentarea unui lucru incola­cit , atunci pot zice : aceasta este sau o franghie sau un sarpe (probabili­tatea de primul grad). Faptul ca nu se misca, intareste probabilitatea ca nu este un sarpe (gradul al doilea). Iar daca lovesc corpul respectiv si acesta nu se misca spontan ca un corp viu, pot zice, cu al treilea grad de probabilitate, ca aceasta este o franghie.

 

Academia noua. Dupa Carneades Academia platonica se apropie de dogmatismul stoicilor, parasind, cel putin in parte, probabilismul scep­tic, pentru a urma o tendinta eclectica. Asa bunaoara, Filon din Larisa (+ 80 i.Hr.) afirma, mijlocind intre Carneades si stoici, ca exista totusi o stiinta evidenta. La fel si Antiochus din Ascalon paraseste cu totul scepticismul si accepta un eclectism ieftin. Acesta afirma ca adevarul se afla in afirmatiile acceptate de toti filozofii adevarati. Acesta este cazul la filozofii platonici, peripatetici si stoici.

 

Dupa acesti platonici, Academia nu mai este reprezentata de nici un filozof veritabil aproape 400 de ani.

 

Scepticismul nou (sec. I i.Hr. - sec. III d.Hr.). Scepticismul renaste in marea metropola, Alexandria, si aceasta prin Enesidemos   din   Cnossos   (sec.   I   i.Hr.)   care   se   intoarce   iarasi   la   scepticismul de factura pyrroniana. Acesta este cunoscut fiindca a siste­matizat argumentele sceptice impotriva oricarei cunostinte sigure, motive pe care el le numeste "tropoi", adica moduri de a provoca indoiala fara a indemna la afirmatii dogmatice. Enesidemos fixeaza si el zece asemenea motive, pe care le imparte in doua grupe, dupa substratul de la care pornesc : senzoriale si judecatile logice. Acestea au menirea sa descopere relativitatea intregii cu­noasteri omenesti. Enesidemos se considera adept al lui Heraclit si crede ca metoda sceptica este cheia cu ajutorul careia se poate ajunge la intelegerea conceptiei heraclitene despre curgerea tuturor lucrurilor. Caci acest filozof nu neaga posibilitatea intelegerii lucrurilor, ci el re­cunoaste posibilitatea cercetarii empirice. El recunoaste chiar si valabi­litatea principiului cauzalitatii, dar combate orice afirmatie dogma­tica. Scepticismul lui Enesidemos are de aceea o valoare pozitiva, prin aceea ca el nu neaga cunoasterea adevarului, ci cauta sa fundamenteze cercetarea acestuia pe indoiala. Si pentru Enesidemos senzatia este sin­gurul criteriu al adevarului.

 

Un alt reprezentant al acestui scepticism este Agrippa (sec. I d.Hr.). Acesta a fost urmasul lui Enesidemos. Agrippa a redus numarul tropilor la cinci si anume : 1) Contradictiile diferitelor pareri despre acelasi lu­cru; 2) Nevoia de a merge la infinit pentru a dovedi ceva (regressus ad infinitum) ; 3) Relativitatea cunostintelor senzoriale ; 4) Arbitrarul afirmatiilor dogmatice, agatarea disperata a filozofilor de un principiu, pe care-l socotesc a fi ultim si evident prin sine insusi, pentru a scapa de fatalul "regressus ad infinitum" ; 5) Asa numita dialela : orice prin­cipiu (A) folosit pentru a dovedi o afirmatie (B) are el insusi nevoie de afirmatia intrebuintata (B) pentru a fi intemeiat la randul sau, deci, orice dovedire este ori un regres la infinit, sau un cerc vicios, o dia­lela, o invartire pe loc.

 

Acesti tropi au fost redusi, dupa cum relateaza Diogene Laertius, de un anonim la doi si anume : 1) nimic nu poate fi cunoscut prin sine insusi, fie prin simturi, fie prin ratiune, ceea ce inseamna ca nimic n-are in sine o evidenta nemijlocita si 2) nimic nu poate fi cunoscut printr-un altul, caci, daca am incerca acest lucru, sau mergem la infinit, sau ne invartim intr-un cerc vicios.

 

Scepticismul acesta nu este o sofistica ieftina, ci mai curand un fel de pozitivism. El este laudat mai ales de catre naturalisti ; cei mai multi dintre sceptici sunt medici. La sfarsitul secolului al II-lea d.Hr. exista in Alexandria o scoala a medicilor empiristi, care cautau sa inlature toate parerile dogmatice cu privire la cauza si tratamenttul bolilor si nu tineau cont decat de observatie. Reprezentantul cel mai de seama al acestui empirism sceptic a fost medicul Sextus, numit si "Empiricus" (cea 200-250 d.Hr.). De la acesta au ramas trei lucrari im­portante pentru cunoasterea scepticismului antic si anume : Schite pyronice, trei carti; Contra matematicienilor, sase carti; Contra dogma­ticilor, cinci carti; Contra logicienilor, fizicienilor si eticienilor. In aceste carti, Sextus expune toate argumentele pe care el le poate aduce impotriva unei argumentari absolut sigure si mai ales impotriva cau­zalitatii si a argumentelor pentru existenta lui Dumnezeu.

 

In domeniul eticii, scepticii neaga ca ar exista valori obiective si adauga ca chiar daca ar exista asemenea valori, ele n-ar putea fi cu­noscute niciodata si chiar daca ar exista o "arta a vietii", in sensul unei cunoasteri a normelor etice, o asemenea arta n-ar putea fi comunicata, fiindca nu exista nici o posibilitate de a o invata. O stiinta a moralei este pentru sceptici un curat nonsens. Din acest motiv, telosul vietii nu este scopul, ci rezultatul ce urmeaza din renuntarea la orice fel de afir­matii, caci numai prin aceasta scepticul ajunge la cel mai inalt bun : ataraxia.

La sfarsitul consideratiilor pe care le-am facut cu privire la filozofia acestor scoli, pe care noi le-am numit religioase-etice, trebuie sa spu­nem ca problema centrala pe care cauta s-o solutioneze acestea este problema eliberarii de lume. Reprezentantii acestor scoli sunt de pa­rere ca aceasta eliberare nu este posibila decat daca omul inceteaza sa doreasca,  inceteaza sa sufere,  inceteaza sa lupte  pentru  solutionarea problemelor lumii. Omul trebuie sa se situeze pe o pozitie in care lumea inceteaza sa-i mai prezinte un bun, o pozitie in care pentru el nu mai exista nimic bun de dorit, poftele si dorintele au amutit si vointa omu­lui nu mai este miscata de nimic. Daca omul vrea sa-si castige securi­tatea fata de lume, el trebuie sa realizeze o forma de viata lipsita de durere... o stare in care el sufera cat mai putin si gusta cat mai mult fe­ricirea. Aceasta stare reprezinta fericirea epicureului. In sfarsit, pentru a putea scapa de nelinistea sufleteasca, omul trebuie sa inceteze de a mai nazui ceva si sa renunte la incercarea de a solutiona problemele lumii, prin aceea ca el ajunge la claritate, ca acestea nu pot fi solutio­nate : aceasta indoiala asigura linistea scepticului. Deci, desi asa de diferite, aceste scoli filozofice au totusi o idee comuna ce le leaga : este idealul unui om eliberat de lume si al unei constiinte ce nu se funda­menteaza decat in sine insasi; este idealul unei autarhii cat mai desavarsite.

 

La fel si in ceea ce priveste mijloacele prin care epicureii, stoicii si scepticii cauta sa realizeze aceasta salvare a omului din lume, ele sunt luate numai din lume. "Stoicul, zice Kuno Fischer, incearca aceasta sal­vare prin autarchia vointei, pe care el o considera ca pe o virtute. Aceasta virtute este mandrul sentiment al demnitatii si al valorii pro­prii si acest sentiment al demnitatii merge pe drumul vanitatii, ce duce direct in lume. Epicureul cauta eliberarea in placere, pe care el ar voi s-o transforme intr-o stare continua : aceasta placere este sentimentul comod al sanatatii proprii, ce se afla in mijlocul lumii. Scepticul cauta si el eliberarea de lume prin indoiala... Si-aceasta indoiala se funda­menteaza pe temeiuri naturale, pe intelegerea intelectului natural ce apartine lumii acesteia".

 

De aceea, putem spune, cu acelasi K. Fischer, ca idealul cu ajutorul caruia acesti filozofi vor sa invinga lumea este alcatuit dintr-un mate­rial ce apartine aceleiasi lumi. Din acest motiv incercarile stoicilor, epicureilor si ale scepticilor de a invinge lumea sfarsesc printr-un nau­fragiu caracterizat printr-o contrazicere cu ei insisi.

 

Stoicul se simte bine in constiinta virtutii sale ; el se simte fericit si multumit ca el nu mai are nevoie sa nazuiasca si sa doreasca bunu­rile acestei lumi si in felul acesta el transforma virtutea intr-o placere.

 

Epicureul cauta dupa placerea ca starea cea desavarsita a vietii, stare ce exclude orice durere, dar cel mai mare dusman al placerii sunt placerile insesi, si de aceea epicureul este silit sa fuga de placeri si sa accepte, tocmai din cauza placerii, renuntarea si cumpatarea. Epicureul face din placere o virtute.

 

Filozoful sceptic isi face din indoiala o certitudine si ajunge astfel in contrazicere cu sine insusi, caci daca indoiala e sigura, ea nu mai este sceptica. Iar daca ea este indoielnica se suspenda si scepticismul dispare.

N.B.