Biserica Ortodoxa in fata provocarilor lumii contemporane

Biserica Ortodoxa in fata provocarilor lumii contemporane Mareste imaginea.

Biserica Ortodoxa in fata provocarilor lumii contemporane si rolul Ei social – filantropic in societatea postmoderna, secularizata

I. Despre misiunea Bisericii Ortodoxe in postmodernitate 

1. Introducere

Lucrarea de fata se doreste a fi una ce sustine si promoveaza colaborarea si cooperarea dintre Biserica si celelalte institutii ale societatii civile, in domeniul activitatilor sociale si culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atat de necesar, spre folosul credinciosilor si membrilor Bisericii care, implicit, sunt si cetatenii Statului ori fiii acestei natiunii. Implicarea Bisericii in social se poate realiza in multe feluri si sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate si evidentiate aici, in aceasta lucrare de disertatie, care porneste de la definirea, din punct de vedere teoretic si teologic a termenilor de filantropie si caritate crestina, plecand si ajungand la notiuni practice, tehnice si concrete, specifici disciplinei numita asistenta sociala. Sunt prezentate aici metode moderne si foarte actuale de realizare a uni sondaj si de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – institutie ce nu trebuie sa aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toata dotarea si de tot „echipamentul” necesar realizarii unui deziderat social.

Totodata, lucrarea de de fata incearca sa sintetizeze cateva trasaturi definitorii ale postmodernitatii, ca o necesitate a contextualizarii corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretentia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreste a fi un ghid folositor mai bunei intelegeri a provocarilor postmodernismului, ca si a modurilor in care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societatii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea insasi chemata sa-si deschida mesajul catre oameni, atat ca indivizi, cat si ca grup social. De aceea, Biserica trebuie sa foloseasca toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existentiala, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de maine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma ca „trebuie sa redescopere legatura profunda dintre libertate si sfintenie”[1].

In prezent, Biserica desfasoara activitati de asistenta sociala prin sistemul propriu, avand suport de organizare legile emise de stat, promovand politicile sociale si masurile de protectie sociala pe care le regasim in intreaga societate, ea punand la dispozitie resursele umane si logistica de care dispune. Nu in ultimul rand putem mentiona ca in cadrul serviciului social bisericesc se desfasoara proiecte care au ca sursa de realizare si resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invita statul si in acelasi timp ii propune ca sistemul national de asistenta sociala sa treaca in slujba bisericii, aceasta din urma punand la dispozitie cele mentionate mai sus, iar statul ca factor determinant intr-o societate sa-i dea bisericii capital financiar pentru finantarea intregului sistem. Biserica ofera prin personalul sau clerical care are statut de lider intr-o societate mobilizarea si antrenarea oamenilor ca si comunitate intr-o implicare directa in rezolvarea problemelor care pot aparea.

Implementarea politicilor sociale prin biserica se poate face printr-o colaborare de specialitate la nivelul celor doua institutii militand impreuna pentru o societate mai buna si pentru un grad de viata in acord cu normele europene si internationale. Activitatea sociala a preotului se face remarcata in parohia pe care o administreaza si o pastoreste prin prezenta sa in institutiile sau asezamintele sociale aflate in sfera de influenta a parohiei sale, unde desfasoara programe sociale si religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit. Opera filantropica si de asistenta sociala a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" si constituie unul din aspectele principale ale teologiei crestine contemporane, cu implicatii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vietii Bisericii, in special pe planul pastoratiei si al apostolatului social. Slujirea sub acest aspect este cuprinsa ca adevar fundamental in revelatia biblica, in traditia patristica si in istoria Bisericii crestine si consti­tuie un factor de dinamism in miscarea ecumenica de astazi.

Dupa invatatura scripturistica a Noului Testament, filantropia cuprinde toata Legea si Proorocii sau Profetii, fiind cea mai mare porunca din Lege (Mt. 22, 37-40) Toate aceste sinonime au ca fundament dragostea. Incompatibila cu dragostea lumeasca, dragostea fata de Dumnezeu consta in implinirea Poruncilor  si in iubirea oamenilor intre ei. Sentimentul dumnezeiesc al filantropiei si milei este rodul unei inde­lungate si laborioase educatii crestine, facuta cu tact si cu iubire fara margini de catre cei randuiti pentru aceasta. Astazi, mai mult ca altadata, lumea secularizata, dominata de tehnolo­gii, in care vietuim, are nevoie de umanizare, de mila si iubire fata de om, de filantropie. Biserica Ortodoxa Romana este o biserica de origine apostolica, poporul roman fiind increstinat de Sfintul Apostol Andrei. Crestinismul la romani are o vechime de aproape doua mii de ani, fiind singurul popor nascut crestin. Istoria poporului roman este contemporana si paralela cu istoria Logosului intrupat. Odata cu inceputurile crestinismului la romani, asistenta sociala ia forma unor actiuni umanitare cu caracter religios. Asistenta sociala in tara noastra a avut la inceput un caracter pronuntat bisericesc, nu poate fi rupta de biserica si s-a dezvoltat ca si invatamantul in jurul bisericii.

Ca lucrare a dreptatii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic, spiritual si duhovnicesc. Ea nu poate fi asociata pur si simplu celorlalte forme de dreptate sociala consacrate de diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divina. Un alt aspect deosebit de important este formarea specialistilor in domeniul asistentei sociale bisericesti. Actualmente dubla specializare Teologie – Asistenta Sociala este intr-un plin proces de transformare din punc de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Romana a hotarat ca specializarea sa se intituleze „ Teologie Sociala” ceea ce din punctul meu de vedere nu acorda absolventilor dreptul a a profesa decat in institutiile de asistenta sociala bisericeasca, ceea ce este in detrimentul lor. Faptul ca planurile de invatamant si programele analitice au avut de suferit prin reducerea numarului de ore in specialitatea asistenta sociala nu ii face pe absolventi sa fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piata muncii. Un alt aspect demn de urmarit este si faptul ca Biserica nu a absorbit in sistemul sau de asistenta sociala absolventii acestei specializari. Din studiul de cz intreprins rezulta ca cei mai multi absolventi care profeseaza in specialitatea asistenta sociala au fost absorbiti pe piata muncii doar in institutiile de stat si nu in cele ale bisericii. Acesta specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistentei sociale si de la faptul ca studentii acestei specializari au o deschidere mai mare spre problemele clientilor, ca formarea teologica de specialitate creeza profesionistilor o sensibilitate si o disponibilitate ridicata pentru rezolvarea problemelor clientilor asistentei sociale. In concluzie se poate afirma ca dubla Specializare Teologie Ortodoxa-Asistenta Sociala a avut o evolutie ascendenta pana in anul 2004, dupa acest an situatia acestei specializari devenind destul de incerta.

Din cercetarea intreprinsa si prezentata aici, in acest studiu, putem afirma ca serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Romane in acest moment se confrunta cu  o serie de limite pe care le-am identificat atat din punct de vedere teoretic cat si practic pe baza cercetarii intreprinse. Insuficienta filantropica este prezenta in asistenta sociala bisericeasca, cercetarea  punand in evidenta lipsa resurselor la nivelul comunitatilor religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente, dezirabile si de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limita a asistentei sociale bisericesti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostintele si pregatirea de specialitate necesara pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic poate fi considart o limita a serviciilor sociale bisericesti dar nu atat de prezent ca celalalte limite deoarece oricum serviciile oferite sunt putine si nu se face discriminare pe criterii de apartenenta la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifesta in asistenta sociala bisericeasca prin stabilirea unilaterala din partea bisericii a domeniului serviciilor oferite fara sa se tina cont de alti actori sociali si de necesitatea si dezirabilitatea acestor tipuri de servicii. O alta manifestare a paternalismului filantropic se reflecta in standardele de organizare si de calitate a acestor servicii. Toate aceste limite pot fi depasite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor si personalului ce deserveste aceste servicii. In momentul de fata cand rolul comunitatii trebuie sa fie esential in impulsionarea vietii sociale, in realizarea coeziunii intre oameni, preotul trebuie sa gaseasca modalitatile actuale, percutante  de mobilizare a energiilor comunitatii spre progres si dezvoltare.

Prin urmare, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”[2] Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

2. Aspectul comunitar, bisericesc si eclesial al activitatii filantropice  

Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, mai cu seama in vremurile acestea, postmoderne, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor... Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!... Si din cauza acestei stari de fapt exista o tensiune: intre real si ireal, intre istorie si Imparatia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, intre idealul crestin: care este viata in Iisus Hristos si viata pamanteasca pe care o ducem cu totii. Rezolvarea acestei antinomii, contradictii nu implica numai actiunea umana ci si divina. Prin el, omul, a realizat prea putin in planul sensului si a destinului sau. Cand singur vrea sa se autodivinizeze, sa se faca inger de fapt el ajunge fiara. Iar mantuirea noastra se realizeaza asezandu-se sub Revelatie, nu deasupra ei. Omul cazut refuza Revelatia, el pune conditie Revelatiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelatia si transmiterea ei prin Biserica. Ei uita ca natura Revelatiei, nu este o suma de propozitii, de informatii, iar intelegerea mantuirii nu e una gnostica, teoretica. Prin urmare, nu se poate reduce crestinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie sa intelegi, sa cauti, sa afli ca dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viata, participare la Dumnezeu. Daca „Bucuria Tatalui si a Fiului este in Duhul Sfant”, spune Sfantul Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor in Biserica si in Istorie?

            Dupa Slavita Sa Inviere, Mantuitorul Iisus Hristos se arata ucenicilor si le spune: Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si putin mai tarziu: „Si iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arata natura si porunca misiunii. Misiunea se realizeaza pe baza scripturii si a traditiei liturgice si patristice, caci Iisus Hristos Insusi a zis: „Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul” (Ioan 16,13).Constiinta misiunii trebuie largita, iar misiunea Bisericii nu a inteles alegerea ca suprematie. Pe langa Sfintele Taine (caci astfel avem legatura cu Mantuitorul Iisus Hristos), trebuie sa se inteleaga ca acest trup al Bisericii este si organizat dupa conceptia paulina, din Epistola catre Efeseni. Ortodoxia si Biserica Romano-catolica au o intelegere bisericeasca, eclesiala, sociala si comunitara a credintei, deci obiectiva, ca realizare si plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominatiunile crestine, ereziile istorice inteleg individualist credinta. Se uita, sau nu se intelege ca Biserica poate fi contestata nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci si din interiorul ei, de natura crestina.

            Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica. Vocea profetica a Bisericii se aude in istorie, caci nu se concepe, ca propovaduind adevarul sa nu mustri pacatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iata Eu stau la usa si bat”... Chemarea ei se indreapta catre toti, si face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei strabate veacurile, caci marturisirea credintei crestine ii apartine doar Ei, in acest fel ajungandu-se la o relatie simfonica dintre Biserica luptatoare si cea triumfatoare...

3. Biserica versus postmodernitate - Factorii definitorii ai postmodernitații

Iar acum, dupa aceasta introducere si dezbatere, destul de extinsa, revenind la subiectul acestui studiu, vom sustine si argumenta ca postmodernitatea constituie stadiul societații actuale, de valorizare excesiva a sinelui uman hipertrofiat, postuland dezvoltarea acestuia in contextul mai larg al noilor cuceriri ale științei și tehnologiei, in spirit secularizant și globalizant. Societatea postmoderna dezvolta și o cultura postmoderna, adaptata perfect cerințelor ei. Daca ne vom raporta la definirile care-i sunt date de catre specialiști, vom arata, impreuna cu J. Francois Lyotard, ca „postmodernitatea  este incredulitatea aratata meta-istoriei”[3]. Evident, analiza semantica indica succesiunea fireasca a postmodernitații dupa modernitate, din care iși extrage și sevele. Iar aceasta din urma s-a definit in contextul mai larg al prefacerilor economice și sociale care au revoluționat mapamondul, odata cu marile descoperiri științifice, facute posibile in cadrul noilor oranduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere aristocratica, feudala, in așa-numitele democrații capitaliste. O era a modernitații, așa cum o gandim astazi, pornește in plan economic de la mașina cu aburi, de la care a fost deschisa calea tuturor invențiilor tehnicii, prin cercetare științifica asidua. In plan social, a fost realizata, treptat, sporirea gradului de confort al populației, deși, la inceput, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui numar foarte mic de persoane, raportat la populația planetei. Progreseaza lent și mijloacele de comunicare, punandu-se bazele mass-media prin apariția primelor publicații și a radioului.

Deja, aceasta era sociala a suferit modificari structurale profunde, fapt pentru care specialiștii vorbesc de transformarea ei, incetațenindu-se deja termenul de posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astazi. Notele dominante ale postmodernitații sunt date de expansiunea fara precedent a tehnologiei informației, accesul neingradit la date și rolul tot mai accentuat deținut de mass-media in formarea personalitații umane. In plus, continua avantul tehnologiilor avansate, asistate de forme de inteligența artificiala. Observam și creșterea de neimaginat a gradului de accesibilitate a oamenilor la noile realizari ale progresului și civilizației contemporane: un procent tot mai mare din populația planetei are acces la tehnologii de ultima generație.

Un alt factor care incurajeaza instalarea unei mentalitați postmoderne in societate il constituie progresul economic, generator de bunastare materiala. Acest aspect se constata, mai ales, in țarile puternic dezvoltate, neafectate de razboaie sau conflicte etnice. Etalonul in aceasta privința este deținut de S.U.A., care, practic, n-au cunoscut desfașurari militare pe teritoriul lor, in ultimii 200 de ani, cu excepția neobișnuitelor acte de terorism din 11 septembrie 2001. La mica distanța, se incadreaza aici și țarile Uniunii Europene, dar și alte state, precum Japonia sau Australia. Peste tot, postmodernismul s-a instalat pe fondul unui progres fara precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), in detrimentul culturii spiritului, aflata intr-un teribil regres.

a) Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, in maniera deja experimentata de New Age. Societatea postmoderna ii solicita omului sa se afirme cu orice preț, cautand sa promoveze cat mai sus, pe scara ierarhica, la nivel economic, politic, cultural etc. Aceasta presupune, in mod necesar, negarea identitații primite la naștere, inclusiv in ceea ce privește apartenența religioasa. Tot mai mulți tineri se declara indiferenți fața de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi fața de pseudo-culturi de import. Aceasta goana nesabuita dupa avansare sociala sau agonisita materiala il transforma pe om in sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseala, privandu-l de orice dorința de elevare spirituala, cu excepția unor distracții facile, aflate in trend. Omul-mașina este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l impiedica sa gandeasca liber, conștiința sa fiind amorțita complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se pune in valoare individul și se abandoneaza persoana. Forța interioara nu se bazeaza pe echilibru, pe cunoaștere a realitaților vieții, pe abandonarea in voia lui Dumnezeu (dupa Matei 6,33 – Cautați mai intai imparația lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adauga voua)[4]. Dimpotriva, forța omului postmodern rezida tocmai in dezechilibrul sau interior – acesta il determina sa se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scapa de marile chestiuni existențiale. Se afla intr-o depresie continua, justificand existența unei pleiade de „psihologi” (isterie naționala, am putea spune, in S.U.A și Occident), care ii „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalitați.

b) In plan religios, se impune secularismul, curent care neaga, in mod violent, exprimarea religiozitații, manifestata in cadrul Bisericilor tradiționale. In definirea lui, se analizeaza, de obicei, trei aspecte esențiale: 1. pierderea treptata a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de baza, 2. refuzul plictisit al primirii de informații din sfera religioasa, care sa justifice in vreun fel existența proniatoare a lui Dumnezeu și 3. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase in interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”.  Sa le observam și noi, pe rand:

1. Cea mai mare problema ridicata de secularizare se pune in plan individual. Așa cum am aratat deja, este o certitudine indepartarea omului de trairea faptului religios in sine. Tot mai mulți oameni se declara indiferenți fața de orice exprimare a religiozitații. In acest caz, singurul remediu il constituie intoarcerea la soluțiile vieții spirituale, la valorile perene ale sfințeniei, dorita a se cultiva inca din viața aceasta. Ortodoxia are resurse inestimabile in acest sens; din pacate, ele nu sunt puse in valoare așa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de folclorismul, lipsa de evlavie și rutina unor slujitori nevrednici.

2. Secularismul postmodern se caracterizeaza prin negarea violenta a oricaror forme de religie insituționalizata, in favoarea fauririi unei religii proprii, descatusate de apartenența la vreo confesiune (celebra sintagma: believing without belonging[5]). Tuturor Bisericilor, confesiunilor și cultelor li se aduc critici vehemente, incepand cu tenebre ce țin de acțiunile lor trecute și sfarșind cu contestari ale pretinsei lor rigiditați in vremea noastra. De aceea, auzim pe mulți oameni, sub pretexte minore, spunand: „am terminat-o cu Biserica!” Și chiar pun in practica aceasta ruptura, incercand sa se țina cat mai departe de orice contact cu instituția in cauza, fie ca e vorba de locașul de cult, fie de o posibila intalnire cu un sacerdot sau chiar contactul cu un material religios ca atare.

3. La nivelul conducerii politice, exista o paleta foarte variata de raportari intre secularism și postmodernitate. Exista țari in care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, am putea spune, dar  un procent relativ mare din populație se declara a fi credincioși practicanți (S.U.A. și Japonia). Unele state, deși statuteaza o anumita confesiune ca fiind religie naționala, sunt quasi-seculare (exemplu: lutheranismul in Danemarca), altele, deși se prezinta a fi complet laicizate, sunt conduse din umbra de o religie majoritara (exemplu: Turcia).

La noi, s-a vorbit tot mai mult, in ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de Religie din școlile de stat, punandu-se accentul pe definirea separației intre cele doua instituții. Concomitent, o decizie controversata a Consiliului pentru Combaterea Discriminarii a considerat necesar sa avertizeze Ministerul Educației și Cercetarii asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituțiile de invațamant laice. Desi decizia a fost anulata de Inalta Curte de Casație, printr-o hotarare definitiva recenta (13 iunie anul 2008), persista o neliniște in acest caz, caci mediatizarea lui nu a reușit sa solidarizeze, așa cum ar fi fost de așteptat, parerile favorabile, decat intr-o mica masura, in timp ce revendicarile seculare au fost clamate cu insistența. S-a facut o prezentare total tendențioasa unor manuale de Religie, care urmarea sa atraga sprijinul opiniei publice in favoarea denunțarii lor ca fiind abuzive, intolerante și chiar violente. Scopul este, evident, același: marginalizarea, cu orice preț, a religiei, precum și a educarii tinerilor in spiritul cunoașterii și trairii acesteia. Toate aceste acțiuni, vadind semnale clare de promovare a secularismului, in sens de laicizare forțata, au avut, in mod paradoxal, un efect contrar celor așteptat de promotorii lui: Biserica a reacționat ferm, atat prin combaterea erorilor și denigrarilor proferate, cat și prin implementarea unor strategii misionare mai eficiente, insemnand revizuirea si remedierea unor aspecte negative semnalate. In acest caz, ar trebui sa recunoastem secularismului si un rol pozitiv.

Daca postmodernismul accepta vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferita de tot ceea ce omul a experimentat pana acum. Este o asa-zisa „totala descatusare”, mergand de la mentinerea distorsionata a unor forme traditionale, neaparat aggiornate, pana la preluarea sincretica a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor actiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concreta a unei noi idolatrii, extrem de periculoasa (exemple de „idoli” postmoderni: munca si ascensiunea profesionala, familia sau anumiti membri ai acesteia, banii si agonisita materiala, idealurile politice, economice sau sociale, fictiuni din productii media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pilda). Credinta traditionala in Dumnezeu ramane, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimari declarative (Paste si Craciun transformate in evenimente mondene, cu relevanta preponderent gastronomica, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinereste” in cluburi si discoteci; slujbele de botez, nunta, inmormantare – privite doar ca exprimari folclorice, cu o prezenta a invitatilor in continua scadere la ritualul religios). Cauza majora a acestor stari de lucruri rezida in conceperea lumii ca fiind autonoma si, implicit, idolatrizarea ei, si impunerea unui abis intre transcendenta Divinitatii si imanenta lumii.

c) Progresul extraordinar al stiintei si tehnologiei este un factor constitutiv al postmodernitatii, asa cum am aratat deja. Se pune accent pe cunoasterea intelectuala, ca expresie a unei rationalitati exacerbate, promovata cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliata si facila, dar, in acelasi timp, pot dauna enorm: sunt suficiente cateva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de catre grupuri de interese, pentru a justifica „legitimitatea” pozitiei detractorilor acesteia, din interior. 

In raport cu cosmosul, se observa, deja, consecintele unui comportament iresponsabil al omului postmodern. Avid dupa bunastare, el genereaza si amplifica o criza ecologica de proportii, ale carei consecinte sunt greu de anticipat pe termen mediu si lung. Aceasta il afecteaza, in primul rand, pe om, dar si celelalte specii de animale si plante. Dezinteresul, am putea spune, criminal, al omului fata de creatia lui Dumnezeu, il conduce pe acesta la nesupunere si neascultare, intrucat el a fost pus sa stapaneasca natura, nu sa o distruga. Cercetarile asidue ale stiintei si tehnologiei actuale vadesc, in unele domenii, o atitudine potrivnica normelor crestine de etica si bio-etica. Bunaoara, „efortul constant de a realiza roboti cu viata psihica asemanatoare omului poate trada fie o consecinta a golirii de continut a vietii noastre, compensate prin crearea de artefacte cu constiinta, fie o expresie a unei tentatii demiurgice”[6]. Aceleasi pretentii creatoare se intalnesc si in metodele de inginerie genetica neingaduite de Biserica: fertilizarea in vitro si clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la consecinte fatale, imprevizibile.

d) Globalizarea economica, politica si culturala. Lumea este o imensa piata de desfacere, tot mai multe granite dispar, se creeaza aliante comerciale mondiale. Planul spiritual se cere a-l urma indeaproape pe cel material; de aceea, se incearca a se crea un conglomerat din religii, traditii si culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism, ca tinta ultima a globalizarii. Potrivit specialistilor, „este important ca ”sincretismul” sa nu fie inteles numai in acceptiunea sa negativa, ca o tradare a Ortodoxiei. Biserica nu este o realitate statica, ci una dinamica”[7]. De aici, rezulta si necesitatea continuarii dialogurilor ecumenice, multilaterale, in vederea statornicirii unor principii misionare clare, care sa gestioneze aceasta sinergie intre pastrarea nestirbita a Traditiei si adaptarea discursului la conditiile impuse de modernitate. Se evita, astfel, doua primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n-ar conduce decat la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identitatii, incapabila sa se autodetermine in contextul unui sincretism absolut si definitiv. Aurea mediocritas – am putea spune.

4. Romania – cultura si spiritualitatea ei in fata postmodernitatii

Romania are, asa cum spuneam, o sansa deosebita de a schimba mentalitatile occidentalilor. Apropierea data de latinitatea limbii se combina cu toleranta si ospitalitatea poporului roman. Numeroasele exemple de coexistenta pasnica a unor etnii si religii diferite, intrate in dialog pe fagasul ecumenismului local, fac ca Romania sa dea un bun exemplu si altor state. Ortodoxia romaneasca nu este, la origine, nici fundamentalista, nici intoleranta. Desi exista pericolul unor influente in acest sens, venite fie din directie greceasca, fie ruseasca, exprimarea religiozitatii romanesti nu are nicio sansa de a experimenta o intensa mobilizare de mase, in sens protestatar, ca in situatia Rascolului rusesc sau a recentelor manifestatii contra cartilor de identitate electronice, organizate in Grecia. Mai degraba, Ortodoxia romaneasca se exprima viguros si rodnic pe spatii mici, in asa numitele „enclave”[8] – comunitati parohiale si monastice, cu bune rezultate in plan misionar, acolo unde datoria evanghelica este implinita. Cunoasterea acestora de catre occidentali, fie prin intermediul vizitelor in scop turistic, fie prin migrantii romani, care reusesc adeseori sa copieze modelele comunitatilor din tara in spatiile secatuite spiritual ale occidentului secularizat, reprezinta o realitate din ce in ce mai evidenta, cu rezultate notabile in planul crearii unei imagini cat mai corecte Ortodoxiei noastre.

            Vorbind despre Ortodoxie si Europa, Parintele Teofil Tia[9] analizeaza doi poli de opinie: unul format din entuziastii, putin numerosi, dar solid instruiti – cu studii temeinice, in tara si, mai ales, in strainatate, iar altul format din cei sceptici, mai numerosi decat primii, insa mult mai inculti, dezvoltand o exprimare confuza si stereotipa.

            Un interes deosebit suscita legislatia europeana, solicitata uneori a fi luata drept etalon, chiar daca nu este cunoscuta si inteleasa in intregime. Bunaoara, ea a fost invocata in disputata chestiune a religiei in scoli, desi nu exista prevederi oficiale la nivelul Uniunii Europene, in acest sens. Este condamnata doar discriminarea, dar in cazul nostru nu poate fi vorba de asa ceva, atata vreme cat si cele mai marunte culte, legal recunoscute, sunt libere sa tina cursuri de religie adeptilor lor.

Raportat la cultura, postmodernismul se defineste prin doua elemente esentiale: promovarea multiculturalismului si valorizarea actelor culturale in raport cu legile economiei de piata. Desi globalizarea este un fapt istoric, ea nu actioneaza asupra culturii in sens reductionist exclusiv, ci o modeleaza intr-o simfonie de culturi locale, diversificate, ce interactioneaza intre ele prin intermediul mass-mediei si internetului. Sansa lor de supravietuire este legata, insa, de capacitatea lor de a se mula cerintelor din piata, altminteri, esecul desi cert, nu lasa urme, deschizand alte oportunitati, pe temeiul principiului alteritatii.

e) Haos si sincretism doctrinar: invatatura traditionala se relativizeaza, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice si valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic, increderea in structura ecclesiala centralizata, fiind mult mai bine primite fractiunile centrifuge. Este promovata, fara rezerve, miscarea feminista. Se vorbeste, tot mai confuz, de un ecumenism similar intru totul cu sincretismul. Potrivit Parintelui Profesor. Gheorghe Petraru, „daca religia nu a disparut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decreteaza egalitatea religiilor, sursa lor in ratiunea omului si nu in transcendent, nu originea divina a religiei, ci crearea ei de catre om, care L-a creat si pe Dumnezeu, refuzul Revelatiei iudeo-crestine ce culmineaza in Iisus Hristos si egalitatea crestinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferenta intre adevar si eroare, intre dreapta credinta mantuitoare si erezie, in plan ecclesial”[10]. Nu ne mira acest lucru, atata vreme cat observam atat respingerea transcendentei lui Dumnezeu, cat si a contingentei lumii. Se propune o spiritualitate noua, de tip individualist, dublata de o revalorificare a religiosului de tip folcloric, dand Traditiei doar un simplu rol de transmitatoare a unei mosteniri etno-culturale si, abia in planul al doilea, religioase.

O ofensiva fara precedent s-a declansat recent impotriva lui Iisus Hristos. Confuzia dintre diferitele moduri in care El este perceput l-a facut pe Mihail Neamtu sa afirme ca „destinul cultural al Europei nu poate fi gandit independent de aceasta decizie de a pune intrebarea lui Iisus Hristos – voi cine ziceti ca sunt Eu?” (Marcu 8,29)[11]. Din directia postmodernismului, vin raspunsuri extrem de variate la aceasta intrebare: un intemeietor de religie, un simplu om, un invatator, un profet, un initiat etc. Toate ocolesc adevarul, sintetizat de raspunsul petrin neechivoc: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Multitudinea de variante eronate colecteaza un specific comun: neaga dumnezeirea lui Iisus Hristos si impecabilitatea Lui. Iata motivul pentru care au inregistrat succese rasunatoare The Da Vinci Code si documentarul asa-zisului mormant al lui Iisus Hristos, publicat de catre National Geographic. O societate imorala, ce a dinamitat institutia familiei, nu putea sa nu aclame varianta unui Iisus Hristos simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeasi societate, neincrezatoare in inviere si viata vesnica, a primit cu mare bucurie vestea aflarii „mormantului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte. Mai ales ca aceasta veste nu a venit prin intermediul unui roman politist, ci in urma unei cercetari „stiintifice”, purtand girul unui prestigios canal media (nu a contat precaritatea datelor prezentate si lipsa de concludenta, nici interesul evident de a extrage o concluzie favorabila sionismului, dezvoltat de Jakobovici).

f) Impunerea, cu orice pret, a „drepturilor” minoritatilor, in detrimentul dreptului firesc al majoritatii. Cu o insistenta dusa pana la isterie, grupari total nesemnificative ca pondere si reprezentativitate in randul populatiei isi clameaza „drepturi” precum: promovarea homosexualitatii, scoaterea icoanelor din scoli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate in „trunchiul comun” din scoli etc. Desi lezeaza dreptul majoritatii, castiga teren datorita nepasarii generalizate a societatii – o alta caracteristica a postmodernitatii (lehamitea fata de tot, toti si toate). Extremele (si extremismele) sunt promovate galagios.

Interesant este faptul ca toate aceste grupuri minoritare se declara, cu nonsalanta, victime ale intolerantei si discriminarii. Prin acest procedeu, incearca sa sensibilizeze opinia publica deja anesteziata, mizand tocmai pe aceasta apatie generalizata a majoritatii. Relativismul moral care guverneaza in postmodernism isi impune regulile: totul este permis; placerile, de orice fel, trebuie cultivate. Asa se ajunge ca minoritatile sexuale sa fie incurajate, de pilda, de catre numeroase forte de sprijin din cadrul majoritatii, fara sa constientizeze pericolul legalizarii casatoriilor si adoptiilor pentru cuplurile homosexuale, precum si al publicitatii desantate facuta acestor practici abominabile. Aceeasi nepasare transforma parintii in monstri de indiferenta: nu se apleaca asupra educatiei copiilor, ba chiar incurajeaza deviatii grave, fara sa le pese de consecinte.

S-a constatat faptul ca scoala este un spatiu predestinat dezvoltarii unor tensiuni intre religie si postmodernitate. Religia isi revendica de partea ei spiritul traditional, iar postmodernitatea clameaza necesitatea unui invatamant de tip secular. De aici, inevitabilul conflict. Ca disciplina de studiu, Religia a cunoaste in Romania un statut cert, fiind respectata libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, afiliata strict unui cult recunoscut. Tocmai aici apar contestarile: se solicita tot mai insistent sa se stopeze legatura cu confesiunile girante si sa se conceapa o materie-hibrid, care sa propuna un amalgam de notiuni religioase, prezentate din exterior, adica critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale privind istoria religiilor. Se vorbeste, in acest context, tot mai des, despre indoctrinare si intoleranta, ca pacate capitale ale unui invatamant religios de tip confesional. Totusi, daca se analizeaza cu obiectivitate fenomenul, se observa ca elevii, in urma instructiei la orele de Religie in forma actuala, nu sunt nici indoctrinati, nici intoleranti. Aceasta este o falsa temere. De fapt, autorii ei urmaresc distrugerea personalitatii religioase, anihilarea oricarei judecati echilibrate asupra fenomenului religios si considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor religioase ca fiind falimentare. Se intentioneaza crearea unor generatii de tineri neimplicati, dezamagiti, debusolati, o adevarata masa de manevra pentru manipularile specifice idolilor postmoderni. Cei care nu cunosc si sustin invatatura credintei lor sunt, de fapt, necredinciosi, si, in potenta, atei.

In privinta asa-zisei intolerante, am retinut intens mediatizatul caz al unui manual de Religie care a prezentat importul unor practici straine spiritualitatii si trairii ortodoxe, pe filiera sincretismului new-age, in speta fiind vorba de yoga. Folosind in acest caz expresia „demonism”, respectivul manual a fost pus la stalpul infamiei, fiind etichetat drept „intolerant”. Avem de-a face cu un caz limpede de contradictie de opinii: pe de o parte, mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil in materie de doctrina si practica religioasa, iar pe de alta, presiunea tot mai mare venita din partea celor ce doresc schimbari, chiar in forma aceasta a sincretismului oriental.

g) Timpul, comprimat datorita programului „infernal” (cliseu diabolic, de-a dreptul), se decanteaza exclusiv in prezent. Omul postmodern isi traieste cu prisosinta „clipa”; ar vrea sa faca totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viata se scurge fara a realiza, practic, nimic in plan spiritual. Agonisita materiala nu-l satisface: in permanenta se gaseste ceva dupa care sa jinduiasca. In plus, exista ceva care nu poate fi cumparat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea caruia se teme ingrozitor, si pe care doreste s-o ascunda (operatii estetice, tratamente geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viata nonconformist, adolescentin – la varsta senectutii, angajarea in munca si dupa pensionare, invocand falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai intereseaza: cultul stramosilor, cinstirea inaintasilor, ocrotirea parintilor sau bunicilor au devenit tot mai rare (se cauta cu disperare institutii de ocrotire - azile, unde sa poata fi institutionalizate aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la randul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victima a autosuficientei, el clameaza necesitatea raiului pamantesc, experimentat inca din viata aceasta, fara a-si pune problema vesniciei, in care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat ca cred in viata vesnica). Cel mult, sunt acceptate, mai degraba, variantele „indulcite” ale mai multelor „vieti” percepute metempsihotic in sincretismul oriental, puternic mediatizat in Occident gratie teosofiei si antroposofiei. Asadar, ceea ce-i ramane omului postmodern este prezentul; definitoriu pentru aceasta este accesoriul sau indispensabil – Internetul, care se scrie, in mod obisnuit, intr-un prezent continuu.

h) Migratia – favorizeaza transformarea postmodernista a societatii, prin ambele variante ale sale: 1.din tari sarace, in tari bogate si 2. din mediul rural, in mediul urban. Cei in cauza sunt pasibili a-si parasi traditiile, ghidandu-se dupa reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliti sa se adapteze. In ceea ce-i priveste pe romanii plecati in strainatate, trebuie sa aratam ca mediul in care traiesc acestia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimarii apartenentei lor la Ortodoxie. De aceea, „Ortodoxia in Occident ramane o prezenta discreta, care incearca sa explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualitatii sale: icoana, rugaciunea lui Iisus, liturghia bizantina”[12]. Este imperios necesar sa se asigure asistenta religioasa cat mai diversificata in diaspora; de aceea, este laudabila initiativa Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane de a spori numarul episcopiilor si parohiilor romanesti peste hotare. In caz contrar, singura modalitate de a pastra legatura migrantilor cu traditia si spiritualitatea romaneasca ramane Internetul, cu toate capcanele lui. Din fericire, structurile ecclesiale apartinand Bisericii Ortodoxe Romane, situate in afara granitelor tarii, se bucura de recunoasterea necesara, precum si de drepturile ce li se cuvin, asa cum se intampla, bunaoara, in Germania, unde Mitropolia Ortodoxa Romana pentru Europa Centrala si de Nord a fost recunoscuta recent drept corporatie publica[13].

Daca analizam si fenomenul migratiei de la sat la oras, va trebui sa aratam faptul ca mediul rural a fost propice pastrarii nealterate a sentimentului religios. Odata cu patrunderea tehnologiilor moderne, cerute a se implementa in urma integrarii Romaniei in U.E., este foarte posibil sa asistam la coruperea acestui sentiment. Masurile misionare de preventie se impun cu necesitate. Potrivit lui Mirel Banica, „experienta secularizarii occidentale a aratat ca exista o legatura directa intre pierderea identitatii religioase a unei societati si ”derularizarea” acesteia”[14].

Ambele forme de migratie contin in subsidiar o motivatie pur materiala. Migrantii parasesc spatiul spiritualitatii traditionale, activand intr-un mediu, de cele mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii identitatii este foarte mare. Capcana intinsa de societatile super-tehnologizate il gaseste, uneori, nepregatit pe omul avid dupa agonisite pamantesti. De retinut este faptul ca Biserica Ortodoxa nu este potrivnica muncii cinstite, generatoare de progres material, ci utilizarii egoiste a acestui surplus, fara grija fata de aproapele si fara cuget treaz la propria mantuire, la care bunurile materiale nu pot contribui decat in masura in care au fost convertite in fapte ale milei trupesti si sufletesti.

i) Confuzia intre spiritualitatea ortodoxa si ocultismul pagan, datinile folclorice, superstitiile si magia demonica, divinatiile si ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele si astrogramele. Este tipica pentru a ilustra consecintele nefaste ale New Age-ului in Romania. Omul postmodern este victima sigura: traieste drama acestei confuzii, in timp ce declama, autoritar, ca nu crede in nimic care sa nu poata fi experimentat. Daca analizam impactul mediatic al unor produse ale culturii postmoderne, precum Lord of the Rings si Harry Potter, precum si recrudescenta astrologiei, observam clar ca „necredinta” invocata este un pretext, pentru a introduce, de fapt, crezuri noi, legate de practicile oculte.

j) Invocarea „norocului” si asumarea riscurilor. S-a creat o adevarata isterie in jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor etc. – toate aducatoare de castig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocari” se intilnesc la tot pasul: in afaceri, la burse, ba chiar in practicarea unor sporturi si distractii „extreme”. Mentalitatea ce sta in spatele acestor practici releva, de fapt, pe de o parte, individualismul despre care am vorbit deja (credinta ca un eventual castig este perfect cuvenit, fara a avea vreun resentiment fata de numerosii perdanti), iar pe de alta parte, nihilismul, desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieti (conceptia ca fara risc, nu exista castig, precum si aceea ca viata trebuie traita la intensitate maxima, ea avand exclusiv o coordonata trupeasca si pamanteasca).

k) Exacerbarea violentei reprezinta o alta consecinta negativa a postmodernismului in planul concret al vietuirii umane. In goana dupa bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar in cei mai apropiati membri ai familiei sau prieteni. Violentele domestice sunt la ordinea zilei: neintelegerile in plan material sunt cauza principala a divorturilor (de aceea, asistam la o recrudescenta incredibila a contractelor prenuptiale), iar exagerarile privind ritmul si amploarea muncii dau amploare conflictului dintre generatii, in conditiile in care parintii isi dedica tot mai putin timp cresterii si educatiei copiilor lor. Asistam, insa, si la alte tipuri de violenta: competitia din mediul de afaceri, dorinta de promovare si de castig, violenta de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de Mamona acestei lumi[15]. Profita, in mod inevitabil, gruparile para-religioase sau sectele, a caror raspandire este favorizata de mondializare, dar si de pretentiile implinirii individualiste: „Individual, ne angajam pe calea sectara; colectiv – pe calea totalitara”, arata Fournier si Picard [16].

l) Rutina si plafonarea sunt alte mari curse si capcane ale postmodernitatii. Putem vorbi, deja, de o rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidenta a trairilor expresive, a visarii, a delicatetei, a tandretei. Inconjurat de masini, omul ajunge, el insusi, o masina. De aceea, el executa stereotip anumite conditionari existentiale, fara sa-si mai doreasca progresul spiritual sau depasirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Starea de confort este asigurata de un serviciu bun, o viata a trupului normala (sanatate si implinirea nevoilor fizice: hrana, apa, sexualitate etc.), precum si pseudo-cultivare a spiritului, aflat intr-o teribila amorteala (dependenta de televizor, de jocurile pe computer etc.). Orice ar putea strica acest echilibru este privit, din start, ca daunator. De aceea, exista tendinta de a impune un program dinainte stabilit, de la care sa nu se conceapa admiterea vreunei abateri. Fie ca este vorba de vizitarea unor cluburi, fie vizionarea unor meciuri sau a unor seriale – toate acestea se inscriu, deja, in programul saptamanal, ba chiar zilnic, uneori, al semenilor nostri. Atunci cand se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o crestere duhovniceasca, de pilda, trebuie asteptata o opozitie fatisa, chiar un refuz evident. Aceasta vadeste precaritatea echilibrului vietii omului postmodern, centrata in cultura trupului si incultura duhului...

Mai grav este atunci cand victime ale rutinei sunt unii slujitori bisericesti: preoti care savarsesc cele sfinte intr-o stare de totala platitudine, citindu-li-se pe chip un oarece dezgust fata de misiunea lor, ciuntind mereu ritualurile si dand impresia, in permanenta, ca slujba este pe sfarsite... Mai grav, auzim uneori si voci de monahi care, de dragul respectarii tipicului, citesc pasaje lungi (in special, catismele si canoanele utreniei), intr-un stil inconfundabil, neinteligibil...Cateva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decat mii de vorbe declamate fara participare afectiva!...

5. Atitudinea si reactia Bisericii fata de provocarile postmodernismului

a) In fata individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identitatii ortodoxe, ca sistem religios unitar si unificator al tuturor existentelor umane in Iisus Hristos Mantuitorul si Domnul. Echilibrul sinergic intre transcendenta si imanenta lui Dumnezeu se sustine in teologia ortodoxa gratie doctrinei privind energiile divine necreate. Mantuirea se obtine prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, savarsind binele, in marea familie crestina – Biserica. - care trebuie sa constituie un pol viguros de opinie, in fata tendintelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular si laicizant, numit pompos „societate civila”. Cultivand autonomizarea ratiunii, aceasta societate s-a inchis in imanenta istoriei, fiind, pe drept cuvant, „rezistenta la evanghelizare”[17] si „antiontologica”[18]. Potrivit Parintelui Profesor Ion Bria, „in timp ce recunoaste ambiguitatea acestei situatii, teologia ortodoxa apare de multe ori ca inhibata, ezitanta. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxa vorbesc de neincredere in lumea postmoderna, secularizata, deschizand usa fundamentalismului ortodox”[19]. Acest semnal de alarma are, desigur, un rol profilactic, insa trebuie sa tinem seama de faptul ca situatia Romaniei nu este atat de dramatica; este inca relativ departe acel spectru al Europei prospere, dar complet secularizate, propusa de catre Papa Ioan Paul al II-lea, in anii 1980-90, spre a i se aplica un amplu program de evanghelizare[20].

In privinta logicii discursive, mai ales in plan teologic, este imperios necesar a se constientiza pericolul exagerarii unei formulari abuziv exteriorizate, specifica gnoseologiei postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s-a realizat o adevarata tesatura de mijloace de comunicare intre specialisti, care sunt tentati sa se raporteze la cercetarile venite din exterior, in detrimentul propriei munci, care s-ar cuveni a fi originala si introspectiva. Reteaua internet, circulatia rapida a publicatiilor si cartilor, modernizarea bibliotecilor – au sporit zestrea informationala pe care unii autori, cu abilitati compilatorii, o folosesc copios pentru a-si redacta productiile proprii. Asa se explica predilectia unora de a desfasura adevarate exordii in spatiile rezervate notelor de subsol, care intrec, uneori, in consistenta, corpusul operelor in sine. Aceste tipuri de exagerari l-au facut pe Steven Conor sa catalogheze productiile postmoderniste drept „megacarsi care inghit alte carti, megatexte care includ alte texte”[21].

Definind secularizarea, Parintele profesor Nicolae Achimescu arata ca pericolul acesteia rezida in faptul ca „economicul triumfa asupra spiritualitatii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternitatii, relativul asupra Absolutului”[22]. Lupta misionara se duce, asadar, impotriva tuturor acestor inversiuni, avand drept temelie descoperirea profetului Isaia, care zice: Vai de cei ce zic raului bine si binelui rau, care numesc lumina intuneric si intunericul lumina, care socotesc amarul dulce si dulcele amar! (Isaia 5,20).

b) Se impune cu necesitate realizarea starii de comuniune, ca o replica fata de exprimarea singulara. Biserica este marea familie crestina, parohia trebuie sa fie o familie in miniatura. Pe langa eul glorificat inca din modernism, postmodernismul aduce in prim plan si statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprima un sentiment de solidaritate, chiar daca acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credinta. Sau, cum arata Dan Puric: „Cu cat ne apropiem, cu atat ne despartim. Ne despartim lent, usor. Ne apropiem vietile intr-o comunitate economica si ne despartim sufletele...”[23]. Astfel, trebuie sa privim postmodernismul ca pe o parte din noi insine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei[24] – arata Parintele Profesor Nicolae Achimescu.

Tendintele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activitatilor sociale – sunt tot atatea cai prin care se incearca regruparea indivizilor, chiar daca aceasta nu se realizeaza totdeauna in forme institutionalizate. Biserica poate prelua aceste tendinte, valorificandu-le in scopul trezirii celor in cauza din amortirea religioasa. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, actiuni culturale, manifestari pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului si mass-mediei, Biserica poate ajunge usor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea poate sa-L vesteasca tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divina, ca factor de biruinta asupra patimilor egoiste, dezumanizante si anticomunitare[25].

c) Intregul tezaur doctrinar, moral si cultic al Ortodoxiei reprezinta o mostenire intangibila. Biserica poate si trebuie sa ia parte la dialoguri ecumenice, multilaterale, pentru a-si exprima cu tarie fidelitatea fata de Adevar, fata de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, asadar, datoria de a fi marturisitoare, intru iubire si rabdare. Totodata, ea respinge ca fiindu-i straine toate ratacirile ideologiilor eretice, emanciparilor de tip feminist, precum si ale deviatiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales in tarile majoritar ortodoxe, trebuie sa rasune in forta, pentru a demasca impostura acelor minoritati irelevante numeric, dar curajoase pana la impertinenta. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserica, atata vreme cat ajuta la filtrarea si decantarea adevaratei invataturi, in comparatie cu oferta ideologica postmoderna. Pluriconfesionalismul obliga Biserica la acceptarea dialogului si, totodata, la combaterea ferma a contra-marturiei (prozelitismului). Totodata, este necesara si o responsabilizare mai inalta a structurilor ecleziale centrale si locale, in vederea depistarii si remedierii acelor sincope din activitatea misionara si pastorala, care pot aduce atingere intregii Biserici, odata mediatizate.

d) Sfanta Traditie ramane normativa pentru Biserica, desi exista destule voci contestatare, care incearca sa acrediteze ideea ca intre traditie si modernitate este un antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevarat. Desi fidela tezaurului doctrinar, moral si cultic mostenit, Biserica nu ramane inchisa in trecut, ci vine in intampinarea provocarilor prezentului, adaptandu-si discursul si strategiile misionare fata de acestea. Vorbind despre atributul modernitatii aplicat teologiei Bisericii noastre, prot. Marc-Antoine Costa de Beauregard, il califica drept „actualizarea sa continua prin Duhul”[26]. Iar Parintele Ieromonah Savatie Bastovoi, in aceasta privinta, conchide: „mesajul crestin nu are nevoie sa fie completat, deoarece exprima plinatatea; totusi, el are nevoie sa fie explicat si transmis”[27].  Potrivit Parintele Profesor Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia si a transmite Traditia in randul celor ce nu cunosc pe Iisus Hristos sau sunt crestini numai cu numele”[28]. Din pacate, unele „adaptari” s-au facut in pripa, suferind de stridenta lipsei de autenticitate. Este cazul kitsch-urilor patrunse, pe scara larga, in biserici si manastiri: icoane necanonice, stiluri de cantare nespecifice, candele si lumanari in suport de plastic sau de aluminiu, flori de plastic, beculete multicolore, obiecte cu intrebuintari profane, decorate cu simboluri religioase etc.

e) Biserica trebuie sa constientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societatii. Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presa si internet pot fi arme teribile intoarse contra Bisericii. Este suficienta mediatizarea unor probleme interne (ex. Cazul Tanacu) si Biserica are de suferit. Nu avem voie sa neglijam puterea mass-media: in mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricaror atacuri de presa contra Bisericii si stingerea din fata a oricaror posibile surse ale acestor atacuri. De asemenea, trebuie gasite solutii viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente in cazul canalelor media comerciale, dar prezenta, inca, si in cazul celor ramase, teoretic, sub control etatizat.

Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o buna solutie misionara. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Banica, care sustine ca: „Orice antena de televiziune prin satelit din satele romanesti reprezinta in viitor un practicant ortodox... mai putin”[29]. Tocmai pentru trezirea spirituala, pentru inmultirea crestinilor cu fapta, si nu cu numele, Patriarhia Romana a infiintat in urma cu doi ani, Centrul de presa Basilica, compus din: Televiziunea Trinitas, Radio Trinitas, Publicatia „Lumina”, Biroul de Presa si Agentia de stiri.

Se impune o mai buna valorificare a resurselor internetului. Asistam la inmultirea site-urilor cu continuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din pacate, multe dintre acestea nu reprezinta pozitia oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci parerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degraba, „prin violenta limbajului anti-ecumenic si respingerea modernitatii, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispozitie de catre aceasta”[30]. Chiar daca unele postari, mai ales cele din Forum-uri, sunt efemere, raul se poate face, prin mutilarea constiintelor. Este foarte grav faptul ca multe dintre aceste site-uri au o audienta mai mare, uneori, decat cele oficiale, ale Patriarhiei, ale diverselor eparhii, manastiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii fundamentaliste, straina duhului Evangheliei lui Iisus Hristos, se combina, adesea, cu vizionari de materiale video sau vanzari de carti si obiecte bisericesti, pentru atragerea vizitatorilor. O reactie fata de acest fenomen trebuie sa fie rapida, ferma, si sa tina seama de urmatoarele considerente:

- in primul rand, trebuie incurajate site-urile oficiale, ale unitatilor bisericesti. Acestea sa fie in permanenta aduse la zi, continand elemente care sa le faca atractive: fotografii, materiale audio-video, stiri, forumuri de discutii. Preotii sau responsabilii directiilor de tineret din comitetele parohiale pot si trebuie sa se angajeze in activitatea de moderatori ai acestor comunicari on-line;

- este necesara o avertizare a credinciosilor asupra faptului ca unele domenii on-line, desi se prezinta a fi ortodoxe, denigreaza in mod grav Biserica, pe slujitorii ei si, mai ales, conducerea superioara bisericeasca;

- in acelasi timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau institutiile aflate in spatele acestor site-uri „pirat”[31], pentru a li se cere intrarea in randuiala sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, intr-o oarecare masura, doar in cazul site-urilor oficiale. Pentru Forum–uri, este complet inutil. Aici avem de-a face cu un „spatiu de expresie prin definitie incontrolabil”[32], intrucat multi dintre cei afiliati traiesc o adevarata dedublare: se ascund in spatele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase existentiale, de cele mai multe ori ateiste si antiecclesiale. Mai grava este predilectia acestora de a semana confuzie in spatiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociindu-se reprezentantilor unor secte si grupari, direct interesati in destabilizarea religiei majoritare. Din pacate, raspunsurile ortodocsilor, ascunsi sub aceleasi tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse sablonard in spatele unor clisee de tipul „Sfintii Parinti afirma cutare lucru...” si, cel mai grav, fundamentaliste: pline de ura confesionala, indreptata de-a valma contra tuturor celor ce nu sunt ortodocsi (laolalta: catolici sau adepti ai satanismului) si totalmente, antiecumenice. Aceasta stare de lucruri i-a facut pe unii cercetatori sa vorbeasca, deja, despre un „new-age ortodox”[33].

f) Sesizand o apropiere tot mai vizibila intre opiniile savantilor si invatatura crestina, Biserica a initiat, cu foarte imbucuratoare rezultate, dialogul religie-stiinta. Acest dialog trebuie sa continue si sa se amplifice in viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate in discutie, remarcam: cauzalitatea divina a cosmogoniei, depasirea tezei eternitatii universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementaritatii[34] s.a. Despre teleologia existentei, un mare savant, Samuel W. Hawking, afirma ca definirea ei corecta si completa ar insemna triumful ratiunii umane[35]. Coroborata cu teza teologului catolic Karl Rahner, potrivit caruia singura chestiune existentiala valabila este problema mantuirii, afirmatia lui Hawking devine extrem de interesanta, caci recunoaste limitele stiintei in privinta expunerii cauzelor si scopurilor ultime ale existentelor, recunoscand, totodata, rolul credintei, bazata pe ratiunea luminata de Revelatie, in definirea corecta si completa a acestora.

Ian G. Barbour, la randul sau, afirma: „fizica cuantica ne ofera o baza credibila pentru intelegerea existentei lui Dumnezeu”[36]. Iar Ieromonahul Savatie Bastovoi concluzioneaza: „nu exista nicio contradictie intre Ortodoxie si dezvoltarea tehnica...in ce ne priveste pe noi, stiinta nu face decat sa intareasca dogmele ortodoxe”[37].

g) Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din aceasta „turbina” postmoderna a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres si pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covarsitor: la scaunul duhovniciei se pot modela constiintele. Posibile solutii: diminuarea expunerilor la manipularile din mass-media, accentul pus pe cultura, lectura biblica, scripturistica si patristica, dezvoltarea trairii religioase autentice, iesirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorala si misionara adaptata specificului noilor provocari postmoderne: exacerbarea ocultismului, a manifestarilor violente, precum si situatiile concrete ale fenomenului migratiei, raportat atat la tara de provenienta, cat si la tara in care se migreaza.

h) Nu este suficienta doar implicarea Bisericii in constructia si exploatarea asezamintelor sociale. Ea trebuie sa-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, inmultite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea batranilor este opusa poruncii a 5-a din Decalog. La fel, neingrijirea copiilor poate fi echivalenta unei crime. Nepasarea fata de cazurile delicate, care necesita ocrotire, este o coordonata esentiala a egoismului postmodernist[38]. Individul refuza orice implicare, considerand ca are alte prioritati ce tin de ascensiunea sa socio-economica, pasand responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate in a acorda asistenta sociala „specializata” – de fapt, standardizata, intrucat se adreseaza unei comunitati defavorizate privita in intreg, si nu in particular, asa cum s-ar fi petrecut lucrurile in sanul familiei.

Pe de alta parte, Bisericii i se reproseaza inexistenta unei doctrine sociale coerente. Nu se intelege, insa, faptul ca teologia, ca stiinta a stiintelor, trebuie sa fie deasupra, si nu integrata ramurilor de cercetare sociala. „Doctrina sociala a Bisericii este continuta in lectia slujirii aproapelui ca icoana a lui Dumnezeu”[39], afirma Mihai Neamtu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activitatii liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de dupa Liturghie, prin care punem in practica indemnul dat de Mantuitorul Iisus Hristos in jertfa Sa actualizata permanent in Biserica, de a ne jertfi si noi, la randul nostru, pentru semeni (parabola samarineanului milostiv si contextul rostirii ei – Luca 10, 25-37).

Drept urmare, ajungand in actualitate si in contemporaneitate, deci si in postmodernitate, voi sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul potrivit caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

Asadar, meterialul de fata, printre altele, incearca sa sintetizeze cateva trasaturi definitorii ale postmodernitatii, ca o necesitate a contextualizarii corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretentia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreste a fi un ghid folositor mai bunei intelegeri a provocarilor postmodernismului, ca si a modurilor in care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societatii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea insasi chemata sa-si deschida mesajul catre oameni, atat ca indivizi, cat si ca grup social. De aceea, Biserica trebuie sa foloseasca toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existentiala, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de maine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma ca „trebuie sa redescopere legatura profunda dintre libertate si sfintenie”[40].

 II. Despre gandirea teologica si actiunea  sociala a Bisericii in lumea contemporana

1. Abordarea teologica a persoanei umane

Aceasta problema pe care o vom aborda in paginile care urmeaza este foarte bine venita, fiind de o mare actualitate caci abordarea ei se refera la omul de astazi – membru al corpului eclezial, cu toate implicatiile sale fiindca taina persoanei este o realitate centrala a crestinismului. Si, deci, actiunea sociala a Bisericii are ca temei de referinta valoarea persoanei, intrucat prin persoana se depaseste o intelegere exclusivista si ideologica a relatiei dintre Biserica si societate. Nici sistemul ideologic centrat pe individualism, nici cel bazat pe colectivism nu pot epuiza realitatea persoanei. Persoana ca fiinta orientata spre transcendenta si deschisa totodata comuniunii cu semenii integreaza atat verticala, cat si orizontala existentei. Persoana ca entitate relationala se implineste in viata eclesiala care are ca model comuniunea trinitara. Astfel se depaseste orice fel de logica a izolarii si a egoismului.

Cooperarea dintre Biserica si Stat in planul actiunii sociale trebuie sa plece de la asumarea demnitatii persoanei umane. In aceasta perspectiva, doctrina sociala nu poate fi expresia unei logici bazata exclusiv pe cifre si statistici. Inclusiv atunci cand sunt dezvoltate programe de asistenta sociala care vizeaza angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui sa faca abstractie de valoarea unica si irepetabila a persoanei. O actiune sociala fidela cu exigentele Evangheliei se va revendica mereu din Adevarul Persoanei dumnezeiesti si a celei umane.

Obiectivizarea valorilor morale in plan social nu inseamna autonomizarea si impersonalizarea  lor. Riscul existent in misiunea sociala a Bisericii si a Statului consta in abdicarea de la principiul persoanei asumat in actele de asistenta sociala. „Biserica nu este indiferenta fata de valorile si institutiile vietii sociale. Dimpotriva, ea recunoaste importanta acestora si are o atitudine pozitiva fata de ele…In felul acesta toate sunt privite din perspectiva principiului ipostatic, adica din perspectiva principiului persoanei, care constituie si unicul fundament pentru unitatea lumii. Trairea credintei crestine are ecou direct in realitatea sociala. Implinirea poruncilor lui Iisus Hristos de catre credinciosi da o culoare specifica principiilor si criteriilor vietii sociale…Marele pericol care trebuie semnalat din punct de vedere teologic in domeniul moralei crestine il constituie respectarea autonoma a principiilor si a valorilor morale la nivel social. In acest caz, morala crestina se instraineaza de baza sa harismatica si, in paralel, se muta de la nivel religios la nivel metafizic sau ideologic…In aceasta situatie, valorile sociale sunt prezentate ca avand autoritate egala cu adevarurile religioase sau cu poruncile dumnezeiesti, cu toate ca se deosebesc esential de acestea, deoarece poruncile lui Dumnezeu constituie expresia vointei si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar si dumnezeiestile porunci pot usor sa fie socializate si incadrate sub alta forma in viata sociala, moment in care ele sunt autonomizate si isi pierd caracterul personal. Inceteaza sa mai fie socotite expresie a vointei si a lucrarii lui Dumnezeu Cel ce fiinteaza in trei Persoane si sunt abordate ca valori religioase obiective. Inceteaza sa aiba caracter personal absolut si devin deontologii absolute”.1

Doctrina sociala crestina revendicata din taina divino-umanitatii lui Hristos nu poate fi redusa la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism partial, autonom fata de  implicatiile concrete in istorie ale Intruparii. Doctrina sociala crestina se intemeiaza pe Intrupare si pe Inviere. Pe de o parte, prin Intrupare istoria este asumata si valorificata pozitiv, din moment ce Insusi Fiul lui Dumnezeu intra in istorie. Pe de alta parte, prin Inviere, fiecare act realizat in plan social nu are o valoare exclusiv istorica, ci se deschide eshatologiei. Adevarata semnificatie a actiunii sociale se descopera in perspectiva imparatiei lui Dumnezeu. Dar este vorba de o imparatie care este pregustata inca de aici in viata Bisericii.

Parteneriatul dintre Biserica si Stat in planul asistentei sociale trebuie sa tina cont ca doctrina sociala crestina este orientata de constiinta eshatologica si de teandria Bisericii. Exigentele eshatologice ale doctrinei sociale crestine nu o reduc pe aceasta la o utopie nearticulata la nevoile lumii. „Doctrina sociala crestina nu este deloc o utopie, fiindca ea emite judecati morale care urmaresc sa orienteze comportamentul, practica umana indreptata spre o incidenta istorica, adica spre realizarea idealului: constiinta eshatologica. Faptul ca, bunaoara, idealul nu va fi niciodata realizat deplin in aceasta lume (dar va fi in cerul si pamantul nou: deci va fi implinit prin lucrarea lui Dumnezeu in timpurile de pe urma) nu duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline in vederea unei colaborari a omului, pe cat ii sta in putinta, la planul lui Dumnezeu…Doctrina sociala crestina indica o miscare spre realizarea deplina a realitatii omului, miscare in care umanitatea si Dumnezeu conlucreaza, si care se va implini deplin la sfarsitul veacurilor, dar care incepe sa se realizeze inca de pe acum, in istorie”.2

Taina lui Iisus Hristos traita in interiorul umanitatii constituie nucleul identitatii gandirii si actiunii sociale crestine. Aceasta realitate ofera o perspectiva hermeneutica asupra doctrinii sociale crestine. „Daca izvorul doctrinei sociale crestine este Revelatia, atunci urzeala ei adanca se leaga direct de taina lui Iisus Hristos, inteleasa ca figura care aduna si interpreteaza realizarile umane in istorie, si pe care doctrina sociala crestina o asuma ca perspectiva hermeneutica profunda pentru propriul discurs asupra lumii: criticile si atacurile nu trebuie sa uimeasca, daca este adevarat ca azi ca si in vremea Sfantului Apostol Pavel, Crucea continua sa fie nebunie in ochii lumii”.3

Ca o concluzie, asadar, a celor mai sus mentionate remarcam faptul ca Biserica Ortodoxa nu a formulat pana in momentul de fata nici o doctrina social – diaconala referitor la relatia ei cu lumea, cu statul, sau privind atitudinea ei fata de fenomenul globalizarii, secularizarii, bioeticii... Lipsa unei astfel de doctrine, minutios elaborata si autentic articulata, se explica, conform spuselor Mitropolitului Antonie Plamadeala, „prin faptul ca nu este in spiritul ortodoxiei sa-si formuleze dogmatic experienta ei de traire si de slujire, care este anterioara si izvor al oricarei definitii teologice”4. Elaborarea unor doctrine, devine necesara cand comuniunea este pusa sub semnul intrebarii. Grigorios Lasentzokis afirma ca „unde se traieste dumnezeiescul si omenescul intr-o armonie comunitara, acolo nu este nevoie sa se stabileasca definitii negative sau pozitive”5. Vremea noastra este, insa, o vreme a lipsei comuniunii, fie ca este vorba de neintelegeri si conflicte religioase, politice sau sociale, fie ca este vorba de sincretisme religioase dintre cele mai sinistre!...

2. Abordarea legislativa a actiunii sociale

Activitatea de asistenta sociala se inscrie in cadrul legislativ determinat prin Legea nr. 705 din 3 decembrie anul 2001 privind sistemul national de asistenta sociala, lege care abiliteaza Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale, in calitate de coordonator al activitatii din domeniu, sa colaboreze cu institutiile guvernamentale, consiliile judetene si locale, precum si cu reprezentantii societatii civile.

In conformitate cu articolul nr. 2 al Legii, „Asistenta sociala, componenta a sistemului de protectie sociala, reprezinta ansamblul de institutii si masuri prin care Statul, autoritatile publice ale administratiei locale si societatea civila asigura prevenirea, limitarea sau inlaturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situatii care pot genera marginalizarea sau excluderea sociala a unor persoane”. Scopul principal al sistemului de asistenta sociala este “protejarea persoanelor care, datorita unor motive de natura economica, fizica, psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte propriile capacitati si competente pentru integrare sociala”. De aici rezulta ca activitatea de asistenta sociala se poate desfasura in mai multe directii:

in ajutorul material acordat persoanelor sarace sau aflate in dificultate la un moment dat (someri, bolnavi, tinere mame, pensionari etc); in sustinerea nevoilor speciale de adaptare in cazul persoanelor care au un handicap fizic; in compensarea dificultatilor de adaptare in cazul bolnavilor psihic.

In societatea contemporana, directia principala de actiune a strategiilor de asistenta sociala este prevenirea dificultatilor de integrare sociala asigurandu-le persoanelor aflate in dificultate conditii pentru invatarea unor tehnici suplimentare de adaptare la societate, astfel incat acestea sa poata trai la un statut cat mai apropiat de statutul cetateanului mediu.

Legea stabileste ca sistemul romanesc de asigurari sociale se bazeaza pe urmatoarele principii generale:

- respectarea demnitatii umane, principiu potrivit caruia fiecarei persoane ii este garantata dezvoltarea libera si deplina a personalitatii;

- universalitatea, potrivit caruia fiecare persoana are dreptul la asistenta sociala, in conditiile prevazute de lege;

- solidaritatea sociala, potrivit caruia comunitatea participa la sprijinirea persoanelor care nu isi pot asigura nevoile sociale, pentru mentinerea si intarirea coeziunii sociale;

- parteneriatul, potrivit caruia institutiile publice si organizatiile societatii civile coopereaza in vederea organizarii si dezvoltarii serviciilor sociale;

- subsidiaritatea, potrivit caruia Statul intervine atunci cand initiativa locala nu a satisfacut sau a satisfacut insuficient nevoile persoanelor.

Serviciile sociale pot fi de doua feluri:

- Serviciile de ingrijire social-medicala sunt acordate persoanelor care, fara acestea, temporar sau permanent, datorita unor afectiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se afla in imposibilitatea desfasurarii unei vieti demne, precum si persoanelor care sufera de boli incurabile in ultima faza.

- Serviciile de asistenta sociala au drept obiectiv refacerea si dezvoltarea capacitatilor individuale si ale celor familiale necesare pentru a depasi cu forte proprii situatiile de dificultate.

- „Statul organizeaza si sustine financiar si tehnic sistemul serviciilor sociale, promovand un parteneriat cu comunitatea locala si cu reprezentanti ai societatii civile (art. 19)”.

3. Despre dialogul, sinergia si parteneriatul Stat – Biserica, in domeniul asistentei sociale

Aplicarea principiului subsidiaritatii (si a proportionalitatii) nu creeaza doar drepturi, ci si obligatii sau raspunderi. In planul moralei sociale, ceea ce este propriu subsidiaritatii este delegarea raspunderilor. Onorarea acestor raspunderi creeaza drepturile aferente. In paralel, sistemul creeaza modalitatile de control prin care fiecare subsistem poate verifica modul in care celelalte subsisteme, pe verticala, isi indeplinesc obligatiile. Acest lucru este foarte important, caci pot fi evitate doua pericole: centralismul, pe de o parte, si excesul de responsabilitate, pe de alta parte. Cu alte cuvinte, Statul trebuie sa cedeze o seama de atributii, atunci cand cetateanul (sau o comunitate) este indreptatit sau capabil sa le preia. Anume, sa incurajeze asumarea subsidiara. In acelasi timp, in situatia in care cetateanul, respectiv comunitatea, din cauza aparitiei riscurilor, nu pot sa-si onoreze obligatiile, nivelele superioare trebuie sa fie pregatite pentru a le prelua.

In ceea ce priveste Secretariatul de Stat pentru Culte – in calitatea ei de institutie abilitata a Guvernului Romaniei care gestioneaza relatii de parteneriat si colaborare dintre Stat si Biserica, se constata faptul ca ca atributiile sale in domeniul care ne preocupa aici sunt limitate si oarecum indirecte. Conform, statutului sau, acest organism institutional si oficial “asigura relatiile Statului cu toate cultele religioase legal recunoscute din Romania” si “sprijina toate cultele religioase legal recunoscute, potrivit statutelor de organizare si functionare a acestora, in vederea participarii lor la viata sociala si spirituala a tarii, si mediaza situatiile litigioase”. Cu alte cuvinte, creeaza cadrul optim pentru actiunea sociala a Bisericii.

Limitele competentelor noastre provin din aceea ca Biserica Ortodoxa si celelalte culte recunoscute din tara noastra pot interactiona direct cu institutiile Statului, fara a fi obligate sa recurga la medierea Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta este o dovada a autonomiei si libertatii de manifestare de care se bucura cultele in Romania. In aceste conditii, Secretariatul de Stat pentru Culte poate numai sa sprijine proiectele de asistenta sociala ale cultelor religioase, la solicitarea expresa a acestora.

In conformitate cu Legea nr. 125 din 18 martie anul 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unitatile de cult apartinand cultelor religioase recunoscute din Romania, din bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte se acorda fonduri numai „pentru... sprijinirea activitatilor de asistenta sociala organizate de cultele religioase in spitale, centre de plasament, camine pentru batrani si alte forme de asistenta, pentru sustinerea unor actiuni cu caracter intern si international realizate de cultele religioase din Romania”, toate acestea in conformitate si cu noua Lege a Cultelor nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasa si regimul general al Cultelor”.

Prin aplicarea principiului actiunii sociale, Biserica devine parte a societatii civile nu numai in plan spiritual, dar si in plan functional. Prin natura sa, Biserica poate contribui cu marele sau potential de daruire umana, astfel incat serviciile sociale oferite de aceasta institutie sa fie mai putin costisitoare decat cele finantate in mod traditional prin buget. Mai intai, din perspectiva Statului, implicarea sociala a cultelor religioase nu poate fi decat benefica pentru societatea romaneasca in ansamblul sau, daca ar fi sa avem in vedere numai cota de credibilitate de care se bucura in prezent Biserica. Mai mult decat atat, sprijinul acordat cultelor de Stat in vederea participarii lor la viata sociala a tarii nu constituie un privilegiu, ci un act reparator fata de perioada comunista in care au fost ingradite manifestarile de ordin social ale cultelor religioase. Este un act de reintrare in normalitatea unei traditii indelungate a asistentei sociale patronate de culte, abuziv intrerupta de regimul comunist. In al doilea rand, Biserica nu face decat sa isi indeplineasca vocatia de slujire a aproapelui, mai ales a celor aflati in suferinta si in nevoi. Inca de la inceputurile existentei sale, Biserica a fost aparatoarea prin excelenta a drepturilor celor defavorizati, incepand cu dreptul sacru al copilului la viata si continuand cu toate celelalte drepturi care asigurau o dezvoltare spirituala dar si materiala normala a copiilor. In acest sens, Biserica detine o experienta indelungata, pe care Statul o poate valorifica in eforturile sale de rezolvare a problemei persoanelor defavorizate.

Dialogul, relatia si raportul dintre Stat si Biserica poate duce la conjugarea eforturilor pentru  realizarea deplina a reformei, mai ales in acele zone dificile in care o singura institutie a Statului nu poate avea raspuns absolut, cum ar fi:

- Saracia, ca si cauza a abandonului copiilor si a izolarii batranilor;

- Cauzele socio-economice, care duc la destramarea familiei si a valorilor familiale, care au consecinte negative mai ales asupra copiilor;

- Cauzele delincventei juvenile;

- Includerea sociala a unor categorii grav afectate, si anume tinerii cu varsta peste 18 ani care parasesc centrele de plasament, copiii strazii, copiii infectati HIV/SIDA.

As dori sa amintesc, pe scurt, o parte din directiile de actiune din prezent:

Descentralizarea activitatii de protectie a copilului, inclusiv prin delegarea la nivel local a responsabilitatilor privind bugetul alocat acestei activitati completat de cofinantari substantiale din partea bugetului de Stat, prin intermediul Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si Adoptie;

- Dezinstitutionalizarea copiilor, care in prezent este centrul activitatii de protectie a copilului, iar Biserica este unul din promotorii acestei tendinte;

- Dezvoltarea variantelor de tip familial, care se afla intr-un stadiu avansat de desfasurare si diversificare;

- Dezvoltarea serviciilor alternative de asistenta sociala, proces aflat inca intr-un stadiu de inceput, incercandu-se integrarea comunitara a acestor servicii;

- Schimbarea mentalitatii celor care lucreaza in sistem, proces      extrem de complex si de lent.

- Participarea Bisericii inseamna o actiune de constientizare a preotilor in primul rand, ca si grup tinta, ca si grup profesional extrem de dezvoltat, care sunt cheia in aceasta reforma, si - prin preoti, mai departe - a oamenilor din aceasta tara.

4. Tendinte sau perspective viitoare

In Romania, ca si in Statele Uniunii Europene, este deja instituita o forma de protectie sociala. Numai ca s-a ajuns la concluzia ca institutionalizarea aduce prejudicii, afecteaza personalitatea beneficiarului extrem de tare. De exemplu, efectele negative ale institutionalizarii copiilor abandonati sau asupra celor cu diferite disabilitati nu mai pot fi recuperate ulterior si copilul nu mai are sanse la o evolutie normala, fiind extrem de dificil de integrat dupa aceea in societate. De aceea este important si pentru preot sa fie constient si sa fie implicat tot timpul in reforma sistemului de asistenta sociala la modul cel mai practic.

- Uniunea Europeana a avut in anul 2005 un program PHARE de finantare de 25 de milioane de euro numai in domeniul protectiei copilului.

- Sper ca atunci cand vom avea un alt „program PHARE” ori altfel de proiecte pentru directiile judetene de protectie a copilului, sa fie mai multe parteneriate cu Bisericile, la nivel judetean sau regional. Motivul pentru care Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei a dorit atunci ca beneficiarul principal al acestor fonduri sa fie directiile judetene a fost acela ca i s-a parut firesc ca administratia locala, cea care are responsabilitatea pentru aceste servicii, sa deruleze proiectele respective si, in acelasi timp, sa nu apara un sistem paralel care sa se dezvolte in afara administratiei locale.

 - Am dori sa ne referim, foarte succint, la un aspect pe care il consideram de maxima importanta si care se constituie intr-unul dintre principalele obiective ale procesului de reforma in domeniu: descentralizarea sistemului la nivelul autoritatilor locale, avand ca finalitate sprijinirea crearii si dezvoltarii treptate a serviciilor sociale la nivelul fiecarei comunitati locale. Scopul acestor deplasari de responsabilitate este acela de a crea conditiile necesare in esenta, responsabilizarea comunitatii locale, apropierea serviciilor de beneficiari si unificarea deciziei la nivel local – care sa permita restructurarea vechilor institutii de protectie si crearea de servicii alternative la protectia de tip rezidential in institutie. Aceasta restructurare implica conjugarea unor actiuni foarte complexe: reorganizarea institutiilor existente prin inlocuirea practicilor de globalizare a asistentei sociale si a functionarii inertiale, centrate practic pe interesul institutiei, cu ingrijirea personalizata a persoanelor defavorizate, posibil prin introducerea modelului familial de organizare si functionare;

 - organizarea si dezvoltarea serviciilor de prevenire a separarii copiilor de parinti;

 - dezvoltarea serviciilor de consiliere a persoanelor cu dizabilitati, precum si a persoanelor defavorizate economic (someri, saraci), prin organizarea la nivelul comunitatii a unui sistem multilateral de consiliere: consiliere juridica, psihologica, psihopedagogica, consiliere socio-medicala, consiliere profesionala.

-Activitati specializate destinate dezinstitutionalizarii copiilor, prin integrarea lor asiStata in familiile biologice si prin adoptie.

 - Dezvoltarea unor programe de instruire a personalului implicat in centrele de asistenta sociala sustinute de Biserici;

- Popularizarea programelor de asistenta sociala sustinute cu fondurile puse la dispozitie de Uniunea Europeana si instruirea personalului clerical astfel incat cei care desfasoara activitati de asistenta sociala sa deprinda procedurile de accesare a fondurilor europene.

 - La nivel national, solutia de parteneriat (dorita atat de Biserici, cat si de Secretariatul de Stat pentru Culte), este colaborarea sustinuta si sistematica intre Biserici, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei si Secretariatul de Stat pentru Culte prin instituirea unui Forum consultativ, care sa reuneasca institutiile Statului si cultele religioase recunoscute. Scopul acestui Forum este valorificarea experientei istorice a cultelor religioase in domeniul filantropic, in vederea imbunatatirii calitatii vietii in Romania post-comunista. Nu cred ca mai este necesar sa subliniez importanta coordonarii actiunilor, astfel incat resursele umane si materiale sa-si gaseasca cea mai buna utilizare, sa se evite redundantele si dublarea actiunilor pe de o parte, precum si absenta totala a interventiei pentru un anumit grup tinta, pe de alta parte.

Consider ca este important ca in acest moment:

            - Noua Lege a Cultelor – 489/2006 privind „libertatea religioasa si regimul general al cultelor” creeze si sa asigure permanent, cadrul legal pentru recunoasterea statutului de partener social al cultelor religioase, pentru ameliorarea sistemului de asistenta sociala si medicala;

- Sa se formalizeze prin conventii/protocoale cadru colaborarea la nivel central;

- Sa se realizeze legatura la nivel local intre Directiile judetene de Protectie a Drepturilor Copilului si Birourile de Asistenta Sociala ale Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv fundatiile/asociatiile infiintate pe langa bisericile/lacasele celorlalte culte;

- Sa fie popularizate si cunoscute la nivelul serviciilor de asistenta sociala ale cultelor: standardele tipurilor de servicii ce pot fi dezvoltate de catre organizatii neguvernamentale si demersurile necesare pentru obtinerea autorizatiei de functionare in domeniul serviciilor sociale.

            Ca o concluzie finala a celor enumerate mai sus, trebuie constientizat faptul ca taina „ajutorarii aproapelui” este in acelasi timp taina libertatii si mantuirii noastre. Fiecare persoana aflata in suferinta si in nevoi, perceput si abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Hristos si in iubirea Sa, descopera faptul ca aproapele nostru ramane pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol in calea mantuirii nostre, a realizarii deplinei comuniuni. In acest context, putem sugera, fara nici un fel de rezerva ca actiunea filantropica, social-misionara a Bisericii este o lucrare duhovniceasca, iar viata duhovniceasca este un izvor de iubire sfanta pentru aceasta lucrare evangelica a Bisericii!

III – Partea aplicata (studiu concret, de caz) - Apecte contemporane ale asistentei sociale in Biserica Ortodoxa Romana. Asistenta sociala bisericeasca intre filantropie, voluntariat, insuficienta filantropica, amatorism filantropic, particularism filantropic, paternalism filantropic si servicii organizate, specializate, profesionalizate si planificate

1. Introducere

Biserica Ortodoxa desfasoara o bogata opera de caritate, dar care spre deosebire de celelalte confesiuni are caracteristici specifice. Primul aspect sub care se desfasoara aceasta activitate este strans legata de cultul divin public, de viata liturgica. Aceasta lucrare are la baza porunca evanghelica a iubirii aproapelui si care si-a gasit exprimarea cea mai concreta sub forma milosteniei. Cultivand ideea iubirii aproapelui, a solidaritatii cu cei aflati in nevoi si in suferinte, dand expresie acestor simtaminte si virtutilor crestine in rugaciunile cultului divin care are prin excelenta un caracter comunitar. Biserica Ortodoxa a gasit si dezvoltat forme de manifestare a caritatii avand stransa legatura cu viata liturgica.

Biserica, ca si orice alta institutie din societate are un sistem administrativ-organizatoric, propriu, separat de cel al celorlalte institutii, dar in acelasi timp conlucreaza si are relatie cu ele, contribuind astfel la bunul mers al societatii care cunoaste si indeplineste legile si normele statului „dand cezarului ce este al cezarului” (Matei 19:31), facandu-se prezenta in fiecare comunitate sociala, prin organizarea credinciosilor sai intr-o parohie (Statutul de organizare si functionare al BOR), avand ca si conducator spiritual pe preotul paroh, care este reprezentantul de drept al episcopului din acel loc. Sistemul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane este structurat ierarhic in ordine descrescanda, incepand cu Patriarhia care este forul superior, urmand apoi calea ierarhica pana la parohie, care este unitatea administrativa de baza si u8nde isi desfasoara activitatea unul sau mai multi preoti. Dupa anul 1990, activitatile traditionale cu caracter social s-au amplificat si diversificat, adresandu-se unui numar mai mare de persoane si de problematica sociala, generate de transformarile profunde ce au avut loc in societatea romaneasca actuala.

Odata cu aparitia acestor probleme sociale, intr-o perioada de tranzitie si reforma in toate domeniile de activitate, societatea se confrunta cu o serie de disfunctii, generate de starea generala de saracie existenta la nivel national. Acesta fapt face obiectul de lucru al unor institutii ale statului, care au ca obiectiv o cat mai buna ordine sociala. Biserica isi ofera serviciile ei ca o alternativa la serviciile sociale guvernamentale sau private, avand o structura caracteristica proprie. Obiectivele sistemului bisericesc de asistenta sociala sunt dintre cele mai diverse. Ea si-a fixat obiectivele in functie de problemele existente in societate, incepand cu organizarea si dezvoltarea de servicii de asistenta sociala in special la nivelul comunitar, pentru diverse categorii de persoane defavorizate aflate in situatii de risc social.

Schimbarea conditiilor sociale si economice in Romania a avut un profund impact si asupra sectorului nonguvernamental. Pentru a raspunde acestei provocari este necesara o strategie care sa sprijine organizatiile nonguvernamentale sa beneficieze de oportunitatile care se ivesc ca urmare a acestor schimbari, in vederea dezvoltarii durabile a acestui sector, ca o alternativa viabila pentru rezolvarea situatiei sociale cu care se confrunta comunitatea noastra. Aceasta strategie va trebui sa reconcilieze cerintele economiei de piata cu drepturile omului, cu strategia europeana de egalare a sanselor si combatere a saraciei si de promovarea participarii cetateanului la dezvoltarea propriei comunitati. Ea va contribui la crearea unui mediu propice pentru ca organizatiile nonguvernamentale din domeniul social sa poata oferi alternative viabile, de durata si angajate in derularea unor proiecte de retea, in complementaritate cu serviciile guvernamentale si private, in mod holist, ceea ce conduce la posibilitatea dezvoltarii unor strategii unitare, desprinse din efortul comunitar comun tuturor participantilor implicati la viata acesteia.

Politica viitoare referitoare la organizatiile nonguvernamentale din domeniul social si angajarea acestora la rezolvarea problemelor comunitatii, se va baza pe aceasta strategie care trebuie sustinuta de o legislatie adecvata. Atunci cand vorbim de sectorul nonguvernamental ne adresam organizatiilor care au ca obiectiv general activitati si servicii sociale. De cele mai multe ori aceste organizatii se numesc fundatii sau asociatii. Dat fiind faptul ca aceste denumiri au o arie de lucru mult extinsa in societate in diferite domenii consideram caci este necesar sa dam o definitie clara al asociatiilor si fundatiilor cu caracter social si o clasificare a acestora. Pentru a defini asociatiile si fundatiile pentru a le evidentia locul in cadrul tipologiei existente de persoane juridice se ia drept criteriu scopul infiintari lor. Persoanele juridice se pot clasifica din punct de vedere al naturii scopului in: persoane juridice cu scop lucrativ (patrimonial, in aceasta categorie intrand societatile comerciale) si persoane juridice fara scop lucrativ (nepatrimonial adica organizatiile non-profit). Din aceasta ultima categorie fac parte toate organizatiile inzestrate cu personalitate juridica ai caror membrii sa puna in comun in mod statornic contributia lor materiala, cunostintele si activitatea lor pentru satisfacerea unui scop nepatrimonial in acord cu interesele generale ale colectivitatii. Scopul constituirii unei organizatii non-profit trebuie sa fie licit determinat si sa aiba un anume caracter de permanenta. Obiectivul de activitate al unei organizatii non-profit trebuie sa aiba intotdeauna un caracter ideal el urmarind realizarea unor interese sociale cel mai adesea in chip altruist fara a se astepta o contraprestatie din partea celor care beneficiaza de serviciile organizatiei. Pentru lamurirea terminologiei in cele ce urmeaza ne vom ocupa despre tratarea asociatiilor si fundatiilor non-profit care au in special ca obiectiv de activitate domeniul social.

2. Sectorul privat – nonprofit – furnizor de servicii sociale. Serviciile de asistenta sociala ale Bisericii ca parte a sectorului privat

            Aparitia sectorului nonprofit in spectrul social romanesc nu mai reprezinta o noutate, fiind ca o caracteristica a democratiei cat si o dezvoltare a societatii civile, aflandu-se in plina expansiune. Rolul principal al acestuia consta in oferirea de servicii alternative la acelea pe care le ofera statul, dar mai exista si situatii in care organizatiile nonprofit devin adevarate initiatoare ce pot determina modificari ale politicilor pe care statul le promoveaza fata de anumite grupuri, minoritati, probleme, nevoi sociale.

            In mod traditional se considera ca statul, ce trebuie sa fie intotdeauna tributar bunastarii (economice si sociale), este convocat sa indeplineasca unele obiective precum: - producerea si promovarea unor bunuri publice  cum ar fi aparare, securitate, infrasructura, educatie, cultura, stiinta

-          protectia sau securitatea sociala a populatiei care se afla in dificultati din diferite motive prin doua componente diferite: asigurarile sociale si sistemul de asistenta sociala

-          dezvoltarea sociala – reprezinta cel de al treilea obiectiv realizandu-se prin asigurarea unor conditii importante pentru colectivitate(Zamfir, C; Zamfir, E, Bucuresti; 1995, p. 12)

Evolutia societatii moderne a generat diversificarea problemelor, a nevoilor sociale la care statul trebuia sa gaseasca o solutie, dar si cresterea acestor probleme ca numar. Restrangerea responsabilitatii si activitatii statului de la furnizarea si finantarea serviciilor sociale publice la finantarea exclusiva a acestor servicii a constituit o solutie de rezolvare a acestei situatii, astfel ajungandu-se in situatia in care, in unele cazuri statul sa manifeste cerinte exprese ca aceste servicii sa fie furnizate de organizatii nonoprofit.

            Astfel incepand cu anul 1990 are loc o adevarata expozie a numarului organizatiilor nonprofit neguvernamentale care are scopul de a contribuii la cristalizarea societatii civile.

In acest mod datorita incapacitatii statului de a furniza singur serviciile necesare colectivitatii apare sectorul nonprofit situat intre sectorul public si cel privat, fiind denumit “sectorul independent sau cel de al treilea sector”.

            3. Definirea si specificul sectorului nonprofit

Datorita faptului ca sectorul nonprofit a inceput sa fie studiat de putin timp , exista o oarecare ambiguitate in definirea acestui sector.

Pe de-o parte dificultatea definirii sectorului nonprofit consta in identificarea acestuia cu ceea ce in mod traditional apare sub forma organizatiilor filantropice, caritabile sau revolutionare. In prezent caracteristici precum voluntariatul sau filantropia nu mai constituie indicatori definitorii pentru sectorul nonprofit deoarece numeroase organizatii care la inceput erau apreciate ca voluntare folosesc forta de munca specializata.

Pe de alta parte termenul de “nonprofit” nu are semnificatia care s-ar putea atribuii in mod obisnuit, termenul de nonprofit nu se refera la lipsa profitului ci la “constrangerea nondistributiei” castigului sau profitului intre membrii organizatiei (Vlasceanu, M, Bucuresti; 1996, p.16). Organizatiile  nonprofit exista pentru a furniza  anumite servicii sau pentru a rezolva  o problema anume in timp ce organizatiile de afaceri pentru profit au ca obiectiv declarat obtinerea profitului iar organizatiile guvernamentale  de a asigura  si controla  mentinerea ordinii si bunastarii sociale.(Carp,C.,Bucuresti,2004,p7) Se poate spune ca organizatiile nonprofit  sunt agenti ai schimbarii umane prin ameliorarea confortului lor psihic sau fizic si ca obiectivul organizatiilor consta in realizarea „binelui social”. Majoritatea definitiilor date sectorului nonprofit sunt oferite mai mult in termeni negativi decat afirmativi, punand accent pe ceea ce nu este si nu pe ceea ce este acest sector. Prin consens o definitie a sectorului nonprofit are in vedere un singur element,si anume faptul ca sectorul nonprofit nu este organizat pentru a produce profit si nici ca o entitate guvernamentala(Carp C., Bucuresti,2004, p7)

            Fiindca organizatiile nonprofit nu fac parte nici din secorul public, nici din sectorul privat, ele pot fi plasate intre cele doua sectoare, motiv pentru care multi autori in numesc “cel de-al treilea sector” sau “sectorul independent”. Criteriul cel mai acceptat pentru definirea si pentru diferentierea unei organizatii nonprofit se refera la obiectivul sau misiunea sa. In acest mod organizatiile pentru profit au ca si scop producerea de bunuri pentru a obtine profituri, iar organizatiile guvernamentale au scopul de a asigura si controla prin mecanisme specifice mentinerea ordinii si bunastarii sociale, in timp ce organizatiile nonprofit exista pentru a oferii anumite servicii sau pentru a apara o cauza anume.

            Un alt mod de diferentiere a sectorului nonprofit de sectorul public sau privat se refera la evaluarea sarcinilor pe care fiecare, dintre aceste sectoare se poate realiza cel mai bine, accentul cazand pe obtinerea rezultatelor, respectiv pe calitatea rezultatelor. Avand in vedere principalele argumente care releva specificitatea sectorului nonprofit acesta poate fi definit prin intermediul unor caracteristici. Astfel termenul de organizatii nonprofit:”se refera la acele entitati nonguvernamentale, constituie din punct de vedere strucural- legal intr-o forma caritabila sau nu pentru profit, al carui scop principal este acela de furnizare a unor servicii publice sau de aparare a unei cauze. Ele sunt organizatii private desemnate a servii obiective publice avasi-publice.” ( Vlasceanu, M., Bucuresti, 1996, p.19)

            Sectorul nonprofit cuprinde spitale, clinici, institutii de ocrotire a sanatatii, universitati, scoli, centre de instruire a tineretului si a adultilor, case de cultura, muzee, institutii ofertante de servivcii de asistenta si protectie sociala pentru diverse grupuri de personae defavorizate. Esential sectorul nonprofit este definit ca amsamblul organizatiilor si institutiilor ce ofera servicii de instruire si perfectionare, servicii de protectie si asistenta sociala avand un caracter voluntar, neguvernamental, oferind servicii publice sau personale diversificate cu o respectare riguroasa a restrictiei nondistributivitatii profitului intre proprii membrii (Zamfir, C; Zamfir E, Bucuresti, 1995, p.83) Cu alte cuvinte, se considera a fi foarte importante pentru sectorul nonprofit: caracterul nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea restrictiei nondistributivitatii profitului intre membrii organizatiei, autoconducerea si implicarea partiala a voluntariatului persoanelor angajate sau asociate.

4. Teorii ale aparitiei organizatiilor nonguvernamentale

Aparitia, dezvoltarea si functionarea sectorului privat nonprofit a dus la promovarea catorva teorii. Prima teorie care justifica apritia si rolul organizatiilor nonprofit ca producatoare particulare ale bunurilor publice a fost dezvoltata de B. Weisbrad (1974), fiind cunoscuta sub numele de teoria bunurilor publice.(vezi Vlasceanu,M.,”Sectorul nonprofit”, Bucuresti,1996,p.39) Aceasta se refera la capacitatea sectorului nonprofit de a raspunde unor cerinte nesatisfacute de guvern prin furnizarea suplimentara a unor bunuri publice. Varietatea sau diversitatea preferintelor comunitatii reprezinta un factor responsabil pentru gradul de deosebire a sectorului nonprofit din diferite tarii.

            In incercarea de a explica rolul organizatiilor nonprofit a condos la completarea teoriei cererii suplimentare a bunurilor publice cu cea a cererii diversificate care se refera la satisfacerea cerintelor de catre govern nu numai sub aspect cantitativ ci sub aspect calitativ.

Mihaela Vlasceanu in lucrarea ‚”Politici sociale.Romania in context european”,face  referire la ceea ce spunea E. James (1987) care testand empiric teoria cererii diversificate vorbeste despre o nevoie de varietate sau de diversitate care apare in anumite conditii si anume atunci cand populatia este caracterizata prin:

-          printr-o diferentiere culturala

-          preferintele sunt dispensate geografic, fiind cu greu satsfacute de agentiile guvernamentale locale

-          constrangerea guvernului de a furniza un produs relativ uniform

-          imposibilitatea grupului cultural dominant de asi impune preferintele asupra celorlalti astfel incat alternativa productiei private reprezinta o solutie acceptabila

Testarea empirica a teoriei cererii diversificate a demonstrat ca responsabilitatea pentru aparitia, dezvoltarea, marimea sectorului nonprofit in foarte multe tari sunt avantajele oferite de organizatiile nonprofit referitoare la varietate si obtiune.

            O a doua teorie generala cu privire la aparitia si expansiunea nonprofit este aceea cunoscuta sub numele “teoria contractului preventiv.” (Hanssman,1980)Aceasta vizeaza un anume tip de esec al pietei si reprezinta o situatie in care cumparatorii unor bunuri publice nu sunt si consumatorii lor. Organizatiile ofera astfel prin contractile preventive posibilitatea de a beneficia de servicii de calitate, la preturi mici, posibilitatea de esec a pietei situandu-se pe pozitii rezidualiste.(vezi Vlasceanu,M., Sectorul nonprofit, Bucuresti,1996,p.40)

Mihaela Vlasecanu in lucrarea sa: „Sectorul nonprofit” il citeaza pe Lester Salamon (1987) care, incercand sa treaca de aceste doua tipuri de explicatii, dezvolta o alta teorie potrivit careia sectorul nonprofit ar reprezenta “mecanismul preferat pentru furnizarea bunurilor colectve”. Astfel nu organizatiile nonprofit ci guvernul reprezinta institusia rezindentiala a carei necesitate este generata de esecul sectorului voluntar.

            5. Limitele sectorului nonprofit

Datorita faptului ca interventia statului este justificata prin deficientele sectorului nonprofit este foarte important ca aceste limite, deficiente sa fie cunoscute. Lester Salamon este cel care sintetizeaza cele mai importante limite ale sectorului nonprofit: insuficienta filantropica, amatorismul filantropic, particularismul filantropic si paternalismul filantropic.(vezi Zamfir, C; Zamfir, E, Bucuresti, 1995, p.89)

a). Insuficienta filantropica – are in vedere “incapacitatea organizatiilor voluntare de a gasi  resursele necesare pentru a face fata problemelor sociale cu care se confrunta o societate industriala dezvoltata” (Zamfir C; Zamfir E, Bucuresti, 1995, p.89-90)

Chiar daca organizatiile nonguvernamentale au la dispozitie o varietate de sursedin care le vin venituri (donatii.sponsorizari, vanzare de diferite bunuri sau servicii in functie de profitul organizatiei, subventii de la bugetul de stat sau local,etc.). acestea nu sunt niciodata suficiente pentru a acoperii rezolvarea tuturor problemelor cu care se confrunta societatea.

            Acestea se datoreaza faptului ca sectorul voluntar spre deosebire de guvern nu isi constituie veniturile din taxe sau impozite impuse fiecarui cetatean, pentru a-si aduna fondurile necesare pentru rezolvarea problemelor sociale existente. Aceasta incapacitate a sectorului nonprofit de a rezolva problemele sociale majore se datoreaza si fluctuatiilor existente in dezvoltarea economica a unei tari, astfel in aceste perioade donatiile si alte surse de finantare sunt restranse.

            Alaturi de aceste impedimente mentionate mai sus care duc la insuficienta filantropica, aceasta incapacitate a sectorului voluntar de a dobandi resursele necesare de a face fata problemelor cu care se confrunta socitatea poate fi determinata si de (Zamfir, C; Stoica, L, Bucuresti, 2006, p.224). Disparitatile regionale si pe medii ale distributiei ONG-urilor active – studiile FDSC (2001) arata faptul ca numai 15-17% din organizatiile care functioneaza, furnizeaza servicii sau desfasoara activitati si in mediul rural iar in zona de sud-est numarul ONG-urilor active este mult mai mic in comparatie cu alte zone ale tarii. In acest mod gradul de disparitate teritoriala ramane ridicat, tinand cont de faptul ca furnizarea serviciilor dezvoltate de ONG-uri se suprapune disparitatilor teritoriale ale ocuparii cu servicii furnizate de institutiile publice. Se mai poate intampla ca in prima faza ca in perioada transferului de servicii catre

sectorul nonguvernamental, aceste servicii sa fie furnizate si de sectorul public ceea ce poate duce la supraincluziune sau excluziune din cauza desprinderii unor programe de la un furnizor de mari dimensiuni catre un numar mare de OMG-uri. Pe de alta parte datorita faptului ca aria de obtinere a veniturilor este alta de cele mai multe decat cea in care apare problemele, astfel capacitatea organizatiilor de a acoperii toate zonele este restransa, dependenta de finantarile externe – marea majoritate a organizatiilor depind de finantari externe. Un numar destul de mic din totalul organizatiilor dezvolta parteneriate cu finantatori externi care le acopera o parte din cheltuielile curente. Din cauza ca majoritatea organizatiilor depind de granturile externe, acestea sunt obligate sa furnizeze servicii sub forma proiectelor si nu a programelor. Astfel continuitatea organizatiilor de a furniza servicii devine dificila dupa incetarea finantarii externe acestea fiind cel mai fegvent transferate catre institutiile publice sau mentinute in parteneriat cu autoritatile locale, ori furnizorii publici de servicii.

            Conform statisticilor tendinta statisticilor sectorului nonguvernmantal consta in a dezvolta noi servcii in parteneriat fie cu o institutie publica, fie cu o alta organizatie nonguvernamentala, cu un aport si suport redus de la bugetul de stat sau local – suportul oferit de stat ONG-urilor are o pondere nesmnificativa in totalul fondurilor utilizate de acestea, chiar daca volumul granturilor externe destinat serviciilor de asistenta sociala se diminueaza de la an la an. Finantarile in baza Legii nr.34/1998 privind acordarea unor subventii asociatiilor si fundatiilor romane cu personalitate juridica ce infiinteaza si administreza unitati de asistenta sociala sunt rar acordate de la bugetele locale, iar finantele de la bugetul de stat nu acopera decat o mica parte din costuri.

            Pe de alta parte prevederile Codului fiscal, (adica 2% din impozitul pe venit sa fie acordat unor organizatii nonguvernamentale) nu au fost destul de promovate si incurajate de institutiile publice astfel fiind destul de greu ca acel procent sa ajunga la organizatiile nonguvernamentale.

o       conditii restrictive de acces la finatare – stabilitatea unei organizatii poate fii afectata de conditiile restrictive de acordare a finantatorilor. De exemplu nu mai sunt premise recuperarile de TVA decat de un numar restrans de finantatori.

o       nivel de profesionalizare redus si probabilitate ridicata a resursei umane – chiar daca sectorul nonguvernamental inregistreza rate mai ridicate de specialisti in comparatie cu sistemul public, grad de profesionalism unul modest dublat de riscul iesirii acestora din sistem. 

Mobilitatea angajatilor sau riscul ca acettia sa iasa din sistem se datoreaza costurilor administrative si  de personal, drastic limitate de finantator. In general organizatiile mici se confrunta cu lipsa de personal specializat. cadrul legislativ inadecvat si promovare insufinienta a actelor normative elaborate – desi in ultimii ani reglementarea normativa din domeniile serviciilor sociale si al protectei categoriilor sociale aflate in dificultate a facut progrese totusi legislatia din domeniul asistentei sociale nu a beneficiat de armonizari cu celelalte acte normative care pot interveni in reconstructia institutionala.

            Elaborarea unor acte normative in domeniul asistentei sociale a inceput in forta in anul 2001, dar apoi acest process de elaborare a legislatiei a pierdut coerenta. Specialistii de la nivel judetean cosidera ca ar fi trebuit adoptata o legislatie secundara dar si conexa dar la nivel central sunt preluate acte normative de la tari cu experienta in asistenta sociala. Transferul serviciilor a presupus schimbarea unor acte normative, proces care a durat pana in anul 2008.

ONG-urile au propus cateva schimbari legislative, adica modificarea unor acte normative care sa garanteze cresterea suportului financiar din partea sectorului public:

o                               revizuirea legii sponsorizarii in sensul acordarii unor facilitati concrete si atractive sponsorilor

o                               finantare de la bugetul de stat a sectorului nonguvernamental (inclusiv alocarea unui buget minim fiecarui ONG) 

o                               reducerea fiscalitatii pentru ONG-uri

o                               reducerea birocratiei pentru ONG-uri

o                               imbunatatirea O.U.G nr 68/2003 si simplificarea legislatiei prin creearea unui cod unic

o                               imbunatatirea legislatiei privind ONG-urile

o                               instituirea obligatiei angajarii de personal de specialitate

o                               acordarea unor spatii din fondul public pentru desfasurarea activitatii

o                               elaborarea unor standarde de calitate pentru serviciile sociale

o                               imbunatatirea cadrului legislative pentru facilitarea subcontractarii serviciilor sociale catre ONG-uri

o                               incurajarea prin lege a voluntariatului prin instituirea unor facilitati pentru voluntari

o                               revizuirea legii pentru acordarea statutului de utilitate publica

o                               reducerea fiscalitatii in cadrul angajatilor din serviciile sociale

o                               dezvoltarea reglementarilor legislative privind activitatile aducatoare de venit

o                               incurajarea concesionarii serviciilor sociale catre furnizori acreditati (publici sau privati)

b) Amatorismul filantropic – este una dintre cele mai evidente limite ale acestui model de asistenta sociala practicat la nivel de comunitate.

            Aceasta limita este “determinata in mare parte de modul de abordare a problemelor saraciei” (Zamfir C; Zamfir E; Bucuresti, 1995, p.90) Aceasta limita este atribuita uneori agentiilor voluntare datorita  problemelor generate de saracie si a modului de abordare  a acestei probleme. Saracia duce la  cazuri in care cei aflati in situatii de risc sa recurga la a beneficia si accepta sprijinul sau spre a fi incredintate unor persoane bine intentionate dar care nu le ofera un ajutor profesionist, specializat.

            Amatorismul filantropic este practicat de personae nespecializate, neafizat si incompetente care nu au nici o legatura cu domeniul asistentei sociale.Datorita faptului ca in organizatii exista persoane nespecializate, incompetente ori specializate partial pentru activitatea pe care o desfasoara, multe dintre problemele comunitatii si in special problemele grave pot ramane nesolutionate.Tot datorita acestui fapt proiectele pe care le desfasoara organizatia pot ramane nefinalizate, sau nu isi pot indeplini in totalitate si in conformitate cu standardele cerute obiectivele propuse. Toate aceste probleme care in  fond sunt considerate a fi provocate si generate de saracie duc nu la realizarea bunastarii sociale ci la accentuarea problemelor existente in comunitate. De aceea este normala instituirea obligatiei angajarii de personal de specialitate, si este normal ca serviciile de asistenta sociala de stat sau private sa fie coordonate de specialisti.

c). Particularismul filantropic – “se refera la tendinta organizatiilor voluntare si a donatorilor acestora de a furniza sevicii sociale anumitori grupuri ori subgrupuri ale populatiei” (Zamfir C; Zamfir E; Bucuresti, 1995, p. 90).

Pentru a evidentia particularismul  filantropic se impune o definire a termenului de filantropie. In Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, unde se regaseste o definitie generala a termenului ce nu acopera in intregime sensul lui social, cuvantul filantropie este inteles prin ”iubirea fata de oameni” sau intr-o acceptiune mai larga se defineste ca „fapta de caritate, binefacere in folosul oamenilor saraci sau neajutorati si al asezamintelor de  binefacere.” Acest particularism filantropic poate fi considerat o caracteristica pozitiva a organizatiilor voluntare atata vreme cat furnizeaza serviciile sociale diferitelor subgrupuri (etnice, religioase, de interes, etc.). Particularismul se refera la selectarea riguroasa atat a problemelor cat si a grupurilor care urmeaza sa beneficieze de servicii pentru rezolvarea problemelor. Aceasta situatie a organizatiilor voluntare de supraspecializare si faptul ca furnizeaza doar anumite servicii pentru un anume grup respectiv o anumita problema, a condus la o serie de critici cu privire la rezolvarea problemelor societatii. Un exemplu care poate reflecta aceasta situatie face aluzie si referire la faptul ca exista organizatii nonprofit care reprezinta anumite grupuri (in general religioase), care chiar daca nu recunosc acest fapt, furnizeaza servicii doar acelor persoane ce fac parte din acel grup, astfel  atingerea bunastarii celor cu probleme sociale depinde  de apartenenta la acel grup religios, de pilda. Se poate ajunge uneori pana la situatia in care unele grupuri sau categorii de clienti sunt private de serviciile de asistenta sociala, iar alte grupuri sa beneficieze de servicii duble, atat din partea statului, cat si din parteaa comunitatii. Pe de alta parte se poate intampla ca problemele grave si cazurile dificile sa ramana nerezolvate ori sa ramana in seama institutiilor publice. Prin urmare acest particularism poate conduce la nerezolvarea unor probleme importante ale comunitatii, dar poate afecta si modul de folosire al resurselor.

d). Paternalismul filantropic – “implica posibilitatea celor ce dispun de majoritatea resurselor de a influenta modul de definire a necesitatilor intregii comunitati”. (Zamfir C; Zamfir E; Bucuresti, 1995, p. 90). Adica se refera la faptul ca sectorul privat poate intr-o oarecare masura, sa hotareasca singur ceea ce trebuie sa faca si cine sunt cei care urmeaza sa beneficieze de serviciile sale iar de cele mai multe ori criteriile de selectie a beneficiarilor sunt subiective. In acest fel stand lucrurile, cei care reprezinta organizatiile nonprofit pot furniza servicii dupa anumite criterii si anume  tinand cont de religie, etnie, clasa sociala etc. In aceasta imprejurare si situatie se poate ajunge la promovarea si furnizarea unor servicii considerate a fi importante de liderii comunitatii, in defavoarea si detrimentul altor servicii ce ar duce la rezolvarea problemelor celor aflti in situatii de risc. Aceste deficiente, limite ale sectorului voluntar nu duc la diminuarea virtutiilor sale sau a responsabilitatii ce si-o poate asuma in rezolvarea unor probleme sociale, ci pot fii considerate de fapt virtuti ale sectorului guvernamental si invers. Aceste neajunsuri ale sectorului nonprofit pot fii rezolvate. Printre altele aceasta rezolvare poate presupune o stransa colaborare intre stat si sectorul privat, insa aceasta relatie de parteneriat trebuie reglementata de legi clare si adecvate, la fel cum si sectorul nonprofit are nevie de acelasi lucru pentru asi diminua aceste neajunsuri.

Prin urmare, ONG-urile care furnizeaza servicii sociale, cu implicarea asistentului social prin acreditarea lor pot si trebuie sa devina un partener serios al statului in furnizarea unor servicii sociale. Asociatiile si fundatiile particulare sau neguvernamentale cu profil de asistenta sociala au un rol deosebit de important in rezolvarea multiplelor cazuri de impas social care se pot intalni oricand intr-o societate. Aceste organizatii isi stabilesc in prealabil prin statutul de functionare obiectivele de activitate (ex. Protectia copilului, persoane cu handicap, persoanei varstnice, grupuri vulnerabile si marginale, etc.) care se desfasoara la un anumit moment dat intr-o comunitate venind in sprijinul acesteia si contribuind la complectarea serviciile guvernamentale. Limitele sectorului neguvernamental sunt insusite si de catre serviciile de asistenta sociala oferite de catre Biserica.

6. Cateva concluzii si incheierea

In concluzie, se poate spune ca organizatiile nonprofit si-au insusit o oarecare experienta care nu poate fi neglijata, nu doar in furnizarea de servicii sociale celor aflati in situatii de risc ci si in atragerea atentiei opiniei publice asupra problemelor, nevoilor sociale, in promovarea unor initiative privind politicile sociale si mobilizarea comunitatilor, Astfel se poate afirma ca organizatiile nonguvernamentale au parcurs drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflati in nevoie la actori responsabile pentru schimbarea sociala. Din cadrul acestor organizatii fac parte si asociatiile si fundatiile cu caracter religios care functioneaza sub obladuirea Bisericii. Acestea au un rol important in ceea ce priveste activitatea misionar-sociala a Bisericii si prin care se deruleaza diverse proiecte care vizeaza problemele de ordin social care apar la un moment dar intr-o comunitate religioasa si nu numai.

            In incheiere, vom observa si constata ca din cercetarea intreprinsa si prezentata aici putem afirma ca serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Romane in acest moment se confrunta cu cateva limite prezentate in acest studiu. Asistenta sociala, filantropia si organizatiile furnizoare de servicii sociale patronate de catre Biserica Ortodoxa Romana se confrunta ca majoritatea ONG-urilor din Romania, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Toate aceste limite pot fi depasite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor si personalului ce deserveste aceste servicii...

            Rezumat

Lucrarea de fata se doreste a fi una ce sustine si promoveaza dialogul, colaborarea si cooperarea dintre Biserica si celelalte institutii ale societatii civile, in planul asistentei sociale, a filantropiei, precum si in domeniul activitatilor sociale, culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atat de necesar, spre folosul credinciosilor si membrilor Bisericii care, implicit, sunt si cetatenii Statului ori fiii acestei natiunii. Implicarea Bisericii in social se poate realiza in multe feluri si sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate si evidentiate aici, in aceasta lucrare de disertatie, care porneste de la definirea, din punct de vedere teoretic si teologic a termenilor de filantropie si caritate crestina, plecand si ajungand la notiuni practice, tehnice si concrete, specifici disciplinei numita asistenta sociala. Sunt prezentate aici metode moderne si foarte actuale de realizare a uni sondaj si de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – institutie ce nu trebuie sa aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toata dotarea si de tot „echipamentul” necesar realizarii unui deziderat social.

Totodata, lucrarea de de fata incearca sa sintetizeze cateva trasaturi definitorii ale postmodernitatii, ca o necesitate a contextualizarii corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretentia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreste a fi un ghid folositor mai bunei intelegeri a provocarilor postmodernismului, ca si a modurilor in care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societatii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea insasi chemata sa-si deschida mesajul catre oameni, atat ca indivizi, cat si ca grup social. De aceea, Biserica trebuie sa foloseasca toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existentiala, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de maine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma ca „trebuie sa redescopere legatura profunda dintre libertate si sfintenie”[41].

In prezent, Biserica desfasoara activitati de asistenta sociala prin sistemul propriu, avand suport de organizare legile emise de stat, promovand politicile sociale si masurile de protectie sociala pe care le regasim in intreaga societate, ea punand la dispozitie resursele umane si logistica de care dispune. Nu in ultimul rand putem mentiona ca in cadrul serviciului social bisericesc se desfasoara proiecte care au ca sursa de realizare si resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invita statul si in acelasi timp ii propune ca sistemul national de asistenta sociala sa treaca in slujba bisericii, aceasta din urma punand la dispozitie cele mentionate mai sus, iar statul ca factor determinant intr-o societate sa-i dea bisericii capital financiar pentru finantarea intregului sistem. Biserica ofera prin personalul sau clerical care are statut de lider intr-o societate mobilizarea si antrenarea oamenilor ca si comunitate intr-o implicare directa in rezolvarea problemelor care pot aparea.

Drd. Stelian Gombos

 


[1] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 179.

[2] Pr. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.

[3] Citat de Mirel Bănică, „Locul celuilalt” – Ortodoxia în modernitate, Editura Paideia, Bucureşti, 2007, p. 121.

[4] De fapt, postmodernii susţin, în mare măsură, teza nietzche-ană a morţii lui Dumnezeu. Referitor la aceasta, ne reţine atenţia o afirmaţie a lui Mihail Neamţu, care are sonoritatea unui baros căzut pe nicovală: Timpul morţii lui Dumnezeu este inaugurat prin violul sinistru al urii de sine. Este o rescriere în contextul mileniului III a celebrului dicton hristic: Cel ce-şi urăşte sufletul său în lumea aceasta, acela îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12,25). A se vedea Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei, Tradiţia după modernitate, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 40-41.

[5] G. Davie, Religion in Britain since 1945, Blackwell, Oxford, 1994, passim, apud Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iaşi, 2006, p. 413

[6] Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi Ştiinţă. Repere pentru dialog, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., 2007, pp. 427-428

[7] Pr. Lect. dr. Radu Petre Mureşan, Provocări şi perspective ale Bisericii Ortodoxe în Uniunea Europeană, în Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 167.

[8] A se vedea cartea pr. prof. Ion Buga, Teologia enclavelor, Editura Sfântul Gheorghe Vechi, Bucureşti, 1995.

[9] Pr. Lect. Dr. Teofil  Tia, Biserica Ortodoxă Română: reflecţii, analize, problematizări, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006.

[10] Pr. dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Editura Performantica, Iaşi, 2006, p. 231

[11] Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei, Tradiţia după modernitate, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 40-41.

[12] Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, Ortodoxia naţiunilor în Europa Occidentală, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 113

[13] Despre aceasta, a se vedea studiul pr. prof. dr. Adrian Gabor, Contribuţii actuale ale Bisericii Ortodoxe Române privind integrarea în Uniunea Europeană, în vol. Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană. Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 35

[14] M. Bănică, op.cit., p. 31

[15] Sub masca instaurării „democraţiei”, declanşarea conflictelor recente în Iugoslavia sau în Golf au ascuns interese economice evidente: accesul la resurse bogate ale subsolului sau, pur şi simplu, întărirea industriei de armament.

[16] A se vedea: Anne Fournier, Catherine Picard, Secte, democraţie şi mondializare, cu o prefaţă de Raymond Forni, trad. de Radu şi Rodica Valter, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti, 2006, pp. 73-75

[17] Jose Reding, Le resistence a levangelisation. Secularisation et mentalites nouvelles, în Revue Theologique de Louvain, 3/2004, p. 352, apud pr. dr. Gh. Petraru, op. cit., p. 236

[18] Pr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Trinitas, Iaşi, 2006, p. 406

[19] Pr. prof. Ion Bria, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări şi perspective, Trinitas, Iaşi, 2003, p. 121

[20] +Prof. Dr. Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie creştină. Curs pentru uzul Facultăţii de Teologie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura ASA, Bucureşti, 2005, p. 169

[21] Steven Conor, Postmodernist Culture, Blackwell Publishers, Oxford, 1994, p. 47, appud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 447

[22] Pr. prof. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 386

[23] Dan Puric, Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008, p. 46, 53

[24] Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, op. cit., p. 398

[25] Georgios I. Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, traducere de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 186

[26] Protoiereu Marc-Antoine Costa de Beauregard, Teologie şi Ştiinţă: o sinergie, Postfaţă la vol. Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi Ştiinţă. Repere pentru dialog, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura I.B.M.B.O.R., p. 498

[27] Ierom. Savatie Baştovoi, Ortodoxia pentru postmodernişti, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 72

[28] Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renaşterea, Cluj – Napoca, 2002, p. 53

[29] Mirel Bănică, op. cit., p. 9

[30] Ibidem, p. 14

[31] Este cazul unei structuri autointitulată „Biserica Ortodoxă Liberă”, existentă doar virtual, în spatele site-ului www.ortodox.net

[32] Mirel Bănică, op. cit., p. 15

[33] Ibidem, p. 19

[34] Formulată pentru prima dată în 1927 de către savantul danez N. Bohr, teoria complementarității este utilizată în teologie de către Thierry Magnin, mai cu seamă în ceea ce priveşte dogma trinitară şi cea hristologică. A se vedea Thierry Magnin, Între Ştiinţă şi religie.Căutare a sensului în lumea de azi, cu o prefaţă de Basarab Nicolescu şi o postfaţă de Henri Manteau – Bonamy, trad. de Simona Modreanu, Editura Junimea, Iaşi, 2007, passim.

[35] Samuel W. Hawking, Scurtă istorie a timpului. De la Big-Bang la găurile negre, traducere de Michaela Ciodaru, Editura Humanitas, București, 1995, p. 209

[36] Ian G. Barbour, When Science Meets Religion, Ed. Harper, San Francisco, 2000, p. 83, apud Adrian Lemeni, pr. Răzvan Ionescu, op. cit., p. 366

[37] Ierom. Savatie Baştovoi, op.cit., p. 273

[38] M. Neamţu arată că postmodernii sunt primii care evită realismul confruntării(...) cu suferinţa. Op. cit., p. 263

[39] Ibidem, p. 245

[40] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 179.

1 Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere Pr. Prof. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 139-140.

2 Antonio Maria Baggio, Doctrina socială creştină: identitate şi metodă, în volumul Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. şi Germano Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 286. Eshatologia creştină nu poate fi convertită în eshatologii politizate şi ideologizate. Relaţia dialogică poate fi trăită în mod plenar doar în măsura deschiderii societăţii către o eshatologie veritabilă. „Singura modalitate a deschiderii este relaţia cu Celălalt care este în tot şi în toate, deci apără lumea de închiderea aceasta solipsistă, o păstrează deschisă, în dialog. Cadrul în care se manifestă plenar această relaţie dintre noimea pură a neamului omenesc şi Celălalt, care e în toate, adică Dumezeu, este comunitatea eshatologică. O lume golită de Dumnezeire este o lume înstrăinată, care nu-şi poate recompune dimensiunea eshatologică decât tot în forme alienate şi alienante, ca eshatologie mistificată, cum ar fi cea proiectată de comunişti în şi prin revoluţia proletară mondială menită a mântui, a elibera lumea aici, pe pământ, în şi prin orânduirea comunistă (societatea utopiană din visul alienat, golit de Dumnezeire al bolşevicilor)”. Ilie Bădescu, Noologia, Ed. Valahia, 2002, p. 455.

3 Antonio Maria Baggio, op.cit., p. 291.

4 Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană în “Studii Teologice”, lucrare de doctorat, XXIV Nr. 5-8/1972, p. 583.

5 G. Lasentzakis, Die Orthodoxe Kirche, Wien, Koln, 2000, p.215.

[41] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 179.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 16755

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE