Copilul si secretul lui

Copilul si secretul lui Mareste imaginea.

Psihanaliza copiilor a luat naştere în Franţa datorită lui Francoise Dolto. Nimeni, înaintea ei, nu evidenţiase cu atâta temeinicie şi eficacitate faptul că un copil vede şi trăieşte lucrurile cu totul altfel decât un adult. „Francoise Dolto ştia, din experienţa personală, că un copil poate ajunge la o disperare profundă din cauza unei iluzii, a unei idei false pe care şi-a făcut-o în privinţa realităţii, a părinţilor lui, a iubirii [...]. Dolto ne-a învăţat un lucru: că un copil are nevoie de adevăr pentru a trăi. [...] Ea nu se mulţumea doar să repare prejudiciile, ci voia sa le şi prevină, sa-i ajute pe copii sa crească89 , scrie jurnalista Catherine David într-un dosar al revistei Le Nouvel Observateur consacrat celebrei psihanaliste. Săptămânalul a vrut să facă bilanţul contribuţiei sale practice, cotidiene, dar şi a celei pe plan social.

Recitind acest dosar, constat că Dolto a fost înţeleasă doar pe jumătate. Deşi i s-a recunoscut meritul de a şti să acorde îngrijiri copiilor grav afectaţi sufleteşte şi abilitatea aproape magică sau, în orice caz, inexplicabilă, i s-a reproşat, de asemenea, că vrea să-i asimileze pe educatori, pe părinţi şi pe profesori cu psihanaliştii. „Ce ar însemna o politică de prevenire a nevrozelor care ar face ca psihologia cea greu de înghiţit să invadeze totul, casa, şcoala, taberele, centrele de orientare?" se întreabă Catherine David. „Şcoala este un loc de instruire sau un centru de vaccinare psihică? Nu trebuie oare să se facă o distincţie a rolurilor, astfel încât copiii să se recunoască în ele?"

Marea neînţelegere dintre Dolto şi o parte a presei franceze pare să constea, aşadar, în interpretarea greşită a obiectivelor sale, cât se poate de sociale şi de politice: instalarea unei prevenţii solide a nevrozelor şi a altor tulburări mentale ale copilului. Pentru ea, adevărata educaţie a unui copil se rezuma la profilaxie. Dar cum înţelegea Francoise Dolto să pună în practică această prevenţie? Creând Case verzi90. A fondat-o pe prima în 1979. Este vorba despre o structură de primire, un loc de întâlnire pentru părinţi şi copiii acestora mai mici de trei ani, având un rol multiplu.

„Este în primul rând, un spaţiu pentru socializarea precoce", îmi explică Willy Barral, psihanalist format de Dolto. „Părinţii sunt ajutaţi să descopere capacitatea copilului de a fi înţărcat. Adulţii se relaxează şi vorbesc între ei, în timp ce copiii se joacă. Personalul veghează la siguranţa lor. Nemaifiind supravegheaţi de părinţi, cei mici pot acţiona şi explora în deplină libertate un spaţiu marcat, totuşi, cu semnalizări (pistă de bicicletă) şi interdicţii (nu se pictează fără şorţ).

Casele verzi sunt însă şi locuri de prevenţie a tulburărilor psihosomatice infantile. Prin tulburări psihosomatice înţelegem toate formele de tulburări corporale care îl afectează pe copil atunci când acesta trăieşte un conflict între aspiraţiile lui, dorinţa lui de a creşte şi barierele pe care părinţii ii le pun în mod inconştient. Deşi Casa verde nu este un loc de consultaţie, aici sunt prezenţi şi pot fi consultaţi în orice moment psihanalişti pregătiţi să observe expresivitatea corporală a copilului."

Francoise Dolto nu ţinea să-i înroleze pe educatori şi părinţi în batalioanele cauzei freudiene. Ea voia doar să-i facă să înţeleagă acest adevăr greu de admis: tulburările copiilor nu au altă origine decât datoriile (inconştiente) dobândite de părinţi de la generaţiile anterioare. Ea voia să-l „vaccineze pe copil împotriva bolii mamei sau a tatălui91".

„Franţoise Dolto cunoştea intuitiv importanţa transgeneraţionalului în tulburările infantile şi, atunci când trata un copil, nu uita niciodată că terapia pe care cel mic o urma avea să-i permită, mai târziu, să-şi asume descendenţa", îmi destăinuie Didier Dumas, care era foarte legat de psihanalista astăzi dispărută. „Aşa explica ea diferenţa între psihanaliză şi celelalte forme de terapie a copilului. Ştia că atunci când un copil mai mic de trei ani face terapie, acest fapt produce efecte şi mai târziu, când copilul devenit adult ajunge, la rândul lui, părinte. De unde şi ideea de prevenire a tulburărilor mentale la copil şi crearea Caselor verzi, a căror importanţă nu pare a fi încă suficient de bine înţeleasă. Dacă vrem să înfruntăm în mod serios delincventa care domneşte în suburbii, trebuie să începem prin a implanta acolo Case verzi în care toţi tinerii din cartier să fie stimulaţi să lucreze."

Pornind de la desenele şi modelajele copiilor pe care îi trata, Francoise Dolto a acţionat ca un adevărat deschizător de drumuri, străpungând aparenţele pentru a penetra în lumea acestora. Ea a iniţiat mai multe generaţii de psihanalişti în citirea, înţelegerea şi interpretarea desenelor copilului. I-a învăţat să le vorbească bebeluşilor şi a fost prima care a afirmat că, pentru a înţelege simptomele unui copil, trebuie ţinut cont de ceea ce i s-a transmis la nivel mental din sânul familiei de-a lungul a trei generaţii. Ar fi păcat pentru cultura noastră să reducem contribuţia ei la o „pedagogie moralizatoare", căci arta pe care a dezvoltat-o pe tot parcursul carierei este, în pri-mul rând, aceea a observaţiei.

In cadrul consultaţiilor pe care le oferea la Spitalul Trousseau, Francoise Dolto îi primea pe copii fără să-i judece. Le observa modul de a acţiona, renunţând la toate prejudecăţile pe care le implică teoria. Dolto nu se mulţumea să asculte, ci lucra şi cu ochii. Observa, încercând să înţeleagă modul în care „spusele" unui copilaş sunt exprimate de corpul lui, în gesturi, expresii, acţiuni, şi nu prin cuvinte. Este ceea ce a dezvoltat îndelung prin intermediul conceptului de imagine inconştientă a corpului.

Această femeie deosebită a format o nouă generaţie de psihanalişti care ştiu să se încreadă în manifestările senzoriale, emoţionale şi fantasmatice ale propriului lor corp, să asculte, să observe, să-şi folosească ochii şi să-şi menţină treze toate simţurile pentru a capta ceea ce se petrece în spaţiul relaţional din timpul şedinţei, între ei, copil şi părinţii acestuia, „în tinereţe, majoritatea psihanaliştilor au lucrat doi sau trei ani într-un centru psiho-pedagogic unde s-au ocupat de copii, adaugă Didier Dumas. Dar lucrul cu copii nu era nicidecum pasiunea lor. Pentru că, dacă ar fi fost aşa, ar fi rămas psihanalişti de copii. Ceea ce se întâmplă rar în profesia noastră."

Willy Barral este unul dintre aceştia. „Extinzând câmpul de intervenţie al psihanalistului asupra celor mici, îmi spune el, Franţoise Dolto a oferit terapeuţilor instrumente pentru a înţelege copilul lăuntric care continuă să sufere în pacienţii săi adulţi şi pentru a-1 putea analiza. Şi cum acest copil se află în centrul problematicii familiale îri care s-a întrupat, el este! cel la nivelul căruia se menţine vie legătura cu strămoşii şi cu secretele, ceea ce face ca, în cadrul terapiei, transgeneraţiona-j Iul să fie de ordinul unei «evidenţe simbolice».

Pe Willy Barral l-am întâlnit pentru prima oară în 1993, ocazia unui prânz la care participau profesionişti în domeniu.

Aveam în faţa mea un bărbat jovial, înzestrat cu o inepuizabilă curiozitate faţă de oameni şi de lucruri. Totul îi reţinea atenţia, totul îl interesa: literatura, gastronomia, dragostea, terapiile analitice şi neanalitice, ştiinţa şi mistica, filosofia şi teologia, arta şi tehnica. O singură cauză părea însă să-L anime cu adevărat, aceea în slujba căreia îşi punea diversele interese: cauza copiilor. Cele două terapii pe care le-a urmat el însuşi, una cu un psihanalist jungian şi cealaltă cu Francoise Dolto, împreună cu care a lucrat ulterior ani de ani de zile asupra clinicii copiilor, au lăsat în el „urme adânci". Iar acestea l-au determinat să iasă din tipare şi să se preocupe de universul copilului. Omul acesta neobosit se ocupă de copii şi de adulţi, formează terapeuţi pentru copii, susţine crearea Caselor verzi în străinătate şi nu încetează să străbată planeta pentru a face cunoscută peste tot opera psihanalistei Francoise Dolto.

In prezent, în Franţa şi în străinătate, există circa trei sute de structuri de tipul „Casă verde". Willy Barral a înfiinţat una la Erevan (Armenia) şi contribuie la formarea personalului destinat structurilor de acest gen în Rusia, Polonia, Japonia şi Vietnam. Universul copilăriei îi datorează, de asemenea, colocviul92 care, atât prin conţinutul lui, cât şi prin propunerile concrete depuse pe lângă Consiliul economic şi social, va rămâne probabil una dintre cele mai importante manifestări referitoare la locul copilului în cultura noastră. Convenţia privind drepturile copilului fiind semnată la ONU, la 20 noiembrie 1989, Willy Barral a considerat oportun să reamintească faptul că „nu putem pretinde că luptăm pentru «binele» şi interesul copilului, în locul lui şi fără el!... " şi că trebuie, aşadar, să se „creeze spaţii tranziţionale între părinţi şi copii care
să-i protejeze pe aceştia din urmă de captivitatea intimă al cărei obiect îl constituie".

Willy Barral consideră că transgeneraţionalul se regăseşte în gândirea lui Jung, adică mult înaintea contribuţiei psihanalistei Francoise Dolto. „Potrivit lui Jung, copilul ar suferi în primul rând de un «inconştient parental», de tot ceea ce a rămas ascuns, de acele «arierplanuri secrete» pe care adul-tul încearcă să le camufleze. Jung vorbeşte, de asemenea, de «contagiune psihică», de «participare mistică» pentru a numi şi a explica ceea ce îl leagă pe copil de inconştientul parental. El evocă chiar un soi de «nebunie în doi». Moştenirea este inconştientă, afirmă el, şi se transmite din «generaţie în generaţie», asemenea «blestemului Atrizilor93»."

— Şi ce anume v-a învăţat în mod deosebit Francoise Dolto?

— Clinica psihanalistei Francoise Dolto este eficientă pentru că se adresează subiectului dorinţei. Ea consideră orice fiinţă umană drept un subiect care are o dorinţă de exprimat şi care nu poate face altfel decât să stăruie în a şi-o exprima. „După părerea mea", afirma ea, „există un singur fel de păcat, păcatul împotriva propriei dorinţe, neasumarea riscului de a-ţi experimenta dorinţa." Dorinţa aceasta este mereu acolo, inclusiv la făt. Axioma în sine stă la baza eticii sale de psihanalist. Copilul este viu pentru că reprezintă întruchiparea a trei dorinţe: cele ale părinţilor lui care o întâlnesc pe aceea a copilului dornic să se incarneze. „Părinţii visează la copilul pe care şi-ar dori sa-l conceapă, mama visează la bebeluşul pe care îl poartă în pântece, copilul visează la ziua în care va vedea lumina zilei şi, dacă n-ar visa împreună, viaţa nu ar apărea pe lume", a scris Leonardo da Vinci, într-o notă din caietele lui de desen!

— De ce ar fi copilul trup şi suflet pentru părinţii lui, dacă el are deja o dorinţă proprie?

— Cel mic se poate îmbolnăvi de ceea ce captează din inconştientul parental pentru că, dat fiind faptul că se construieşte pe sine alături de părinţii săi, el moşteneşte şi ceva din activităţile psihice ale celor doi. Activitatea sa psihică, ce constă în construirea propriei fiinţe în relaţie cu tatăl şi cu mama lui, este pe deplin prinsă, încă de la început, în conflictele inconştiente ale părinţilor săi. Prinsă, în sensul de „cotropită" de romanul familial94, cu mult înainte de perioada oedipiană. Acesta e motivul pentru care copilul repetă povestea familială prin exprimarea corporală. Este cea dintâi misiune a lui. Tulburările care pun stăpânire pe el sunt un mod de exprimare a corpului şi, prin simptomul său, copilul strigă după ajutor.

Este ceea ce mă face să rămân prudent în privinţa analizei sistematice a copiilor şi să-i îndemn, mai degrabă, pe părinţi să nu ignore propriile dificultăţi, ele însele moştenite de la generaţia anterioară! Niciodată nu primesc, la prima consultaţie, un copil însoţit numai de mama lui. Cer, în mod regulat, să fie prezenţi ambii părinţi.

Când le vorbesc acestora, când îi chestionez în legătură cu condiţiile în care a apărut simptomul copilului lor, cel mic este acolo şi îi aude. Copiii noştri ne determină să lucrăm asupra unor aspecte ale legăturilor pe care le avem cu propriii părinţi, aspecte pe care nu le putem identifica fără ei. Copiii ne fac să trăim momente dureroase care ne stârnesc furia sau, dimpotrivă, ne provoacă o profundă depresie. De ce m-a afectat atât de profund? ne întrebăm atunci. Chestiunea în sine ne împinge să analizăm legătura cu propriul nostru părinte, pe care cel mic ne-a forţat să o examinăm cu atâta profunzime. Şi, uneori, acest fapt pune în lumină ceea ce a fost dureros pentru noi în perioada în care aveam aceeaşi vârstă pe care o are acum copilul nostru.

Iar când se întâmplă astfel, e important ca cel mic să audă, pentru prima oară, din gura părinţilor săi poveştile copilăriei lor, pentru că în ele există elemente care îi frânează evoluţia, şi acest lucru îl priveşte în mod direct.

— Descrieţi copilăria ca o stare de alienare, de invadare produsă de romanul familial. Ce anume înseamnă asta în mod concret?

— Inseamnă că un copil nu poate accede la propria gândire, nu poate spune „Eu" atât timp cât are convingerea intimă că părinţii lui ştiu totul. Pentru că el se află într-un raport de transparenţă în care este negat în calitate de fiinţă distinctă, în calitate de subiect. De fapt, Descartes a uitat să ne spună cum accedea omul la gândire şi aceasta este problema la care Freud a vrut să răspundă. El susţine că, din cauza celei dintâi minciuni a părinţilor, copilul descoperă dreptul la secret. Copilul are nevoie să descopere neputinţa părintelui său de a I şti totul, pentru a-şi putea îngădui cu adevărat să vorbească. Pentru a se gândi pe sine, în dorinţa lui de a se naşte.

In schimb, dacă părintele spune că nu ştie, dacă omite să precizeze că acest fapt nu-l împiedică să trăiască, el îşi condamnă copilul să caute învăţătura pe care nu o deţine printr-un act uneori suicidar, pe care Francoise Dolto îl numeşte pulsiune epistemologică: dorinţa de a cunoaşte cu orice preţ. Copilul procedează atunci ca Alice în Ţara Minunilor. El trece prin oglindă în căutarea cunoaşterii care le lipseşte părinţilor, în consecinţă, cel mic are nevoie să-şi construiască o cale de mijloc între două propoziţii: „ştiu totul" şi „nu ştiu nimic". In felul acesta, el va putea accede la un spaţiu psihic personal pe care eu îl numesc dreptul lui la secret, chiar dacă secretul său este greu de suportat.

— Daţi-mi un exemplu.

— Am avut, la consultaţie, un copil ai cărui părinţi erau oameni inteligenţi, dar ancoraţi în convingerea „scientistă" că imagistica medicală deţinea toate informaţiile pe care le căuta copilul lor în legătură cu venirea pe lume a bebeluşilor. Uneori, această nouă cunoaştere pe care o oferă ştiinţa este acaparată de mame, care consideră că ea reprezintă adevărul, realitatea faptelor. Unii părinţi socotesc astfel ecografia, folosindu-se de ea ca să le explice propriilor copii apariţia bebeluşilor. Dar, din această grijă de a proceda cum trebuie, ei uită să le vorbească despre iubire şi să-i ajute să înţeleagă ce înseamnă iubirea.

Nina Canault
Fragment preluat din "Cum platim pentru greselile stramosilor", Editura Philobia

Cumpara cartea "Cum platim pentru greselile stramosilor"

Note:
89 Le Nouvel Observateur, „Faut-il bruler Dolto?" 3-9 septembrie 1992. (n.a.)
90In Ib. franceză: Maisons vertes (n.tr.)
91 Franţoise Dolto, La cause des enfants, Robert Laffont, 1985. (n.a.)
92 Acest colocviu a fost susţinut între 15 şi 18 ianuarie 1990 la UNESCO. Documentele colocviului sunt publicate sub titlul Enfant de droit: la revolution des petits pas, UNESCO, 1990. Coediţie Lierre et Coudrier-La Harpe-enfant de droit. (n.a.)
93 In mitologia greacă, blestemul care i-a urmărit pe membrii familiei Atrizilor şi care s-a datorat nelegiuirilor strămoşului ei, Atreu. (n.red.)
94 Expresie folosită de S. Freud, ce desemnează o construcţie fantasmatică inconştientă a copilului, o fantasmă în care familia reală este înlocuită de una imaginară, mult mai prestigioasă, (n.red.) .

Pe aceeaşi temă

09 Ianuarie 2017

Vizualizari: 1253

Voteaza:

Copilul si secretul lui 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE