La o discutie televizata o doamna psiholog se arata revoltata de "barbaria" actului de botez, in care se intampla ca un biet bebelus nevinovat sa fie afundat, fara nicio pregatire prealabila, de trei ori cu totul in apa, cu riscuri incalculabile pentru binele si sanatatea lui. Nu vreau sa discut aici ignoranta si reaua vointa a unei persoane care se considera suficient de instruita si de competenta in materie de credinta ca sa-si dea cu parerea in probleme de teologie si de cult ortodox. Sunt numerosi cei care fac asta. Un alt lucru insa, legat de acesta, mi-a atras insa atentia, pentru ca este simptomatic pentru modul in care multi dintre semenii nostri se raporteaza la credinta crestina. Aceeasi doamna psiholog le cerea imperativ preotilor sa se adapteze la cerintele societatii contemporane, adica sa renunte la acte primitive, ca acela al botezului prin afundare, "ca nu suntem in secolul al XV-lea", zicea dansa, si sa faca ceea ce le cer credinciosii, sa se conformeze exigentelor pe care enoriasii sunt indreptatiti sa le ridice.
Astfel ca, daca lucrurile ar capata o asemenea turnura, preotul devine un prestator de servicii religioase, asa cum medicul ofera clientului servicii medicale sau avocatul servicii juridice. Preotul trebuie sa se adapteze cererii de pe piata, dar mai ales cerintelor specifice ale clientilor sai, oferindu-le ceea ce ei vor si in modul in care ei vor. Nu mai exista un adevar de credinta, sau oricum nu mai are nicio relevanta, conteaza doar dorintele clientului-credincios, un fel de "clientul nostru, stapanul nostru". El trebuie servit cu promptitudine, fie in schimbul banilor pe care ii plateste pentru serviciile prestate, fie pentru nevoile sufletesti pe care le are si pentru care cere asistenta preotului.
Din punctul de vedere al unui credincios normal, aceasta perspectiva de folosire a credintei este absurda. Ea devine insa, din pacate, obisnuita in randul majoritatii populatiei lumii noastre, sau cel putin a partii crestine a ei. De aceea se merita efortul de a intelege ce se intampla aici, care sunt resorturile mentale si sufletesti care intra in joc si determina astfel de atitudini. Sunt semenii nostri in joc. Si, poate ca, noi insine, acea parte din lume care ne consideram dreptslavitori ortodocsi, sa imprumutam, in forme mascate, acest mod de a gandi, in care preotul este un simplu slujitor al nevoilor noastre sufletesti care e musai sa se afle la dispozitia noastra atunci cand avem noi chef.
Ateismul militant a pierdut partida. Dupa un sondaj realizat recent, peste 90% din populatie se declara credincioasa. Si totusi diavolul, dusmanul adevarului, pierzatorul de suflete, jubileaza acum mai mult decat oricand. Deoarece credinta noastra este impanata de tot felul de superstitii, de intelegeri gresite, de erori care mai de care mai de ras, de lucruri care fac ca starea de fapt sa fie incompatibila cu crestinismul pe care il afisam. Suntem ortodocsi doar de forma, cunoastem mult prea putin din continutul credintei pe care o afisam. In acest context se inscriu si pretentiile unora si altora ca serviciile religioase sa se conformeze cerintelor noastre, in loc ca noi sa facem ceva si sa ne adaptam cultului, riturilor si, in ultima instanta, adevarului credintei.
Cat de deplasata este insa pretentia noastra ca preotul sa se adapteze cerintelor noastre, sa ne raspunda la toate hatarurile? Pana la urma insa preotul este reprezentantul lui Dumnezeu, iar noi trebuie sa fim constienti, urmand firul logic al rationamentului, ca de fapt, lui Dumnezeu ii cerem sa se conformeze dorintelor noastre. El e Cel care trebuie sa raspunda ordinelor pe care i le dam prin preot. E rau asta, e o nerusinare din partea noastra? Daca ne gandim putin descoperim ca Dumnezeu a facut deja acest lucru, si e vorba despre kenoza, aspect fundamental in teologia intruparii: "S-a golit pe Sine luand chip de rob, devenind asemenea oamenilor , si la infatisare afland-se ca un om" (Tesaloniceni 2,7). Dupa cum tot repeta Parintii Bisericii, "Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se faca dumnezeu”. Dumnezeu se coboara la nivelul nostru pentru ca, atunci cand Il cautam, sa putem sa ne ridicam pana la cunoasterea Lui, pentru a ne face pe inteles cele ale dumnezeirii, pentru a ne ridica la intelegere.
Dumnezeu a vazut starea noastra cazuta, neputintele noastre, patimile care ne-au cuprins, multimea nesfarsita a pacatelor fiecaruia. Si i s-a facut mila de faptura Sa, nu a lasat-o sa piara, s-a coborat pana la nivelul la care noi putem sa-L intrevedem, spre a relua legatura intrerupta de caderea omului.
Dumnezeu ne vorbeste prin intrupare, prin tainele lasate a fi savarsite in Biserica Sa, Se goleste pe Sine, pentru ca noi sa putem pricepe cate ceva, atata cat este posibil omeneste de priceput. Dumnezeu ne cheama, iese in intampinarea noastra, precum tatal in intampinarea fiului risipitor, face tot ceea ce este nu omeneste, ci dumnezieste posibil, ca sa vina la intalnirea cu omul. "Caci cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi cu saracia Lui sa va imbogatiti" (2 Cor 8, 9).
Cu alte cuvinte, cerinta ca Dumnezeu sa ne faca pe plac ne este indeplinita. Daca Dumnezeu face totul ca sa ne intalneasca, noi ne facem partea noastra, atata cat ar fi posibil de facut, omeneste vorbind? Mi-e teama ca extrem de rar. Adesea, interogarile pe care i le adresam lui Dumnezeu sunt doar aparente. Revenind la cazul doamnei psiholog, citat la inceput: cred ca noi, cel mai adesea, cautam in credinta ceva foarte confortabil, adaptat zilelor si timpului nostru. Daca Dumnezeu face totul ca sa vina la noi, noi, in schimb, nu suntem dispusi sa facem nimic ca sa mergem la El. Astfel, oricata bunavointa ar veni din partea Lui, intalnirea nu este posibila. Omul o refuza atat prin indiferenta lui cat si prin pretentiile pe care le emite. Daca esti cat de cat interesat de subiect, constati cu usurinta ca nu este rezonabil sa ceri o modificare a cultului, ca aceasta nu tine de o traditie oarecare, si ca isi are izvorul in modul ortodox de intelegere a vietii despre care, in calitate de persoana botezata care isi da cu parerea, ar trebui sa ai habar.
Dumnezeu a facut maximul posibil pentru noi. Sigur, nu ne dam seama de asta, nu putem sa constientizam cum sta situatia data fiind prapastia care s-a cascat intre noi si El. Dar am putea macar sa fim mai smeriti, mai constienti, mai putin plini de sine. Din pacate, suntem nu doar putin credinciosi, dar si putin cunoscatori in cele ale credintei, nutrind in schimb pretentiile pline de infatuare ale celui ce se crede indreptatit sa-si pretinda drepturile de a fi servit dupa voia inimii. Nu putem decat sa ii cerem mila lui Dumnezeu, sa ne mai ingaduie pe pamant cu toate lipsurile noastre, sa ne trimita lumina cunostintei si sa ne mai dea timp de indreptare.
Paul Curca
Paul Curca
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.