Arta primelor veacuri

Arta primelor veacuri Mareste imaginea.


Arta primelor veacuri

Marea majoritate a monumentelor artei sacre din primele veacuri - mai ales in partea rasariteana a crestinatatii - au fost distruse de iconoclasti, mai tarziu de catre cruciati, sau pur si simplu de timp. Se pastreaza mai ales frescele din catacombe, in special la Roma. Prin urmare, nu stim cum aratau primele icoane ale lui Hristos sau ale Fecioarei. Insa putinul ramas din arta crestina primara ne lasa sa banuim ca nu era vorba de niste portrete pur naturaliste, ci de o alta realitate, intru totul noua si specific crestina. "Legata prin multe fire de antichitate - scrie V.

N. Lazarev - si mai ales de formele ei intr-un tarziu spiritualizate, aceasta arta si-a stabilit, chiar de la inceputuri, o serie intreaga de obiective noi. Arta crestina e departe de a fi o antichitate, asa cum cred anumiti scriitori (mai cu seama Siebel). Subiectele noi ale artei crestine primare nu erau un fapt pur exterior. Ele reflectau o noua atitudine, o religie noua, o intelegere organic diferita a realitatii. Aceste subiecte nu se puteau acomoda cu vechile forme, specifice antichitatii. Ele necesitau un stil care sa poata cat mai bine intrupa idealurile crestine, asa incat toate eforturile artistilor crestini tindeau spre elaborarea acestui stil." Sprijinindu-se pe cercetarile altor savanti, V. N. Lazarev subliniaza faptul ca principalele trasaturi ale acestui nou stil se formeaza deja, o data cu picturile din catacombe. Prin intermediul acestei arte, crestinii se straduiau sa transmita nu doar ce este vizibil pentru ochii trupesti, dar si ce este invizibil, in speta, continutul spiritual al celor prezentate. Pentru a-si exprima invatatura, Biserica primara se foloseste deopotriva de simboluri pagane si de anumite subiecte din mitologia greco-romana. Ea utilizeaza de asemenea formele artei antice, grecesti si romane, conferindu-le un continut nou, in asa fel incat acest nou cuprins sa modifice insesi formele prin care se exprima.

Altfel spus, aidoma creatiei umane in ansamblul ei, formarea imaginii crestine este de acum determinata de rasturnarea pe care crestinismul a adus-o in lume. O data cu aparitia unui om nou, apare si imaginea noua care ii corespunde: crestinismul creeaza propriul sau mod de viata, propria sa viziune asupra lumii, propriul sau "stil" artistic. In fata conceptiei antice despre lume si a expresiei picturale corespunzatoare, apare o alta conceptie despre arta, o viziune artistica inedita, diferita de cea pe care se sprijinea arta antichitatii. Viata insasi provoaca aceasta ruptura decisiva, datorita nevoii de a asimila revelatia primita si de a o opune ereziilor care trunchiaza plenitudinea acestei revelatii.

Arta catacombelor este mai ales o arta care propovaduieste credinta. Cele mai multe dintre subiecte - atat cele simbolice, cat si cele directe - corespund textelor sfinte: celor din Vechiul si Noul Testament, textelor liturgice si textelor patristice.

In paralel cu reprezentarile directe - destul de numeroase - limbajul simbolic era foarte raspandit si juca un rol important in Biserica primelor veacuri. Acest limbaj simbolic se explica mai intai prin nevoia de a exprima prin arta o realitate care nu poate fi exprimata nemijlocit. Pe de alta parte, o regula stabilita de Parinti (si bazata pe Sfanta Scriptura) cerea ca tainele crestine fundamentale sa fie ascunse catehumenilor pana la un anumit moment. Sfantul Chiril al Ierusalimului (secolul IV) explica la ce fel de expresii simbolice trebuie sa se recurga in instruirea crestinilor "caci tuturor le este ingaduit sa auda Evanghelia, dar Slava Bunei Vestiri nu apartine decat casnicilor lui Hristos". Iata de ce folosea Domnul parabole atunci cand Se adresa celor incapabili sa priceapa si explica ucenicilor aceste parabole de indata ce ramaneau singuri. "Caci - continua Sfantul Chiril - ceea ce pentru iluminati reprezinta splendoarea slavei, ii orbeste pe necredinciosi (.). Unui pagan nu i se expune invatatura tainica despre Tatal, Fiul si Sfantul Duh si nici chiar catehumenilor nu le vorbim fatis despre taine, ci vorbim despre multe in chip invaluit, ca in parabole, asa incat credinciosii care stiu inteleg, iar cei ce nu stiu nu sufera nici o paguba."

Asadar, sensul simbolurilor crestine le era dezvaluit catehumenilor in mod progresiv, pe masura pregatirii lor pentru botez. Pe de alta parte, raportul dintre crestini si lumea din afara necesita de asemenea un fel de limbaj cifrat. Nu era in interesul crestinilor sa divulge lumii exterioare, pagana si ostila, sfintele taine.

Primii crestini foloseau inainte de orice simboluri biblice - mielul, arca etc. Dar aceste simboluri nu erau de ajuns paganilor care veneau in Biserica, ramanandu-le adesea de neinteles. Atunci, pentru a-i apropia de adevar, Biserica a adoptat anumite simboluri pagane susceptibile de a comunica diverse aspecte ale invataturilor sale. Biserica redresa, purifica si regasea semnificatia originara a acestor simboluri degradate printr-o lunga degenerescenta folosindu-le pentru a exprima mantuirea implinita prin Intrupare.

Astfel, pentru a face mai bine cunoscute invataturile in fata convertitilor de origine pagana, Biserica utiliza anumite mituri antice facand oarecum din ele un fel de ecou al crestinismului.

Ne vom limita la cateva exemple care ne vor ajuta sa intelegem destinatia acestei arte, sensul si continutul ei si, ulterior, scopul si sensul artei bisericesti in general.

Pe langa rarele imagini explicite ale lui Hristos, gasim o multitudine de reprezentari simbolice, fie pictate in catacombe, fie sculptate in baso- sau alto-reliefurile de pe sarcofage.

Printre cele care utilizeaza forma umana, intalnim in primul rand tipul bunului pastor care apare inca din secolul I. Avem mai multe asemenea reprezentari in catacomba romana a Domitiliei. Aceasta imagine este strans legata de cea a mielului - inspirata de textele biblice; de pilda, profetul Iezechiel (cap. 34) si David (Psalmul 22) figureaza lumea ca pe o stana al carei pastor este Dumnezeu. Iar Hristos reia aceasta imagine biblica atunci cand vorbeste despre Sine: "Eu sunt pastorul cel bun", spune El (In. 10, 14) sau: "Am venit pentru oile cele pierdute din casa lui Israel" (Mt. 15, 24). Adoptand acest tip iconografic, crestinismul ii confera un sens precis: bunul Pastor - Dumnezeu intrupat - ia asupra-Si oaia cea pierduta, adica natura umana decazuta, umanitatea pe care o uneste cu slava Sa divina. In aceasta scena, ceea ce se explica este actiunea lui Hristos iar nu aspectul ei istoric. Nu o putem nicicum apropia de imaginea lui Hristos adolescent, zis Emmanuel.

O alta imagine simbolica a lui Hristos este preluata din mitologia antica: reprezentarea, mai degraba rara, a Domnului Nostru sub chipul lui Orfeu, cu lira in mana, inconjurat de animale. Acest simbol este foarte folosit si in scrierile autorilor antici, incepand cu Clement Alexandrinul. Precum Orfeu imblanzea cu lira sa fiarele salbatice si vrajea muntii si copacii, la fel Hristos ii atragea pe oameni prin dumnezeiestile Sale cuvinte si domolea fortele naturii.

Chiar si temele care, la prima vedere, par a fi doar decorative, au adesea un inteles ascuns, precum vita-de-vie intalnita foarte des in arta primelor veacuri. Este vorba de o clara transpunere a cuvintelor lui Hristos: "Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine. Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (In. 15, 4-5). Aceste cuvinte si imaginea respectiva au un sens deopotriva eclesiologic si sacramental. Atunci cand se reprezinta vita si mladitele viei este vorba de Hristos si de Biserica Sa: "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele". Dar cel mai adesea, imaginea vitei este completata cu aceea a culesului sau cu cea a pasarilor care se hranesc cu struguri. In acest caz, vita le aminteste crestinilor mai ales taina centrala a Bisericii, Euharistia. "Via ne da vinul precum Cuvantul Si-a dat sangele", spune Clement Alexandrinul. Oamenii care culeg si pasarile care se hranesc reprezinta crestinii care se impartasesc cu trupul si sangele lui Hristos.

In Vechiul Testament, vita a fost de asemenea simbolul Pamantului Fagaduintei, asa cum arata ciorchinele adus de Moisi din tinutul Canaan. Prin urmare, ea va fi in Noul Testament un simbol al paradisului - pamantul fagaduit celor care se impartasesc cu trupul si sangele lui Hristos, adica membrilor Bisericii. Motivul decorativ al vitei-de-vie exista si azi in arta sacra a Bisericii Ortodoxe, pastrandu-si intelesul simbolic.

Unul dintre simbolurile cele mai raspandite in primele veacuri crestine era cel al pestelui. Importanta atat de mare pe care o are pestele in textul Evangheliei a contribuit cu siguranta la adoptarea acestui simbol de catre crestini, Hristos Insusi l-a intrebuintat.

Adresandu-Se unor pescari, El recurgea fireste la niste imagini care le erau familiare si pe inteles; chemandu-i la apostolat, El ii numea "pescari de oameni" ("Urmati-Ma si va voi face pe voi pescari de oameni", Mt. 4, 19; Mc. 1, 17). El compara Imparatia cerurilor cu un navod plin cu tot soiul de pesti. Imaginea pestelui serveste totodata ca simbol al bunatatilor ceresti (Mt. 7, 9-11; 13, 47-48; Lc. 5, 10). E cu totul de inteles atunci faptul ca imaginile pescarului si pestelui desemneaza predicatorul si pe cel convertit. Dar vasta raspandire a simbolului pestelui in crestinism are si alte ratiuni. Sensul ascuns al celor cinci litere ce compun cuvantul Ichthus este prima dintre ele. Imaginea aceasta este figurata pretutindeni: in picturile murale, pe sarcofage, in inscriptiile funerare, pe diferite obiecte. Crestinii purtau la gat pestisori din metal, din piatra sau din sidef pe care figura inscriptia: "Fie mantuirea Ta" sau "mantuieste".

Extraordinarei raspandiri a imaginii grafice a pestelui ii corespunde o utilizare literara nu mai putin frapanta, in inscriptiile funerare precum si la foarte numerosi autori crestini. Totodata, valoarea acestui simbol le parea crestinilor din primele veacuri a fi atat de importanta, incat semnificatia lui a fost ascunsa mai mult decat in alte cazuri; luand in considerare documentele pe care le cunoastem, se pare ca pana in secolul IV nici un autor nu i-a dat o explicatie completa.

Asadar, Hristos Insusi reprezinta semnificatia primordiala si esentiala a pestelui. Unii autori antici Il numesc uneori pe Domnul Nostru "pestele ceresc" (Ichthus ouranios). Imaginea este a unei nave - simbol al Bisericii - purtata de un peste: Biserica se intemeiaza pe Hristos, Fondatorul ei. Atunci cand trebuie reprezentat Hristos in mijlocul crestinilor uniti cu El, prin botez, se picteaza mai multi pestisori inconjurand un peste mai mare. "Suntem niste pestisori - scrie Tertulian - ne nastem in apa precum pestele nostru (Ichthus) si nu suntem mantuiti decat daca ramanem in apa." Astfel simbolismul pestelui trimite la cel al apei, adica la botez.

Ceea ce reprezentarile si scrierile care utilizeaza imaginea pestelui subliniaza cu precadere este semnificatia euharistica a acestui simbol. Intr-adevar, ori de cate ori este reprezentata Euharistia - fie ca banchet, ca scena de consacrare sau simplu simbol - pestele este negresit prezent. E un fapt. Si totusi, pestele nu a fost niciodata folosit ca materie euharistica. El precizeaza doar sensul painii si al vinului. Cu totul specifice sunt doua inscriptii gasite la cele doua extremitati ale lumii crestine - una in Frigia, alta in Galia - datand, ambele, din secolul II. Prima apartine Sfantului Abercius, Episcop de Hierapolis venerat de Biserica ca egal al Apostolilor. Inscriptia reproduce un text scris chiar de sfant care - mare calator - a zabovit la Roma si a strabatut tot Orientul. "Credinta ma conducea peste tot" - scrie el. Or, "pretutindeni ea mi-a oferit drept hrana un foarte mare peste de apa lina, curat, prins de Sfanta Fecioara: ea il dadea mereu, ca hrana, prietenilor; ea are in pastrare si un vin minunat, pe care il daruieste amestecat cu apa si paine". Pestele prins de Sfanta Fecioara este Hristos. Painea si vinul amestecat cu apa reprezinta, deja, propria noastra practica euharistica.

Cealalta inscriptie funerara, gasita in Franta, este cea a lui Pectorius de Autun. E un poem acrostih in greaca, ale carui litere initiale formeaza cuvintele Ichthus Elpis - Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mantuitorul, Nadejde. In "apele eterne ale intelepciunii care daruieste comori", in "apele dumnezeiesti" care intineresc sufletul, "rasa divina a pestelui ceresc primeste (.) vita fara de moarte". Poemul ne invita apoi sa primim alimentul dulce ca mierea al Mantuitorului celor sfinti si sa mancam Ichthus-ul "pe care il tinem in palmele mainilor tale".

Asadar, Sfantul Abercius intalnise pretutindeni, de la Roma la Eufrat, nu numai aceeasi doctrina si taina, dar si aceeasi imagine, acelasi simbol in care converg ritul si doctrina: pestele. Inscriptia lui Pectorius vorbeste de aceeasi realitate, la celalalt capat al lumii crestine. Cele doua documente ne arata prin urmare ca simbolul pestelui era raspandit pretutindeni, fiind propriu intregii Biserici.

Un alt simbol hristic extrem de raspandit in catacombe este cel al mielului, care apare inca din secolul I. Vom reveni la el descriind suprimarea sa, in secolul VII. Pentru moment, sa retinem doar ca, asemenea pestelui, mielul este in acelasi timp simbolul lui Hristos, al crestinului in general, si mai ales al Apostolilor. Mieii care se adapau la paraie ii simbolizau pe crestinii care au apa vie a invataturii evanghelice. Atunci cand erau doi, se desemna Biserica Evreilor si Biserica Neamurilor.

Ca principal simbol al lui Hristos, mielul a inlocuit multa vreme imaginea directa a Domnului Nostru, chiar si in scenele istorice - precum Schimbarea la Fata sau Botezul - in care nu doar Hristos Insusi, dar chiar si Apostolii sau Santul Ioan Botezatorul erau reprezentati sub forma de miei.

In catacombe, Fecioara este reprezentata cel putin la fel de des ca si Hristos. Insa, in vreme ce Hristos este reprezentat mai ales prin simboluri, Fecioara este mereu infatisata direct. Atat cat putem judeca pe seama celor descoperite pana acum, Ea apare inca din secolul II in diferite teme iconografice, de pilda Buna Vestire (catacomba Priscilei) sau Nativitatea (catacomba Sfantul Sebastian, sec. IV). Adesea, Ea este infatisata singura, ca Oranta, adica avand bratele impreunate pentru rugaciune. Aceasta din urma imagine sugereaza rolul Ei de mijlocitoare catre Dumnezeu, pentru Biserica si pentru lume. Aceasta este in general atitudinea in care este reprezentata pe fundul vaselor sfinte descoperite in catacombe. Uneori, Ea apare, intre altele, inconjurata de Apostolii Petru si Pavel sau de mama sa, Sfanta Ana.

Una din scenele in care i se rezerva un rol important este inchinarea magilor. Foarte des reprezentata in primele veacuri crestine, inchinarea magilor figura in anul liturgic ca sarbatoare speciala, asa cum mai este si azi cazul in confesiunile apusene. In Biserica Ortodoxa, ea este inclusa in sarbatoarea Nasterii. Astazi se pot vedea in catacombele romane zece-douasprezece imagini ale inchinarii magilor - esalonate de la inceputul secolului II pana in secolul IV. Fecioara este mereu infatisata sezand, cu Pruncul pe genunchi si primind impreuna cu El inchinarea magilor - fapt care subliniaza in chip special demnitatea Sa de Maica a Domnului. Acest subiect iconografic raspundea unei probleme foarte spinoase la acea epoca: aceea a locului cuvenit Neamurilor, adica ne-evreilor, in Biserica. Astazi chestiunea nu mai presupune nici o dificultate, dar in primele veacuri problema Neamurilor - a paganilor care veneau in Biserica (in casa lui Israel, cea pentru care venise, intai de toate, Hristos) - era foarte complicata. Ea a facut obiectul unei controverse intre Apostoli (Fapte 11, 1-4) si a fost discutata la Sinodul Apostolic (Fapte, cap. 15). Era o preocupare care domina viata primilor crestini (vezi, de exemplu, Fapte 6, 11) - acest fapt fiind reflectat felurit si frecvent in imagini. Magii veniti sa-L adore pe Hristos erau vlastare ale Neamurilor, vlastare ale Bisericii Neamurilor, ale Bisericii ne-evreiesti. Iata de ce, atunci cand reprezentau inchinarea magilor, crestinii din primele veacuri subliniau locul crestinilor ne-evrei in Biserica, adica legitimitatea slujirii acestora in paralel cu slujirea crestinilor israeliti.

In urma imaginilor (directe sau simbolice) ale lui Hristos si ale Fecioarei, apar cele ale Apostolilor, profetilor, martirilor si ingerilor, pe scurt - intreaga varietate a iconografiei crestine.

Un exemplu cu totul specific - si care ne va permite sa intelegem dezvoltarea ulterioara a artei sacre - este cea mai veche reprezentare cunoscuta a Fecioarei cu Pruncul.

Este vorba despre o fresca din catacomba Priscilei, o pictura intru totul elenistica din punct de vedere formal. Pentru a se demonstra ca acea femeie insotita de un copil este Fecioara a trebuit sa se recurga la anumite semne exterioare, respectiv un profet biblic care se afla in preajma Ei si o stea deasupra capului. Intalnim aici acelasi principiu ca si in deja mentionatele imagini ale Euharistiei. Pentru a arata ca scena reprezentata (banchet, consacrare, sau doar painea si vinul) semnifica taina centrala a crestinismului, se adauga ca semn exterior simbolul euharistic al pestelui. Acest detaliu transpunea sensul imaginii pe un alt plan, proiectand asupra ansamblului o lumina salutara. La fel, pentru a arata ca femeia reprezentata impreuna cu un copil nu este o femeie oarecare, ci Maica Domnului, erau necesare unele indicii exterioare: profetul si steaua. Aici, profetul tine in mana stanga un rulou sau o carte cuprinzand profetia sa, in timp ce, cu mana dreapta, arata steaua de deasupra Fecioarei. Este oare Isaia, care spune: "Domnul va fi pentru tine o lumina vesnica" (60, 19) (steaua fiind, intradevar, simbolul cerului si al luminii celeste); sau Balaam ("o stea rasare din Iacov; un toiag se ridica din Israel", Num. 24, 17)? Fecioara poarta pe cap un voal - semnul femeilor maritate, intr-adevar, statutul ei civil era cel al unei femei maritate, asa ca acel voal constituie o trasatura importanta a realismului istoric care a marcat traditia iconografica ortodoxa.

Aceasta alianta intre adevarul istoric si simbolism sta la temelia artei sacre crestine. In acea epoca, limbajul pictural al Bisericii - ca de altfel si limbajul ei dogmatic - nu avea inca exactitatea, claritatea si precizia secolelor urmatoare, care ne permit acum sa o recunoastem pe Maica Domnului fara a mai avea nevoie de prezenta indicativa a unui profet. Limbajul artistic era pe cale de a se forma, iar frescele catacombelor ilustreaza bine primele etape ale acestei geneze.

Numai ca in arta catacombelor intalnim nu doar principiul insusi al artei sacre, ci si trasaturile generale ale caracterului ei exterior. Asa cum spuneam, stiinta profana fara prejudecati si care se bazeaza pe date reale, afirma ca in catacombele primelor veacuri apare deja un stil nou, propriu crestinismului si posedand anumite trasaturi esentiale care vor caracteriza, de atunci incolo, arta Bisericii. O arta care, subliniem din nou, exprima inainte de orice invatatura Bisericii si corespunde textelor sfinte. Scopul ei nu este deci acela de a reflecta viata cotidiana, ci de a o lumina cu un sens nou, aducand problemelor ei raspunsul Evangheliei. Nicaieri in catacombe nu gasim vreo urma de imagine cu caracter documentar, anecdotic sau psihologic. Am cauta zadarnic sa ne facem, plecand de la aceasta arta, vreo idee despre viata zilnica a crestinilor. Asa de pilda, in arta cultica nu intalnim nici un indiciu despre frecventele persecutii si numerosii martiri din acea epoca. Cu toate acestea, artistii crestini care traiau pe vremea lui Nero sau Diocletian vor fi vazut, cu siguranta, scenele atroce din amfiteatre - episoade care constituiau un motiv de glorie si de consolare pentru toti fratii.

Asa incat ne-am fi putut astepta sa vedem in catacombe evocarea acelor zile in care lupta crestinilor impotriva zeilor pagani si a idolilor atingea paroxismul. Or, in catacombe nu intalnim nici macar o singura scena de martiriu. Lucru valabil si pentru povestirile marilor sfinti ai epocii. De pilda, Sfantul Pavel invata, denunta greselile si viciile, dar nu aminteste decat in treacat - fara nici o aluzie la starea sa de spirit si fara vreo descriere - torturile pe care le-a suferit (II Cor. 11, 23-27). Deci nu e de mirare ca nici in arta nu intalnim asa ceva.

Cu mult mai tarziu - abia atunci cand persecutiile au incetat si cand supliciile crestinilor au inceput sa apartina istoriei - au aparut sporadic unele reprezentari.

Si totusi aceasta arta nu era rupta de viata. Nu numai ca ea foloseste limbajul artistic al epocii, dar ii este intim asociata. Legatura nu consta insa in imagini cotidiene de felul celor din pictura profana, ci in raspunsul pe care-l aduce problemelor zilnice ale crestinului.

Esentialul acestui raspuns este starea de rugaciune pe care aceasta arta o comunica privitorului. Din fata sau "in racourci", personajele ei adopta cel mai adesea o postura oranta, adica fac gestul antic al rugaciunii - foarte raspandit in primele veacuri crestine si avand valoarea unui simbol. Vedem astfel in catacombele romane o multime de orante care personifica rugaciunea sau Biserica aflata in rugaciune. Aceasta stare de rugaciune devine leit-motivul diferitelor situatii indeobste dramatice, precum sacrificiul lui Avraam sau Daniel in groapa cu lei. Este reprezentata nu atat clipa insasi a sacrificiului - partea dramatica - cat starea launtrica, spirituala a personajelor: rugaciunea. Crestinul, care trebuia sa fie oricand gata sa-si marturiseasca credinta in chinuri, avea astfel inaintea ochilor atitudinea interioara pe care trebuia sa o adopte in toate imprejurarile. Se infatisa asadar ceea ce putea instrui, fortifica si linisti, nu ceea ce ar fi riscat sa fie respingator sau infricosator. Imaginile acestea transmiteau de asemenea invatatura despre mantuire. Isaac cel jertfit era salvat - precum Noe si Daniel - acest fapt prefigurand mantuirea tuturor. Pe langa rugaciune se reprezenta de asemenea munca, pentru a-i vadi caracterul purificator si pentru a aminti crestinilor ca orice munca umana trebuie facuta spre slava lui Dumnezeu. Nu se reproducea cutare sau cutare episod al lucrarilor omenesti, ci activitatea ca atare, de pilda unele meserii. Vedem de exemplu o herborista la taraba, un marinar debarcand sau imbarcand un transport de amfore, un hamal descarcand un vas, un brutar, un cultivator de vie, un birjar, fabricanti de butoaie la lucru.

Alta trasatura specifica artei crestine si care se manifesta din primele veacuri: imaginea este redusa la un minimum de detalii si la un maximum de expresivitate. Acest laconism, aceasta sobrietate a mijloacelor corespunde si ea caracterului laconic si sobru al Scripturii. Evanghelia nu dedica decat cateva randuri unor evenimente hotaratoare pentru istoria umanitatii. La fel, imaginea sacra ne arata numai esentialul. Detaliile nu sunt admise decat ici-colo, atunci cand sunt semnificative. Toate aceste trasaturi ne trimit direct la forma clasica a icoanei ortodoxe. Inca din acea epoca, pictorul trebuia sa confere operei sale o mare simplitate, a carei semnificatie adanca nu era accesibila decat ochilor initiati spiritual. Artistul trebuia sa-si despoaie arta de orice element individual; el ramanea anonim (operele nu sunt niciodata semnate), iar prima sa grija era aceea de a transmite Traditia. El trebuia deopotriva sa renunte la bucuria estetica in sine si sa utilizeze - pentru a sugera lumea spirituala - toate semnele lumii vazute. Caci, intr-adevar, pentru a reprezenta invizibilul in fata ochilor trupesti nu e nevoie de o ceata confuza, ci dimpotriva, de o mare claritate si precizie, asa cum Parintii folosesc expresii foarte clare si riguroase atunci cand vorbesc despre lumea spirituala.

Pictorul crestin renunta la reprezentarea naturalista a spatiului - atat de marcanta in arta romana a epocii respective. O data cu adancimea, dispar si umbrele. In loc sa infatiseze o scena pe care spectatorul o poate doar privi, fara a participa, aceasta arta reprezinta niste personaje legate, pe de o parte, intre ele prin sensul global al imaginii, dar legate mai ales de credinciosul care se uita la ele. Personajele sunt intotdeauna reprezentate frontal; se adreseaza privitorului, comunicandu-i starea lor launtrica de rugaciune. Ceea ce conteaza este nu atat actiunea reprezentata cat mai ales aceasta comuniune cu privitorul.

Vedem deci ca simbolismul epocii de care vorbim nu este un joc de cuvinte mai mult sau mai putin abstract sau arbitrar. Descoperim in el un sistem de expresie coerent si profund, patruns in ansamblu si in toate detaliile de mesajul unic si misterios al mantuirii. Iar acest limbaj si-a indeplinit cu prisosinta rolul, de vreme ce a transmis crestinismul unor mii de oameni, formandu-i si calauzindu-i. Caci tocmai cu ajutorul acestui limbaj - abia inteligibil astazi - primeau sfintii acelor vremuri educatia lor religioasa in fiecare stadiu: de la convertire pana la incununarea martirica a marturisirii lor.

Dupa cum se vede, subiectele reprezentate in primele veacuri ale crestinismului erau in majoritate fie simboluri pure, precum pestele sau vita-de-vie, fie imagini istorice care serveau si ele ca simboluri; de exemplu, invierea lui Lazar, ca imagine a invierii obstesti ce va sa vina. O data descoperit si adoptat de intreaga Biserica, orice simbol de acest gen (de pilda pestele) nu mai era modificat si era utilizat in intreaga lume crestina. El devenea parte integranta a limbajului simbolic comun, accesibil si inteligibil oricarui crestin, indiferent de nationalitatea sau cultura sa.

Nu am izolat decat cateva exemple din multimea monumentelor artei crestine primare. Aceste exemple ne indica existenta unor metode de predicatie si initiere religioasa extrem de dezvoltate. Arta primilor crestini este o arta dogmatica si liturgica. Ea constituie un adevarat indreptar spiritual si prin urmare nu putem lua in serios afirmatia acelor savanti care sustin ca arta sacra s-a nascut in afara Bisericii sau ca ea nu ar fi avut nici o importanta pana in secolul III sau IV. Dimpotriva. Aceasta arta denota o indrumare bisericeasca generala si foarte clara, precum si controlul atent al muncii artistilor. Nimic nu este lasat la intamplare sau in seama capriciilor artistului. Totul se concentreaza pe exprimarea invataturii Bisericii. De la primii ei pasi, Biserica incepe sa elaboreze un limbaj artistic exprimand acelasi adevar ca si cuvantul sfant. Vom vedea mai tarziu ca acest limbaj, la fel ca si expresia teologica a invataturii crestine, se va preciza din ce in ce mai mult de-a lungul imprejurarilor istorice ale existentei sale, pentru a deveni cel mai stralucit si exact dintre instrumente.

Frumusetea acestei arte din primele veacuri crestine tine mai ales de posibilitatile pe care le deschide; ea nu atinge inca plenitudinea sensului sau, dar promite o evolutie nelimitata.

Acestea fiind zise, nu trebuie sa uitam ca arta catacombelor romane reprezinta doar o ramura a artei crestine primare: ramura greco-romana, care s-a pastrat cel mai bine. Trasatura specifica artei greco-romane din acest timp este naturalismul, adica tendinta de a reproduce natura sau obiectele vizibile. Exemplele asupra carora ne-am oprit dovedesc insa in ce masura arta crestina renunta la acest principiu. Cat despre tehnica picturii greco-romane, ea era foarte dezvoltata, iar arta crestina a mostenit-o. De aceea arta primelor veacuri are prospetimea si spontaneitatea care disting arta antica.

Pe langa ramura greco-romana a artei crestine exista si altele. Astfel, frescele din secolul III dintr-o biserica crestina de la Dura-Europos au un caracter net oriental, ale carui linii esentiale sunt precizate de A. Grabar in descrierea templului pagan din acelasi oras: "Spatiu restrans, figuri plate cu contururi apasate, corpuri isocefale, fara volum si greutate; personaje care apar intorcand capul spre privitor; pe scurt, o arta expresiva, care nu pretinde sa imite perceptia optica si nici sa dea iluzia realitatii materiale". Aceste trasaturi ale artei orientale au fost amplu folosite in crestinism. Cateva alte monumente precum si unele indicatii ne permit sa afirmam ca arta sacra din partea orientala a Imperiului nu era mai putin dezvoltata decat cea din partea occidentala, in orice caz, la fondarea Constantinopolului, in 330, arta crestina de la Roma si din Orient avea deja o lunga istorie.

Leonid Uspensky

.

13 Aprilie 2008

Vizualizari: 5463

Voteaza:

Arta primelor veacuri 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE