Teologia si teleologia stoica

Pentru stoici Divinitatea este ceva material, de aceea fizica si teologia nu sunt decat doua moduri de a privi acelasi obiect. Natural, acesta n-ar fi Divinitate, daca el n-ar avea cea mai inalta aptitudine a omului : ratiunea. Dar pentru stoici si ratiunea este ceva material. Prin aceasta divinitatea - ratiunea - dom­neste peste tot ceea ce se intampla atat in lumea plina de viata cat si in aceea lipsita de viata, ea este identica la stoici cu ceea ce poporul sim­plu numeste "destin", acea putere uriasa careia si zeii i se supun.

 

Stoicii descriu modul in care se raporteaza la lume aceasta divini­tate materiala, intr-un chip foarte naiv. Intr-o analogie Zenon zice ca "divinitatea interpatrunde lumea la fel ca mierea fagurii". Stoicii resping, in opozitie cu epicureii - politeismul religiei populare antice si gandesc lumea ca avandu-si originea in focul creator, care este samanta din care se produc toate lucrurile. Stoicii vorbesc despre o ratiune, care, ca "lo­gos spermatikos", poarta lumea in sine. La inceputul procesului lumii acest "logos spermatikos" s-a separat intr-o infinitate de particele, de forme ce se produc, cresc si dispar. Acestea sunt un fel de seminte ra­tionale, "ratiuni seminale" de natura materiala, care salasluiesc in pnevma. Ele sunt germenii tuturor lucrurilor, ce se produc in decursul evolutiei lumii, puteri formative ce fac ca lucrurile sa se dezvoltate in conformitate cu ratiunea universala. Aceasta ratiune este o singura putere mare si totusi, fara sa devina un haos, se imparte in­tr-o infinitate de forte. In realitate nu exista decat o ratiune, un adevar, o singura logica. De aceea nu poate exista decat o lume si, ceea ce este unul si acelasi lucru, o singura divinitate. Zenon si Cleantes accen­tueaza aceasta idee. Este reprezentata la stoici si conceptia ca zeii sunt eroi, oameni exceptionali.

 

De asemenea, mai trebuie sa subliniem faptul ca stoicii mijlocii si noi au corectat conceptia despre   Divinitate.   Panaetius   a   parasit  ideea materialitatii acesteia, aceasta din pricina ca el era influentat de Platon. La fel si Seneca. Nici la acesta nu gasim afirmatii precise ca Di­vinitatea ar fi ceva material. Nici despre conceptia lui Epictet cu pri­vire la esenta divinitatii nu avem dovezi clare. Este adevarat ca el zice : "Zeus este la sine insusi si se intemeiaza numai pe sine si mediteaza asupra guvernarii lumii, cum este ea si are intentiile ce i se cuvin". Dar din aceasta afirmatie reiese numai ca Divinitatea nu este imanenta lumii si nicidecum ca ea ar fi materiala. Marc Aureliu identifica Divinitatea cu "izvorul originar rational", care e nematerial, caci filozoful o mai numeste si "ratiunea universului".

 

Dar nici in ceea ce priveste unicitatea divinitatii stoicii nu sunt toti de acord. Asa de ex. Panaetius - influentat de catre Platon - nu cu­noaste decat un singur "Principiu" atotputernic si etern si alaturi de acesta numai planetele, zeii vazuti si deveniti, (despre care vorbeste Pla­ton in dialogul "Timaeus". Ceilalti zei sunt, pentru Panaetius, numai simple "imagini create de fantezia poetilor sau ale calculelor politicie­nilor".

 

Posidonius si Seneca au acelasi punct de vedere ca si Panaetius. Seneca considera credinta poporului in zei ca fiind o alegorie. De aceea el distinge doi Jupiteri, unul al credintei populare, care este cinstit pe Capitoliu, si altul care este identic cu Ratiunea lumii. Dealtfel, pentru Seneca, in afara de cel mai mare zeu, el mai crede ca si planetele sunt zei.

 

Epictet si Marc Aureliu cauta sa interpreteze filozofic credinta re­ligioasa a poporului. Cel dintai crede in Zeus, pe care el il numeste Creatorul si Guvernatorul intelept si atotputernic al lumii, ca si in zeii credintei religioase a poporului. Pentru Epictet totul este plin de zei si demoni. Dar el nu admite existenta decat a zeilor si a demoni­lor buni.

 

Atat Seneca cat si Marc Aureliu au transformat credinta religioasa a poporului intr-o conceptie filozofica superioara. Pentru acestia spiri­tele bune nu-si duc existenta in afara omului, ci in interiorul acestuia. Ei identifica ratiunea omului, care este o parte din ratiunea divina, cu un demon bun, dupa credinta poporului grec, care il insoteste si-l apara pe om din clipa nasterii pana la mormant. Seneca zice : "In noi se afla un spirit, care nu poate sa fie neluat in seama, observatorul faptelor noastre bune si rele, pazitorul nostru. Asa cum il tratam noi pe acesta, asa ne trateaza si el pe noi". Acesta este eul nostru mai bun, eul ideal. Acelasi lucru il spun si Epictet si Marc Aureliu. Epictet zice : "Zeus i-a dat fiecaruia demonul sau ca tutore si i l-a predat acestuia pentru supraveghere; acesta este un pazitor neadormit si nemitarnic". Marc Aureliu nu e niciodata obosit cand repeta mereu si mereu ca Zeus i-a dat fiecaruia demonul sau, ca sa-i fie conducator, care de aceea este asemanator cu ratiunea. Pentru Marc Aureliu Dumnezeu si demonul sunt cele doua puteri morale in om si de aceea indemnurile demonului duc spre fericire.

 

Zenon, impreuna cu stoicii mai vechi, identifica divinitatea cu fo­cul creator, acesta cu Zeus, Ratiunea lumii, cu sufletul lumii, cu natura, cu destinul si totusi cu aceste epitete ei n-au istovit calitatile pe care trebuie sa le aiba Dumnezeu. Ei mai adauga inca una foarte importanta : divinitatea sau focul originar, natura sau ratiunea seminala sau desti­nul este totodata o Providenta constienta de un scop. Asa ajung stoi­cii de la conceptia lor despre divinitate la o conceptie teleologica.

 

Este adevarat ca Cleanteis a contrazis ideea unei Providiente atot­puternice, caci, dupa acesta, totul se intampla in virtutea "fatum-ului". Dar Zenon, Chrisip cat si reprezentantii stoicismului mijlociu afirma existenta unei Providente bune, atotputernice in lume.

 

Pentru stoicii romani aceasta idee a unei Providente milostive de­vine aproape o dogma. Ca lumea ar fi produsa de intamplare este soco­tita de Seneca a fi o eroare crasa. Mecanismul naturii nu slujeste ne­mijlocit omului. Uragane, furtuni, cutremure, toate se intampla dupa le­gile naturii, pe care cel mai mare zeu le-a pus in lume. Din pricina ca ele sunt ceva rau pentru oameni, sa nu fie socotite a fi trimise de zei. Cu toate acestea, prin calamitati se realizeaza in lume intentiile divine (divina exercentur), ce sunt ascunse pentru cunoasterea noastra mar­ginita.

 

La fel si zeii lui Epictet nu sunt altceva, ca si cei ai lui Seneca, de­cat conducatorii destinului uman. Divinitatea ordoneaza statul urias, care este universul, si el face aceasta ca un stapan al casei sale, ca un artist operei sale. El hotaraste menirea fiecarei plante,  a oricarui animal si a oricarui om. El trimite si pe filozofi, ca pe niste ambasadori ai sai, ca sa deprinda pe oameni si sa-i lamureasca asupra a ceea ce este bine si rau, fiindca oamenii ratacesc si cauta altundeva esenta binelui, unde acesta nu se afla, iar unde se afla n-au nici o idee.

 

Marc Aureliu marturiseste ca el n-ar putea trai intr-o lume fara de zei si fara de providenta. Imparatul filozof isi exprima hotarat convingerea ca zeii exista, desi, ca si sufletul omenesc, sunt invizibili.

 

Teleologia stoica duce la o anumita evolutie, la o miscare ce duce catre un scop ultim. "Ceea ce este mai rau exista din pricina a ceea ce e mai bun, ceea ce e mai bun exista pentru altceva. Mai bune decat fiintele lipsite de viata sunt fiintele vii, mai bune decat acestea sunt fiin­tele rationale", zice Marc Aureliu. Asa se face ca pentru stoici omul este scopul ultim al creatiei; omul rational, al carui scop al vietii nu este altceva decat contemplarea creatiei si din aceasta contemplare sa traga concluzia ca trebuie sa duca o viata conforma cu natura. Epictet si Seneca s-au eliberat de conceptia stramta despre teleologia lumii, pe care o reprezentau stoicii vechi si dupa care totul ar fi astfel aran­jat in lume ca sa slujeasca omului. Acestia se apropie in explicarea teleologiei lumii de Leibniz, dar sunt inca departe de a intelege evolutia lumii asa cum au explicat-o un Lamarck sau un Darwin.

 

Curioasa este credinta stoicilor in semne si prevestiri. Filozofii di­naintea stoicilor nu au dat nici o importanta manticei sau artei de a in­terpreta semne si prevestiri. Zenon, dimpotriva, a scris o carte intreaga asupra acestor probleme. Din analogia lumii vazute, care ar fi cor­pul Divinitatii, iar Divinitatea sufletul lumii, stoicii trag concluzia, va­labila pentru organismul viu, ca fenomenele lumii se influenteaza reci­proc, asa ca miscarile planetelor influenteaza asupra fenomenelor te­restre si prin aceasta asupra suferintelor si vietii oamenilor. Chrysip a facut mari eforturi ca sa fundamenteze credinta in mantica. Panaetius insa a combatut mantica, probabil determinat fiind de ironia si batjocu­rile si atacurile unui Carneades, Epicur si ale epicureilor. Seneca insa era prea roman, pentru ca sa se poata elibera de asemenea superstitii. Acesta este de parere ca zeii comunica oamenilor viitorul prin fulgere. La fel si Epictet crede in tot felul de profetii.

 

N.B.