Binele poate fi invatat

Binele poate fi invatat Mareste imaginea.

Harul lucrează doar în sufletele neînstrâmbate. Până și reflexia feței se face doar în materialele netede și transparente. Îți poți vedea fața în apa curată, nu și în lapte sau zăpadă.

Binele poate fi învățat. Câștigul este maxim: Îl vezi pe Dumnezeu, te eliberezi de sclavia răului, scapi de starea de orfan, ești familiar cu Dumnezeu. Hristos te eliberează complet, nu doar îți îmbunătățește condițiile de detenție. Fiecare spovedanie este un pas spre veșnicie. Fiecare om speră să vadă Raiul. Adevărul nu s-a inversat decât în mintea unora, nu și în realitatea vieții veșnice.

Toate atacurile la adresa creștinismului nu fac decât să ne mobilizeze în activitatea de slujire. Nu ne este permis să risipim puterea de a iubi pe lucruri necuviincioase. Doar cel ce ce suie în munte (Biserica slavei) se depărtează de cei ce se târăsc pe pământ. Nu mai învăța să te războiești! Nu mai folosi lampa în miezul zilei, ca să nu fi ridicol, precum cel ce caută legi vechi, deși Evanghelia se propovăduiește. Profetul biblic îi deplânge pe cei ce au prea mulți cai (Isaia 2, 7). Prea multe mașini, am spune azi, prea multe vile și prea puțină dragoste față de alții. Bogăția harului este net superioară. Omul care caută viața veșnică nu se mai întoarce la păgânismul de la Delfi, plini de aburi pestilențiali.

Frământarea (agonia) este teamă de nereușită. Ispita supremă este deznădejdea că nu vei reuși, că ești singur, fără șanse. Dar Dumnezeu nu îți lasă rănile neîngrijite, ci îți trimite sfinți în ajutor. Orice captiv poate fi eliberat, dacă ascultă de Dumnezeu. A te căi înseamnă a-ți schimba gândul, mentalitatea, viața, a te reorienta, a trece în tabăra Binelui. A te lăsa recuperat de sfinți de pe front. A nu mai imita pe sodomiți. A te căi înseamnă a pune început șansei de salvare. Fără pocăință nu poți intra în viața veșnică. Disciplina duhovnicească nu este inutilă! Postul și rugăciunea te exorcizează. Cea mai mare irosire este să nu contempli minunile divine. Lipsirea de dragostea divină este întunecare a minții. Cei care răpesc copiii îi ademenesc cu jucării, apoi îi duc în sclavie. Așa ne ispitesc demonii.

Cel ce nu privește soarele crede că soarele este negru, deoarece înnegrește trupurile, ne încredințează sfântul Vasile cel Mare. Nu te lăsa descurajat de faptul că bețivii îi calomniază pe asceți, că tocmai cei ce viețuiesc cu răutate pornesc război împotriva celor cumpătați (Isaia 3, 5). Doar cel depărtat de adevărul divin poate numi miezul nopții lumină. Doar cel lipsit de onestitate poate numi amarul dulce, urâțenia dovlecilor frumusețe, frica cutezanță sau patima virtute. Nu te poți vindeca până nu mergi la Doctorul potrivit, până nu ai un diagnostic corect. Toate cele lumești sunt zadarnice, uzurpate, zădărnicite. Nădejdea nu ne-o punem în acestea, ci în altele, veșnice. Doar cel ce are o fărâmă de credința poate înțelege, altfel, viața lui va fi o zbatere neputincioasă. Dar în casa umbrită de moarte a răsărit lumină mare! Dumnezeu nu permite să fim lăsați pradă pedepsitorilor!

Toate produsele au anotimpul lor, zice sfântul capadocian amintit mai sus: primăvara sunt florile, vara sunt grânele, toamna sunt poamele, iar iarna sunt scrisorile de zidire duhovnicească. În iarna vieții noastre, să citim epistolele sfinților, sunt traduse în limba română! Dar ingredientul de bază rămâne evlavia. Fără ea, teologia devine tehnologie. Prin evlavie față de cele sfinte, scăpăm de grijile lumești (frica de faliment și munca până la extenuare).

Nu reușim să distingem ce este în folosul sufletului nostru. Tocmai de aceea, întâlnirea cu cei sfinți ne este de cel mai mare folos. Această bunătate a sfinților este imitabilă. Dacă pentru un țăran munca nu este ceva nou, iar pentru un marinar furtuna nu este ceva neașteptat, atunci nici pentru cel evlavios răbdarea necazurilor nu este ceva chiar neprevăzut. Chemarea la desăvârșire înseamnă: să duci o viață vrednică de Evanghelie, să ai mintea neîmprăștiată, să mărturisești adevărul, să ai cuviință, să muncești în liniște, să fii cumpătat în toate, să urmezi modelul sfinților și să folosești rugăciunea drept calmant pentru durerile sufletești. Credința este rodul întâlnirii noastre cu Dumnezeu: când Îl căutăm, El ne îmbie. Iar unde este credință, există dialog, comuniune, părtășie. Când doi străini au aceeași credință, ei se fac rudenii. (Cât de bucuroși au fost pelerinii iordanieni la Curtea de Argeș să vadă icoana „unchiului” lor, sfântul Nectarie!) Hristos Cuvântul se ține întotdeauna de cuvânt: promite viața veșnică și o și oferă.

Nimeni nu va putea plăti vreodată mai mult pentru noi, decât a plătit Hristos. De aceea, omul este o icoană bizantină extraordinar de frumoasă, e mare păcat să fie aruncată la gheenă. Scrierile sfinților sunt povețe ca sub epitrahil. Acestea testamente ne învață sârguința de a urma în bine. Oricât de copleșiți am fi în treburi, să ne facem timp pentru suflet. Există o mare-mare foamete după dragoste. Odată cu înmulțirea păcatului, s-a răcit dragostea (Matei 24, 12). Armenii din Satala sunt dați exemplu de viețuire creștină în ascultare și jertfelnicie1, exemplu de mărinimie, blândețe și seriozitate. Omul să nu se lege de nimic din cele pământești, pentru a nu fi prins în cursele dușmanului2. Oricine trebuie să cunoască că inamicul ademenește adesea prin cele mai onorabile pretexte, vizând exact răcirea dragostei. Omul are nevoie să fie receptiv la mesajul salvator și să își recunoască vina. Exact aici este problema: omul crede că le știe pe toate și că nu are nimic de regretat, ba chiar le-ar repeta mâine fără nici o problemă. Cam așa ceva a făcut și Eva: vina se disipează atât de mult3, încât orice analiză nu mai poate schimba situația finală a lucrurilor. Omul nu vrea să mai audă deloc cuvântul iad, așa că fuge de moarte cum poate, cu viteză maximă, izbindu-se în toți parapeții, care se presupune că trebuiau să îl protejeze, nu să îl rănească. De fapt, prin această metodă, se apropie și mai mult de ea. De ce îi e frică, nu așa va scăpa. Să vedem cum au scăpat sfinții, să le citim acatistul.

Deoarece evenimentele nu vin așa cum le dorim, să le dorim așa cum vin. Măcar să ne ocolească osânda, chit că suntem neputincioși. Dacă Hristos este viața noastră (Coloseni 3,4), fiecare cuvințel trebuie pus în legătură cu El, fiecare lucrare depinde de poruncile Lui, iar fiecare suflet reproduce chipul Lui. Dacă Hristos ne-a dăruit pacea Lui (Ioan 14, 27), noi nu mai suntem conflictuali. Nepăsarea supără cel mai mult pe sfânt, iar interesul pentru crezul apostolic îl bucură cel mai mult pe omul divin. Iar noi nu vrem să ne supărăm prietenii, aliații, călăuzele. O bucurie împărtășită cu alții (aliații) devine mai mare. Bucuria sfântului vine din pregustarea veșniciei, ca rod al smereniei. Numai cel smerit primește harul (I Petru 5, 5). Să ne smerim de bună voie! Omul are nevoie de o smerenie statornică, de un parcurs cât mai discret prin viață, după modelul celei mai mari sfinte, Sfânta Fecioară Maria.

Poporul învierii nu are de ce să fie posomorât, câtă vreme nu rejectează învățătura care îi aduce bucuria. Există Liturghie, deci și mântuire. Problema e fie că nu ne împărtășim, fie că ne împărtășim cu nevrednicie. Sufletul se poate vindeca foarte repede, dacă bolnavul dorește să se tămăduiască, să arde spinii răutății cu focul dragostei. Singurul nostru război este cel cu propriile patimi. Pentru că patima este singurul lucru care este în noi, fără să fie de la Dumnezeu. Este singura piedică în fața fericirii veșnice. Deci, scopul nostru este lupta cu aceste patimi ale noastre, pentru dobândirea harului. Omul este o oaie rătăcită, care dorește să se reîntâlnească cu Păstorul și care evită anturajul caprelor. Avem dorința de mântuire. Salvarea nu vine cu forța, ci doar dacă o chemi. Dorim să ne mântuim, ajută neputinței noastre! Patimile ne obosesc, ne întunecă, ne distrug. Dacă nu vom scăpa de ele, vor scăpa ele de noi. Numai dragostea eliberează și curăță, liniștește și odihnește, fericește și echilibrează. Dumnezeul iubirii nu ne va întreba nici în ce secol am viețuit, nici ce ascultare am îndeplinit, ci doar cât de mult ne-am străduit să exersăm iubirea ca virtute. De vreme ce Iisus a înviat, noi nu putem să ne comportăm ca și cum asta nu s-ar fi întâmplat, ci sperăm și credem în iubirea Lui.

Lipsa dragostei nu ține decât de lipsa lui Dumnezeu din noi. Este o tulburare gravă de percepție (cecitate perceptivă): vedem realitatea cum dorim să o vedem, nu așa cum este ea, de fapt (lipsa noastră de smerenie e de vină). Idolii de azi sunt slava deșartă și lăcomia: ne construim propriul univers, dar vrem să Îi luăm arbitrar locul principal Celui Căruia i se cuvine. Suntem prea egoiști, prea leneși, prea zgârciți, prea bârfitori. Abia când vom scobi putregaiurile acestea, vom putea simți dragostea ce ne învăluie. Noi țintim viața veșnică, nu pe aceasta. Absența dragostei provoacă adesea instabilitate emoțională. Nu există maturitate spirituală fără dragoste necondiționată. Cauzele eșecului (subsolicitare, suprasolicitare, surmenaj) sunt explicabile prin lipsa cumpătării. Dragostea este activă doar dacă este și curată. Nici o necurăție nu încape în veșnicie. Dacă ne lipsește dragostea, nu avem un singur păcat, ci mai multe: invidia, lenea, lăcomia. Lipsa dragostei este expresia unei infirmități de integrare în lucrarea mântuirii. Dragostea este viza pentru a emigra în Țara lui Dumnezeu. Realitatea este un program în Pași Mari: iertarea, iubirea, milostenia. Dumnezeu a făcut pașii spre noi, pe Golgota, să nu stăm cu spatele spre Cruce! Omul este recuperat din temnița inamicului. În cadrul Familiei, noi, copiii, avem totul. În afara ei, nu avem nimic. Biserica este familia noastră, a oilor recuperate dintre capre (Ioan, cap. 10). Avem de studiat o singură temă pentru a promova examenul: lecția dragostei. În acest sens, este recomandabil să plagiem modelul sfinților, să le cunoaștem povețele și să le punem în aplicare. Avem o întârziere, dar suntem încă păsuiți, să profităm de amânarea pedepselor pentru a scăpa de tot de cazier. Deși Dumnezeu nu ne reproșează nimic, este evident că avem mult prea puțină iubire.

Dacă nu avem iubire, nu suntem nimic, nu putem nimic, nu facem nimic, nu sperăm nimic. Adică tocmai inventăm absența Iubirii, iadul. Dacă nu Îl iubim pe Dumnezeu, sigur ne iubește El. Dar nu e suficientă această relație, fără acordul nostru, fără coeziunea noastră sinceră, fără să avem convingerea fermă că așa este și fără să mărturisim asta neîncetat. Pedeapsa acestui comportament cognitiv este sentimentul de vinovăție pentru reacțiile noastre, lipsite uneori de iubire. Este o pedeapsă pedagogică, plină de iubire, un canon de iertare. Soluția nu este să ne izolăm și să nu ne mai intereseze nimic, asta ar fi deznădejde, asta și-ar dori cel ce ne ispitește. Soluția este să ne luptăm cu patimile proprii. Să nu dezertăm, știind că nu vom fi părăsiți vreodată de Cel care ne iubește cel mai mult. Paradoxal este faptul că tot noi pozăm în figuri revoltate, tot noi suntem ciudați și absurzi și acuzăm de lipsă tocmai pe Cel căruia nu îi lipsește nimic. Cât timp am câștiga luptând de partea iubirii, dacă nu oare tocmai o veșnicie?! Apoi, este corect să ne iubească numai El? Cum am putea evita certurile, care sunt tot absențe ale iubirii? Și de ce considerăm că doar alții trebuie să ne iubească? Să nu ne lăsăm sufletul vraiște, să facem curățenie, să cioplim în carne vie, cu nădejde, cu mare nădejde.
Lipsa iubirii este un sentiment de gol lăuntric și de inutilitate. Este slavă deșartă: nimeni nu e vrednic de iubit (deja judecăm și etichetăm). Smerenia ne învață că toți sunt vrednici de iubit.

Faptul că nu iubim îndeajuns este doar vina noastră, nu are rost să ne ascundem pe după degete. Și nu iubim. Da, nu Îl iubim pe Dumnezeu, pentru că iubim banii mai mult. E simplu. Credem uneori mai mult în mamona sau, cel puțin, așa ne comportăm. Nu putem avea inima plină de iubire sinceră și, în același timp, mintea plină de planuri șmecherești. Iubirea și lăcomia nu fac casă bună. Avem expectanțe nerealiste, dar și dezamăgiri pe măsură. Iisus se scrie cu 2 de „i”: unul de la iubire, altul de la iertare. Dacă nu îi vom învăța pe copiii noștri limbajul inocent al iubirii, nu vor putea comunica în veșnicie cu Dumnezeu. Toți cei ce vor să Îl atragă pe Dumnezeu se apropie de El în chip neprefăcut și fără viclenie. Ascultă cu iubire lecțiile Învățătorului. Toți cei ce au căzut încă nu au pierdut totul. Le-a rămas stăruința în a cere iertare. Cine descoperă iubirea lui Hristos se duce pentru El oriunde, îndură orice. Nu mai este zgârcit și deja vede Raiul. Cel ce iubește nu mai este nesimțit, ci a învățat să ierte. Cel ce iubește renunță la rigiditate, în favoarea adăpării din Fântâna Duhului. Nu mai e plin de duhoare, pentru că a renunțat la slava deșartă. Iubirea este leacul pentru frică și întăritorul pentru credință. Este chibzuință, discernământ, frumusețe și lumină. Hristos nu are nevoie de strâmbăturile noastre, nu ne vrea schimonosiți, prefăcuți sau inerți. Chiar de am muri de 2017 ori pentru Hristos, tot Sângele de pe Golgota ne-ar salva.

Dumnezeu restabilește omul în starea de comuniune personală cu El. Primim premisele unei vieți noi, veșnice. Suntem ocrotiți, în siguranță. Cuvântul mântuire conține ideea de victorie. Numai Dumnezeu poate mântui. Ne rugăm pentru mântuirea tuturor. Ținta credinței este Hristos. Adevărata credință este mărturisitoare. Să Îl primim cu bucurie! Planul de mântuire al lui Dumnezeu: pentru a avea viață veșnică, trebuie să Îl ai pe Hristos. Nimic nu poate fi comparat cu bunătatea lui Dumnezeu. Mântuirea face posibilă veșnicia: suntem prizonieri, dar Hristos ne eliberează. Cine atacă Biserica pierde mântuirea, pentru că Îl neagă pe Hristos ca Dumnezeu. Doamne, întărește-ne credința, sporește-ne iubirea, fă să ne prisosească căința, călăuzește-ne cu dreptatea Ta, mângâie-ne cu milostivirea Ta, apără-ne cu puterea Ta! Cel ce ai dat curaj părintelui Gherasim Iscu în temniţa de la Târgu Ocna, dă-ne şi nouă curajul curajului de a spune adevărul despre minunile Tale. Cel ce ai înmuiat inima călăului Vasilescu, cel ce s-a pocăit de crimele de la Canal şi s-a împărtăşit pe patul morţii, înmoaie şi inimile noastre prea nepăsătoare. Vrem să dobândim măcar pajiştea din preajma Raiului4.

Dumnezeu vrea să împartă veșnicia cu noi, ne încredințează sfântul Ioan de Kronstadt. De fiecare dată când ridiculizăm eforturile ascetice ale sfinților, suntem într-o stare jalnică, deoarece subapreciem Evanghelia. Mai degrabă să ne rugăm sfinților, cu evlavie și cu cutremur. Cu ajutorul lor putem dobândi un larg orizont sufletesc. Cu ajutorul lor, depășim ispita de a nu mai pune temei pe ajutorul divin. Prin lucrarea harului, răceala noastră se transformă în ardoare pentru mântuire. Mulți trăiesc în afara harului și nici măcar nu realizează acest lucru. La capătul traseului însă se află certitudinea învierii, atingerea mormântului gol.

Sfânta Liturghie este o pace nebănuită, o stare de bucurie cu Hristos. Este o pregătire pentru marele urcuș. Milostenia divină nu este niciodată suspicioasă. Lui Dumnezeu nu Îi este niciodată frică (ca omului) să nu dea celui ce are sau să dea prea mult. Comoditatea (de a nu te ruga și de a nu face milostenie) duce la nefericire. Să te împărtășești presupune un minim efort. Primim aceste daruri duhovnicești, fără să le merităm în vreun fel. Suntem chemați să trăim fără prihană, în mijlocul unui neam sucit (Filipeni 2, 15). Fără Hristos, viața nu are sens. Ecologizarea sufletelor este o urgență. În fiecare zi, sfinții se roagă pentru noi. Se roagă să pricepem că trupul nu este un burete pentru plăceri, ci un templu al Duhului. Pregustăm bucuriile cerești prin mijlocirile sfinților. Nu pot recrea Raiul nici măcar în Cipru sau Hawaii. A fost creat o dată pentru totdeauna şi trebuie doar redobândit. Ca stare, ca loc, ca realitate. Credinţa biruie cu adevărat toate ispitele lumii. Blocajul psihologic mediatic încolţeşte ateism în inima celui neîncrezător. Mii de liturghii, mii de articole, mii de ore de religie, mii de predici: ce folos de toate fără smerenie? Adevărata milostenie e relaţia pur morală, harică, cu aproapele, tot aşa cum adevărata rugăciune e relaţia pur morală, harică cu Dumnezeu. Marele Război nu s-a terminat. Aliaţii – sfinţii – fiind de partea noastră, ne vor elibera din lagăr. Suntem soldaţi, cavaleri angelici, nu dezertori. Copil minune (o minune de copil): multe talente promiţătoare „se pierd” în jungla adulţilor. Sufletul nu e o vastă pustietate, ci o călimară de scris veşnicie. Părăseşte peştera tentaţiilor nocturne! Intriga acestui „episod” numit viaţă o vei afla. Acum e pilot, serialul e Dincolo. Păstrezi „gustările” pentru tine sau le împarţi cu săracii? Dacă nu le împarţi, vei fi împărţit între certăreţii mândri. Fiecare repetare a păcatului e o violare a încrederii pe care Dumnezeu o are în tine. Bucură-te! Nu mai întrista soarele cu nemulţumiri absurde. Eşti un pion, căsătorit cu alt pion, nu tânji după regină! Încalci porunca a zecea din decalog. Nimic nu te mobilizează mai tare ca frica. Acum frica a lăsat locul doar iubirii. Pregăteşte-te de moarte! De azi, nu de mâine. Plata păcatului este moartea, dar în Hristos nu există păcat, deci, nu există moarte5. Hristos cu Care ne împărtășim este în noi și El ne va trece prin ușa încuiată.

Fără rugăciune, omul se enervează ușor pentru fleacuri. Fără calmul mesianic, omul este un pezevenghi oarecare. Când este vorba să mă vindece, Hristos nu stă pe gânduri. Dar așteaptă discreție și nevinovăție precum cea a pruncului (căruia nu îi pasă cu ce haine este îmbrăcat). Hristos ne este viață în moarte, putere în neputință, lumină în întuneric, bucurie în tristețe, curaj în lașitate și liniște în tulburare. Dumnezeu mai ține lumea (mai avem răgaz de mântuire), până se va împlini numărul îngerilor căzuți din sufletele drepților. Până atunci, ni se cere răbdare, blândețe și generozitate. Sfinții au plecat mai devreme, să ne gătească și nouă loc.

Fără Euharistie, ne otrăvim cu fiecare respirație. Închisă în păcat, inima este exterminată. Prin Hristos, inima devine o păstrătoare validă a vieții. Fără Euharistie, viața este un lagăr de exterminare. Fără credință, etica și morala sunt inutile. În infern rămâne cel ce nu dorește să fie eliberat, ci alege camera de gazare, cel ce nu s-a luptat cu propriile patimi, iar atunci acestea nu vor mai putea fi consumate, provocând chin. În iad vor ajunge doar diavolii și slujitorii lui, deci, să slujim lui Hristos, ca să nu ajungem într-un loc nedorit. Sufletul omului neîmpătimit tânjește după Hristos și Îl caută cu lacrimi. Fără Euharistie, rămânem cu mentalitatea de sclavi, iar în Rai vor fi doar cei liberi. Fără milostenie, suntem niște piloți legați la ochi, nu putem ateriza în siguranță. Fără milostenie, probabilitatea de a ajunge la destinație este nulă. Prin Euharistie, prindem curaj de arhanghel. Degeaba ne împărtășim, dacă nu suntem milostivi. Dar tot degeaba facem milostenie, dacă nu ne împărtășim. Deci, tânjim după Hristos, atât sub chipul Pâinii, cât și al Fratelui.

În creștinism, fapta bună are autor necunoscut. Filantropul adevărat nu își face publicitate, nu umblă după imagine. El știe că omul este o minune a bunătății divine. Știe că fără smerenie pătrunde viclenia. Vrea să se țină de Hristos cu toată puterea. Este convins că dragostea este trambulina care îl va zvârle în Rai. Iubește pe nevoiașii din Maputo, Quelimane, Beira, Pemba, Chibuto, Lichinga și Mabote, nu comerțul pe Zambezi. Gloria lumii trece repede. Cine mai știe azi de Brian Mulreney, prim-ministru canadian acum treizeci de ani?! Dar la Dumnezeu, pomenirea este veșnică. Filantropul nu caută uraniul din Mounana (Gabon), ci orfanul din satul părăginit. El nu râde de urechile lui Dumbo. Dragostea nu presupune calcule, este o plată fără a aștepta răsplată. Dumnezeu ne dă ce are mai scump, ni-L dă pe Fiul Său, dintr-o dragoste nelimitată. Omul care refuză această dragoste simte focul ca o pedeapsă. Sufletul păcătosului este un pescăruș rănit, nu poate ajunge în zburdarea zenitului, până ce nu își vindecă rana. Pentru că nu poate zbura, cântă de dor. Se adăpostește în capelă, până trece crivățul. Tânjește după bucuria zborului, după minunea înălțimilor. Capela este camera de gardă de la UPU, singurul adăpost vindecător. Rana se vindecă prin dragostea Creatorului. Când spunem că avem dragoste pentru Hristos, cuprindem totul, iar când asociem dragostea cu efemerul ne blocăm. Dragostea înseamnă să scapi de frică, să primești vindecare, să te pregătești de Parusie. Dumnezeu ne este și gazdă (Veniți la Mine!) și oaspete (Stau la ușă și bat).

Prin dragostea divină față de noi, cade din noi toată zgura și învie toată lumina. Nu este suficient ca omul doar să se intereseze cum ar putea să moștenească viața veșnică6. Nu poate doar să întrebe cât costă, ce jertfă presupune și să refuze. Dacă întrebarea lui este sinceră, răspunsul Dascălului îl va seduce. Se va îndrăgosti de Dumnezeu. Ucenicul nu se îndoiește pentru că ar fi necredincios, ci deoarece este puțin credincios. Abia o credință întărită atrage harul îndreptării. Discipolul știe ce va primi la Teză (Matei, cap. 25). Se concentrează pe acest subiect decisiv: milostenia. Omului nu i se cer ore suplimentare în agricultura intelectuală. I se cere să împartă ce are. Are de ce să se bucure. La recensământul ceresc nu va fi trecut cu vederea. Modul de a gândi și de a acționa al sfinților este unica paradigmă salvatoare. Dacă omul ar fi dăruit pâinea lui celui flămând, acum nu ar fi întristat. La târg, nimeni nu se întristează când tranzacționează o afacere de succes. Omul dă lut și dobândește viață veșnică7. Bogăția împărțită rămâne, cea păstrată se pierde. Plusul unuia este mereu minusul altuia. Nemilostivul poate ajunge prin alte virtuți la poarta veșniciei, dar nu intră. Doar dacă le va dărui pe cele trecătoare, le va dobândi pe cele netrecătoare. Nemilostivul îmbracă pereții casei, dar nu și pe cel gol. Grâul lui putrezește, în timp ce fratele lui e sugrumat de foame. El ridică turnulețe, dar ignoră pe sărmani. Cel ce își etalează averea nu are altceva de arătat. Sufletul lui este neîmpodobit, ca un molid uscat în seara de Ajun. Canapelele de fildeș sunt fotolii arzânde pe fundul tartarului. N-ai deschis casa? Nu ți se va deschide Împărăția! N-ai dat pâine? Nu vei primi viața veșnică! Bogăția nedăruită te bagă doar în necazuri. Și aici și dincolo, toți vor să te tragă pe sfoară.

Pierzând slava lui Dumnezeu, omul se mânjește cu slavă deșartă. Ca să reprimească originalul, trebuie să suprime copia infidelă. Singurul mijloc de salvare este smerenia, ca o întoarcere la începuturi, la slava adevărată. Orice om cu mintea limpede va căuta smerenia mai mult decât orice (chiar mai mult decât dorința de a fi iubit). Doar așa discipolul își poate urma Învățătorul (Cel acuzat pe nedrept, Cel scuipat de cei mai josnici). Nimeni să nu creadă că biruința este anevoioasă și cu neputință de dobândit8!

Marius Matei

Note:
1. Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, Editura Basilica, București, 2010, p. 188.
2. Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sofia, București, 2005, p. 354.
3. Sorin Mihalache, Lumina celui nevăzut, vol. II, Editura Basilica, București, 2016, p. 511.
4. Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, Editura Deisis, Sibiu, 2010, p. 51.
5. Marius Matei, Catehismul învierii, Editura Lumea credinței, București, 2016, p. 27.
6. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, Editura Basilica, București, 2009, p. 125.
7. Ibidem, p. 127.
8. Sfântul Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării, Editura Sophia, București, 2012, p. 130.

Despre autor

Marius Matei Marius Matei

Senior editor
254 articole postate
Publica din 29 Octombrie 2010

15 Noiembrie 2016

Vizualizari: 404

Voteaza:

Binele poate fi invatat 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

binele harul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE