Apostolul Petru intemeietor al Bisericii Apusene

Apostolul Petru intemeietor al Bisericii Apusene Mareste imaginea.

Apostolul Petru, întemeietor, în viziunea apusenilor, al Bisericii Apusene

Dorind să-şi sporească propria cinste şi slavă, măreţie şi strălucire, şi să-şi impună prin acestea stăpînirea asupra celorlalte Biserici, Biserica romană a considerat în interesul ei să-şi stabilească singură propriul întemeietor, alegîndu-l astfel pe Apostolul Petru, cel care nu este mărturisit nicăieri ca Apostol al neamurilor ori ca Apostol şi întemeietor al Bisericii Romanilor, şi lepădîndu-l pe Apostolul Pavel cel mărturisit de Sfintele Scripturi ca apostol al neamurilor şi întemeietor al Bisericii romane. Această substituire era impusă Bisericii romane de către ambiţioşii ei conducători, iar Apostolul Pavel era respins, fiindcă în persoana lui nu era posibilă edificarea primatului. Îi era substituit Petru, fiindcă episcopii romani găseau într-însul, în opinia lor, temelia puternică şi de nezdruncinat pe care să-şi sprijine propriul primat şi să-şi dezvolte programul ambiţios. După teologii romani, în Sfintele Evanghelii Apostolul Petru are o poziţie predominantă, iar stăpînirea acestuia asupra restului Apostolilor o sprijină pe trei versete ale evangheliştilor Matei, Ioan şi Luca. În capitolul 16, versetele 18-19, de la Matei scrie următoarele:

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pămînt va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pămînt va fi dezlegat şi în ceruri”.

În versetul de la Ioan, cap. 21, 15-17, scrie următoarele:

„Zis-a lui: Paşte mieluşeii Mei. Iisus i-a zis iarăşi, a doua oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? El I-a zis: Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc. Zis-a Iisus lui: Păstoreşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară, Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele”.

Iar în versetul de la Luca 22, 31-32 scrie următoarele cuvinte, pe care apusenii le aduc îndeosebi ca argument:

„Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grîu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecînd, întorcîndu te, întăreşte pe fraţii tăi”.

Acestea îi puteau asigura episcopului Romei, ca succesor al căpeteniei Apostolilor, Petru, primatul, supremaţia şi stăpînirea. A fost deci înlăturat Apostolul Pavel, cel care timp de doi ani s-a trudit la Roma şi a fost legat în lanţuri pentru ea, şi a fost adoptat Apostolul Petru, pentru primatul şi poziţia lui predominantă din Sfintele Evanghelii – potrivit concepţiei apusenilor.

Dar poziţia predominantă de verhovnic al Apostolilor a lui Petru a onorat nu numai Biserica romană cea avidă de întîietăţi, stăpîniri şi monarhie, ci şi alte Biserici vechi, precum Antiohia, Alexandria, Cezareea Palestinei, Tripoli, Laodiceea şi Corint care, deşi se lăudau cu faptul că-şi datorau întemeierea Apostolului Petru şi se mîndreau cu faptul că au fost fondate de el, cu toate acestea nu s-au gîndit deloc să revendice primate şi stăpîniri, înţelegînd corect cuvintele relatate în Sfintele Evanghelii despre întîietatea lui Petru şi neridicînd niciodată chestiunea vreunei pretenţii, ci avînd în vedere doar onoarea de a fi întemeiate de el. De cinstea aceasta nu a fost lipsită nici maica Bisericilor, Biserica din Ierusalim care şi ea, deşi onorată mai mult decît toate celelalte, nu s-a supus ispitei de a-l considera pe Petru ca întemeietor al ei.

În cronica pascală a acestei din urmă Biserici, cuprinsă în Hronograful de la Alexandria, se scriu următoarele: Indictionul 11, 1 de la Galva şi Titus Rufinus –
„În anul acesta Sfîntul Iacob Apostolul şi Patriarhul Ierusalimului, pe care l a întronizat Sfîntul Petru în locul lui pe cînd se urca la Roma, s a săvîrşit şi a preluat schima episcopiei Ierusalimului Simeon cel numit şi Simon, şi a devenit Patriarh”[1].

Din aceste însemnări hronografe falsificate nu se vede nimic altceva decît dorinţa Bisericilor, venită din fală, de a-l avea pe Petru ca întemeietor al lor.

Primele urme ale revendicării întîietăţii pe seama episcopului Romei se regăsesc formulate în epistola lui Clement, episcopul Romei, adresată lui Iacob, episcopul Ierusalimului şi al cărei conţinut este deosebit de important, fiindcă face referire la primatul lui Petru, la venirea lui la Roma şi la moartea mucenicească a acestuia suferită aici. Iată ce scrie Clement către Iacob:

„Să-ţi fie cunoscut, domnul meu, că Simon, cel care pentru credinţa adevărată şi cuvîntul cel prea-statornic al învăţăturii a fost aşezat ca piatră de temelie a Bisericii şi pentru aceasta, prin gura cea nemincinoasă a lui Iisus însuşi, i s-a schimbat numele în Petru, pîrgă a Domnului nostru, întîiul între Apostoli, căruia cel dintîi Tatăl I l-a descoperit pe Fiul… cel chemat să lumineze partea lumii cea prea întunecată a Apusului, ca unul care era cel mai destoinic să reuşească… pentru dragostea părintească nemăsurată faţă de oameni i s-a dat a vesti obşteşte şi desluşit pe Împăratul cel bun care va să vină să biruiască răul cel de acum, şi împlinind aceasta pînă aici la Roma, mîntuind oameni cu învăţătura cea din voia lui Dumnezeu, acesta prin suferinţă a schimbat traiul vieţii celei de acum”[2].

Această epistolă, care a fost scrisă pe la sfîrşitul secolului al doilea, mai relatează şi faptul că papii sînt succesorii direcţi ai Apostolului Petru, fiindcă Petru, cu puţin înainte de moartea lui, l-a hirotonit ca succesor al său pe Clement pe care-l şi roagă să şadă pe tronul Romei. Iată ce scrie Clement către Iacob:

„Şi apropiindu-se zilele în care (Petru) urma a se săvîrşi, adunîndu-se fraţii, luîndu-mă deodată de mînă şi ridicîndu-se înaintea Adunării a zis: fraţi şi dimpreună slujitori cu mine, ascultaţi-mă! după care (a zis): aşa cum am fost învăţat de către Domnul şi învăţătorul Iisus Hristos care m-a trimis, apropiindu-se zilele morţii, îl hirotonesc pe Clement ca episcop al vostru, căruia îi şi încredinţez scaunul propovăduirii mele; şi acestea zicînd, căzînd eu înaintea lui îl rugam refuzînd cinstea şi stăpînirea scaunului acestuia; iar Apostolul Petru, respingînd rugămintea aceasta a spus înaintea mulţimii: episcopului Romei (adică lui Clement), întîistătător al adevărului, să-i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristîndu-l pe el, pe Hristos îl întristaţi, căci lui i s-a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a-l primi… Şi spunînd acestea în mijlocul tuturor şi-a pus mîinile peste mine înduplecîndu-mă a mă aşeza pe scaunul său”[3].

Dacă această vestită epistolă nu era condamnată să fie înscrisă în catalogul operelor pseudo-clementine, şi dacă nu contravenea adevărului propovăduit de Noul Testament şi de Tradiţie şi dacă nu era dovedită de către critici şi de către istorie ca fiind falsă, ea i-ar asigura Papei: a) cinstea succesiunii lui Petru la episcopia Romei;

b) cinstea reprezentării lui Iisus Hristos pe pămînt; c) privilegiul infailibilităţii şi d) respectul şi evlavia întregii lumi creştine sub pedeapsa excluderii celui care-l supără de la mîntuirea cea din credinţă, ca unul care nu-l acceptă pe Hristos care i-a încredinţat scaunul (prin Clement). Din nefericire, însă, sau din fericire, epistola aceasta nu-i asigură nici un privilegiu şi nici o nenorocire nu-l ameninţă pe cel care-l supără, fiindcă examenul controlului critic a dovedit toate acestea ca fiind basme de scrieri apocrife şi le-a condamnat ca lipsite de cea mai mică valoare istorică.

Singura valoare pe care o are această epistolă este aceea că ne face cunoscute maşinaţiile variate ale episcopilor Bisericii romane în vederea obţinerii părutului primat al lui Petru, care ar decurge din cinstea întemeierii Bisericii lor de către acesta şi din rangul apostolic. Pretenţia Papilor referitoare la întemeierea episcopiei Romei de către Petru şi afirmaţia succesiunii directe a lui Clement din Petru este respinsă mai întîi de către Apostolul Petru însuşi şi apoi de către istorie.

Eusebiu, în capitolul 38 al celei de-a III-a cărţi a Istoriei lui bisericeşti, spune despre autenticitatea scrierilor lui Clement:

„trebuie ştiut că se vorbeşte şi despre o a doua epistolă a lui Clement, care nici ea nu este asemă-nătoare celei dintîi, lucru pe care vi-l şi aducem la cunoştinţă, cum că nici cei din vechime n-o considerau de folos, dar pe care unii o răspîndeau mai ieri, deoarece cuprinde nişte dialoguri ale lui Petru şi Apion, despre care nimeni din cei vechi nu face vreo amintire şi care nici nu păstrează caracterul curat al Ortodoxiei apostolice; este vădit că scrierea însăşi dă mărturie că nu este a lui Clement”.

În epistola despre eresul Ebioniţilor a lui Epifanie, în capitolul 15, se vorbeşte despre o scriere a lui Clement al Romei, care poartă titlul „Perioada lui Petru”, dar care a fost măsluită de Ebioniţi. Epifanie nu menţionează pe ce-şi sprijină opinia despre faptul că „Perioada lui Petru” este operă a lui Clement. Se pare că Epifanie se mulţumeşte să amintească doar titlul, aşadar opinia lui Eusebiu este cea mai corectă.

În prima sa epistolă sobornicească, Apostolul Petru scrie:
„Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către cei ce trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia, aleşi după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sîngele lui Iisus Hristos: har vouă şi pacea să se înmulţească!” (I Petru 1, 1–2).

Cu toate că este numită sobornicească (universală), în această epistolă numele Romei este trecut sub tăcere, iar această tăcere poate fi explicată prin două ipoteze: fie fiindcă Apostolul a scris de la Roma, fie fiindcă nu a propovăduit la Roma. Epistola nu pare a sprijini prima ipoteză, fiindcă din ea rezultă Babilonul ca loc al scrierii; iar oraşele care purtau numele de Babilon erau două: vechiul şi marele Babilon şi Babilonul cel din Egipt, aşezat la sud de Helipoli, construit de colonişti babilonieni sau de colonişti iudei veniţi din Babilon, încît se formase acolo o numeroasă comunitate iudaică, avînd templu iudaic care se păstrează pînă astăzi şi în care se află şi mormîntul proorocului Ieremia, care poate fi văzut de vizitatori. Acest al doilea Babilon îl consider eu ca loc al scrierii epistolei lui Petru, fapt care este şi în acord cu pretenţia creştinilor din Egipt, care revendică ca întemeietor al Bisericii din Alexandria pe Apostolul Petru şi care i-a încredinţat ulterior această Biserică Apostolului şi Evanghelistului Marcu despre care istoria mărturiseşte că a condus Biserica Alexandrină. Aşadar, locul scrierii este micul Babilon. Accep-tată fiind această ipoteză, ipoteza cum că epistola a fost scrisă de la Roma cade de la sine, de unde şi mărturia lui Petru că nu s-a dus la Roma.

Despre faptul că nici ulterior Petru nu s-a dus la Roma dă mărturie şi cea de-a doua epistolă sobornicească a acestuia, în care numele Romei nu este pomenit deloc, cu toate că se pare că această epistolă a fost scrisă pentru creştinii cei dintre neamuri, pe cînd cea dintîi fusese scrisă pentru creştinii proveniţi dintre evrei. Avînd o destinaţie sobornicească, nu era posibil ca aceste epistole provenite de la Petru să omită numele Romei, capitala cetăţilor, de vreme ce au fost scrise pentru cei hărăziţi în mod egal a primi credinţa, evrei şi neamuri. Iar despre faptul că nici către sfîrşitul vieţii lui Apostolul Petru nu s-a dus la Roma mărturiseşte Apostolul Pavel care, scriind de la Roma cea de-a doua epistolă a sa către Timotei, spune că la Roma n-a avut pe nimeni care să rămînă împreună cu el. Iată cuvintele Apostolului:

„La întîia mea apărare, nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală! Dar Domnul mi-a stat într-ajutor şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, Evanghelia să fie pe deplin vestită şi s-o audă toate neamurile”(4, 16-17).

Cuvintele acestea ale lui Pavel sînt limpezi şi lămuritoare şi nu permit nici cea mai mică îndoială asupra faptului că Petru nu s-a deplasat niciodată la Roma, de vreme ce el spune despre sine că era singur, că a fost părăsit singur şi că a fost întărit de Domnul în singurătatea în care se afla, pentru ca, prin el, învăţătura să fie propovăduită şi ascultată de toate neamurile. Dacă ar fi cedat o parte a acestei misiuni lui Petru ca împreună lucrător, ar fi şi menţionat aflarea lui la Roma şi propovăduirea lui. Opinia despre eventuala deplasare a lui Petru la Roma după scrierea acestei epistole, pe care o exprimă unii cercetători, este arbitrară şi nu se sprijină pe nici o mărturie istorică, fiindcă nu mai exista nici timpul şi nici motivul deplasării lui Petru la Roma, ştiut fiind faptul că nu după multă vreme a fost declanşată de către Nero prigonirea sistematică a creştinilor, acuzaţi de incendierea Romei. Pe durata prigoanei nu mai era posibilă deplasarea lui Petru la Roma, fapt care ar fi fost cu totul de prisos odată ce la Roma creştinii erau întăriţi şi foarte numeroşi, numărînd deja şi o mulţime de mucenici. Probabil că Petru şi Pavel au mucenicit pînă la urmă în această prigoană, însă nici unul din ei la Roma, fiindcă nu există nici o mărturie istorică despre moartea la Roma a celor doi Apostoli. Mărturiile istorice găsite s-au sprijinit în baza bunei credinţe pe tradiţia veche, care-şi are însă izvoarele în cărţile apocrife care, falsificate fiind, nu deţin nici o autoritate istorică. În afară de aceasta, avem mărturii istorice oficiale care afirmă contrariul, provenite chiar de la un bărbat cu o credibilitate deosebită, de la Clement, episcopul Romei. Iată ce spune el referitor la această chestiune:
„Şi ca să punem capăt pildelor celor din vechime, să venim spre cei ce s-au arătat luptători mai aproape de noi. Să luăm pildele cele alese ale generaţiei noastre. Din pizmă şi invidie stîlpii cei mai mari şi mai drepţi au fost prigoniţi şi pînă la moarte groaznică au ajuns. Să punem înaintea ochilor noştri pe cei dintîi apostoli. Petru, din pizmă nedreaptă nu o dată, nici de două ori, ci de multe ori a suferit dureri şi astfel mucenicind a plecat spre locul slavei cel datorat lui. Din pizmă şi Pavel pentru răbdarea cununii a suferit purtînd de şapte ori legături, gonit fiind, împroşcat cu pietre. Propovăduitor făcîndu-se în Răsărit şi în Apus, şi primind slava credinţei celei alese, a învăţat lumea toată dreptatea şi pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea şi s-a dus către locul cel sfînt, pildă măreaţă de răbdare făcîndu-se”[4].

Cred că Sfîntul Părinte vorbeşte foarte clar. Din cuvintele acestea ale Sfîntului Părinte tragem concluzia că aceşti aleşi Apostoli nu au murit la Roma şi nici împreună – fiindcă în cazul acesta Clement ar fi menţionat faptul –; nu au murit din cauza acuzaţiei de incendiatori ai Romei aduse creştinilor, ci din cauza „rîvnei nedrepte şi invidiei”; Petru a devenit „propovăduitor doar în Răsărit”, fapt care iese în evidenţă din adaosul făcut cu scopul de a arăta acţiunea apostolică a lui Pavel: „Propovăduitor făcîndu–se unul în Răsărit, iar în Apus…”; expresia că Pavel „pînă la marginea Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea” nu poate fi deloc înţeleasă ca referindu-se la Roma, care se găseşte la începutul Apusului, după ţinutul răsăritean al statului roman, astfel încît sîntem de părere că Petru nici măcar de departe n-a respirat vreodată aerul Romei.

Mărturia aceasta a lui Clement este deosebit de importantă şi dintr-un alt motiv, acela că rezolvă alte două chestiuni: cea privitoare la mucenicia lui Pavel şi la timpul deplasării lui în Spania, care după cum se ştie, potrivit exprimării celor din vechime, este capătul Apusului spre care Pavel îşi propunea să plece, după cum scrie în Epistola către Romani (15, 24). Prima chestiune se rezolvă prin informaţia oferită: „şi pînă la capătul Apusului ajungînd şi mucenicind înaintea stăpînitorilor a părăsit în acest fel lumea şi s–a dus către locul cel sfînt”. Aşadar, a mucenicit la capătul Apusului, informaţie care rezolvă şi cea de-a doua chestiune datorită următorului motiv: Deoarece din călătoriile apostolice, aşa cum sînt ele înfăţişate în Faptele Apostolilor şi în Epistole, nu reiese timpul călătoriei lui Pavel în Spania, el se descoperă prin această epistolă a lui Clement. Din ea reiese că s-a deplasat în Spania după scrierea ultimelor două epistole ale sale, cea de-a doua către Timotei şi poate şi aceea către Evrei, pe care le-a scris la Roma, fiind evident faptul că Epistola către Timotei a scris-o după cea de-a doua înfăţişare a lui înaintea tribunalului lui Nero, după cum se arată din chiar textul Epistolei şi din referinţa din final: „cînd s–a înfăţişat Pavel a doua oară înaintea cezarului Nero”.

Epistola către Evrei e posibil să fi fost scrisă după sosirea la Roma a lui Timotei, pe care-l cheamă prin cea de-a doua sa Epistolă în care-i spune: „Sileşte–te să vii curând la mine, că Dimas m-a părăsit” etc. Reiese din acestea mărturia că Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a fost salvat atunci de primejdie, fiindcă Domnul l-a destinat a propovădui neamurilor şi căruia, arătîndu-i-se, i-a vestit că printr-însul urma ca învăţătura să fie adusă la cunoştinţă şi să fie auzită de „toate neamurile” (II Timotei 4, 17).

Reiese de asemenea că Pavel a fost eliberat şi că exista o perioadă de linişte, fapt pentru care a şi îndrăznit să-l cheme pe Timotei la el. Că aşa stau lucrurile se arată şi din rămînerea lui Timotei la Roma pentru cîţiva ani şi din plecarea lui de la Roma nu din cauza vreunei situaţii neplăcute, ci pentru că a fost trimis în episcopia sa de la Efes. Deplasarea lui Timotei şi plecarea lui după cea de-a doua înfăţişare a lui Pavel înaintea tribunalului lui Nero arată faptul că Pavel, fiind supus judecăţii, a fost salvat din primejdie de puterea dumnezeiască şi că, rămînînd apoi pentru un oarecare timp la Roma, l-a trimis pe Timotei la Efes, iar el a plecat de la Roma, mergînd probabil direct în Spania, către care îşi propusese să meargă, după cum vedem din Epistola sa către Romani, în care scria (15, 24):

„căci de mulţi ani am mare dorinţă să vin la voi. Cînd mă voi duce în Spania, voi veni la voi. Căci nădăjduiesc să vă văd în trecere şi, de către voi, să fiu însoţit pînă acolo, după ce mă voi bucura întîi, în parte, de voi”.

Este deci foarte probabil că, după ce s-a bucurat de întîlnirea cu romanii, a fost însoţit de aceştia în Spania, la capătul Apusului, după cum este numit pînă astăzi de francezi, unde a mucenicit. Aceasta este singura concluzie adevărată care poate fi extrasă din mărturiile oficiale păstrate; tradiţiile care nu sînt în acord cu această concluzie sînt extrase din izvoare tulburi. Lămurindu-ne deci din studiul critic al izvoarelor, să vedem ce spune şi istoria.

Mărturii istorice
Eusebiu consemnează:
„Şi predicînd deci Pavel celor dintre neamuri care erau în Ierusalim şi împrejur, pînă în Iliria a pus temeliile Bisericilor, învederîndu-se aceasta din chiar mărturiile pe care acestea (Bisericile) le pot da şi din care Luca a istorisit în Fapte; dar şi Petru, ale cărui cuvinte au vestit pe Hristos în atîtea eparhii, celor din tăierea împrejur le-a predanisit cuvîntul Noului Testament, lucru care reiese limpede din epistola dovedită a fi a lui despre care am vorbit, pe care o scrie către cei proveniţi dintre evrei aflaţi în diaspora Pontului şi a Galatiei, a Capadociei şi a Asiei şi a Bitiniei. Şi dintre aceştia, cîţi s-au dovedit cu adevărat zeloşi, au fost socotiţi destoinici să păstorească Bisericile întemeiate pentru ei. Şi nu spunem acestea cu uşurătate, căci din spusele lui Pavel sînt adunate”[5].

Din cele istorisite de Eusebiu se vede că şi el admite interpretarea dată de noi locurilor din epistolele lui Petru şi faptul că era greu de spus cine şi cîţi erau consideraţi destoinici spre a li se încredinţa păstorirea Bisericilor – pe lîngă cei al căror nume pot fi culese din cele spuse de Pavel, adică din Fapte şi din epistolele lui Pavel. Şi spune aceasta, deoarece îşi propune, aşa cum arată la începutul capitolului, să istorisească cele „referitoare la cea dintîi succesiune a apostolilor”. Legat de aceasta, deci, la sfîrşitul acestui capitol scrie următoarele cuvinte contradictorii:

„Iar Linos, cel amintit ca fiind împreună cu Pavel la Roma, după epistola a doua către Timotei, primul după Petru (deşi Pavel era cel ce scria epistola) e arătat atunci prin sorţi (ca succesor) la episcopia Bisericii Romanilor; dar şi Clement, aşezat fiind şi acesta ca al treilea episcop al Bisericii Romanilor, ca unul ce este mărturisit de către acesta ca fiind împreună lucrător şi împreună luptător cu Pavel”[6].

E surprinzător cum în acelaşi capitol Eusebiu afirmă şi contrazice; contradicţia rezultă din alternarea doar a unui singur nume, acela al lui Petru în locul celui al lui Pavel. Substituirea numelui este evidentă, fapt pe care-l vom proba prin dovezi foarte convingătoare ale criticilor şi ale istoricilor.

a) Indiciu: Că numele lui Petru a fost pus în locul celui al lui Pavel se vede mai întîi din faptul că nu era posibil ca Eusebiu să se contrazică pe sine, anulînd cele spuse de el cu puţin mai înainte în acelaşi capitol, unde afirmă că-l admite pe Petru ca apostol al celor proveniţi din tăierea împrejur (iudeii) şi propovăduitor al Evangheliei în ţinuturile menţionate de el în epistola sa sobornicească.

b) Indiciu: Că numele lui Petru a fost pus în locul celui al lui Pavel se vede din aceea că Linos, primul succesor al Apostolului, nu era ucenic al lui Petru, ci al lui Pavel, care-l şi menţionează în epistola a doua către Timotei ca fiind împreună cu el la Roma. Acesta este al treilea în şirul persoanelor menţionate că-l îmbrăţişează pe Timotei, fără nici o caracteristică distinctivă care să-i arate vreun rang. „Te îmbrăţişează Evsevul şi Prudenţiu şi Linos şi Claudia şi fraţii toţi”. Cum de-l enumeră în rîndul însoţitorilor săi pe episcopul Romei, pe care Petru l-ar fi întronizat ca succesor al său? Şi cum de nu-i acordă acestuia cinstea cuvenită ca reprezentant al celui dintîi verhovnic al Apostolilor, singurului de pe pămînt căruia i-ar fi fost încredinţat scaunul lui Petru, scaunul lui Hristos? Dacă opiniile privitoare la Petru ale Bisericii papale erau adevărate, Pavel era dator să se supună lui Linos fiindcă, potrivit epistolei pseudo-clementine, toţi sînt datori să se supună acestuia în toate: „să-i fiţi supuşi în toate, aceasta ştiind că întristîndu–l pe el, pe Hristos îl întristaţi, căci lui i s–a încredinţat tronul acesta pe care nu a voit a-l primi…”, indiferent dacă acesta se întîmplă a fi Apostolul Pavel.

Întrucît Linos a fost aşezat pe scaunul lui Petru (= al lui Hristos), dator era şi Pavel să se supună acestuia. Cum, deci, îl consideră pe acesta ca pe o simplă persoană a anturajului său? Cum de nu-i acordă cinstea şi respectul cuvenite celui care şade pe scaunul lui Hristos, ci îl aşează al treilea în şirul celor care-l îmbrăţişează pe Timotei, mai ales că Linos trebuia, prin rangul său, să ureze şi să binecuvînteze, aşa cum fac Papii? Aşa ceva este de neînţeles şi nu poate fi explicat în alt fel decît prin acceptarea adevărului mărturisit de faptele însele: adică de faptul că Linos, pînă în epoca în care Pavel a scris epistola a doua către Timotei, nu era altceva decît un ucenic al acestuia. Dacă ulterior Linos, odată cu ipotetica venire a lui Petru la Roma, a dobîndit vreun rang şi cînd s-a petrecut aceasta, după cum presupun unii, ne propunem să cercetăm şi să stabilim din punct de vedere istoric timpul în care Linos a fost hirotonit episcop al Romei. Evident, însă, Linos nu a fost episcop al Romei, după cum pare a spune Eusebiu prin cuvintele: „primul după Petru e arătat atunci prin sorţi ca succesor la episcopia Bisericii Romanilor”[7].

c) O altă mînă este cea care a pus numele lui Petru în locul celui al lui Pavel, fiindcă nu există mărturii istorice despre deplasarea lui Petru la Roma. Dimpotrivă, această idee este respinsă: vechile mărturii păstrate de la Proclu şi de la Dionisie al Corintului şi-au pierdut deja autoritatea, fiind dovedit de acum faptul că şi-au extras informaţiile, pe baza bunei credinţe, din izvoare tulburi. Această concluzie reiese şi din dezacordul lor cu adevărul istoric care reiese din Sfintele Scripturi şi din istoria bisericească.

d) Faptul că Petru nu s-a deplasat la Roma, şi cu atît mai puţin înaintea lui Pavel, se vădeşte şi din cele istorisite de Luca în Faptele Apostolilor, relatări pline de semnificaţie. Istorisind primirea lui Pavel de către cei din Roma, Luca povesteşte dialogul care a avut loc şi din care reiese cu totul altceva decît deplasarea la Roma a lui Petru. Iată ce se spune în acest dialog:

„Noi n-am primit din Iudeea nici scrisori despre tine, nici nu a venit cineva dintre fraţi, ca să ne vestească sau să ne vorbească ceva rău despre tine. Dar dorim să auzim de la tine cele ce gîndeşti; căci despre eresul acesta ne este cunoscut că pretutindeni i se stă împotrivă” (Fapte 28, 21-22).

Aceste cuvinte au o mare însemnătate pentru că limpezesc cele legate de chestiunea deplasării lui Petru la Roma, înlăturînd şi cea mai mică îndoială asupra faptului nedeplasării acestuia la Roma. Căci cum era posibil ca aceia să nu cunoască nimic despre Pavel, dacă Petru le-ar fi propovăduit creştinismul înaintea lui Pavel? Cum ar mai fi caracterizat ei creştinismul ca o erezie iudaică, dacă ar fi fost în prealabil învăţaţi de către verhovnicul Apostolilor? Cum ar mai fi spus că „pretutindeni i se stă împotrivă?” Nu şi-ar fi disimulat romanii împotrivirea? Cum ar mai fi întrebat ei despre această erezie căreia pretutindeni i se stă împotrivă? Unde era Petru? Unde era Clement ca succesor al acestuia? Unde era comunitatea creştină? Unde era Biserica oficială pentru a se înfăţişa spre a-l primi pe Pavel? Cum de iudeii au alergat pînă la Forul lui Apius şi la Trei Taverne în întîmpinarea lui Pavel, iar Biserica creştinilor, întîistătătorii acesteia, n-au ieşit să-l întîmpine şi să-l primească? Din aceste întrebări cărora nu li s-a dat răspuns, şi care se lămuresc doar prin aceea că adevărul evanghelic nu fusese pînă atunci răspîndit la Roma de vreun Apostol, deducem faptul nedeplasării lui Petru la Roma.

e) La aceeaşi concluzie ne trimite şi faptul trecerii sub tăcere a numelui lui Petru în epistolele lui Pavel scrise la Roma şi în care nu se face nici o menţiune a numelui lui Petru ca trecînd prin Roma. După mărturiile păstrate, al căror adevăr îl validează şi cercetarea critică, Pavel, mergînd la Roma, a scris următoarele epistole: Epistola către Efeseni, trimisă prin Tihic; cea către Filipeni, trimisă prin Epafrodit; cea către Coloseni, trimisă prin Tihic şi Onisim; cea de-a doua către Timotei, cea către Evrei şi cea către Tit, deşi aceasta din urmă, potrivit cercetătorilor, poartă subînsemnarea că a fost scrisă de la Nicopole şi din Macedonia. Dacă Petru era la Roma, Pavel era dator să relateze acest fapt în vreuna din epistolele lui: tăcerea, însă, e o mărturie despre absenţa lui Petru.

Faptul că fragmentul din Istoria lui Eusebiu este falsificat se vede din capitolul al 13-lea al cărţii a III-a, loc la care vom reveni în cele ce urmează, aducînd istoria ca mărturie, după ce mai întîi ne propunem să epuizăm mărturiile cele din Scripturi.

Sursa: Sursa: Sfântul Nectarie de Eghina, Făcătorul de minuni, De ce papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos. Studiu istoric despre cauzele Schismei, despre perpetuarea acesteia și despre posibilitatea sau imposibilitatea unirii celor două Biserici, Răsăritene și Apusene, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 22-35.

Note:
[1] Ediţia de la Bonn, I, 460.
[2] Epistola lui Clement către Iacob, ed. Dressel, Göttingen, 1853, cap.1.
[3] Vezi lucrarea lui G. Dervou, Despre mitologica trecere a apostolului Petru prin Roma, Atena, 1881.
[4] Epistola I Către Corinteni, 5, 1-7.
[5] Istoria bisericească, cartea a III a. cap. 4.
[6] Istoria bisericească, cartea a III a. cap. 4, 9.
[7] Eusebiu, Istoria bisericească, cartea a III a, cap. 4.

Pe aceeaşi temă

09 Noiembrie 2016

Vizualizari: 1169

Voteaza:

Apostolul Petru intemeietor al Bisericii Apusene 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE