Cultul mortilor in religiile necrestine

 

Aproape in toate religiile omenirii se intalneste convingerea, ferma si generala, ca existenta omului nu se termina cu moartea.  Pe aceasta credinta, mai mult sau mai putin explicita, se in­temeiaza ceea ce numim cultul mortilor, adica grija pe care o au cei vii de a mentine, legatura spirituala cu mortii lor, de a cauta sa le ajute si sa le usureze situatia din "lumea de dincolo", prin felurite rituri si ceremonii, prin rugaciune catre Dumnezeu pentru odihna lor netulburata si pentru ier­tarea pacatelor, prin jertfe si fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiti.

 

Aceasta universalitate a credintei in nemurirea sufletului, careia la unele popoare (persii, grecii, romanii s.a.) i s-a adaugat credinta intr-o judecata a sufletelor dupa moarte, explica marea asemanare a riturilor si a ceremoniilor fu­nebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex. : spa­larea si imbracarea cadavrelor, inmormantarea sau incinerarea lor, pro­cesiunile si bocetele, mesele sau ospetele funerare si pomenirile pen­tru cei morti. Faptul este deosebit de evident pen­tru unele din popoarele mari ale antichitatii, ca egiptenii, a caror cultura si arta are in general un accentuat caracter funerar, vizibil in arta imbalsamarii trupurilor, in piramidele si diferitele necropole menite sa ocroteasca mumiile sau cadavrele personajelor marcante, in pictura si textele din inscriptiile hieroglife si de pe papirusuri, in templele, in originea si apartenenta religioasa a scrierii si a citirii. Tot asa stau lucrurile cu grecii si romanii, despre care s-a spus si s-a demonstrat ca riturile lor religioase in legatura cu cultul familial al stramosilor ("Larii", "Manes" si "Penatii") au determinat si au influentat nu numai intreaga viata spirituala si stralucita cultura si arta greco-romana, ci si organizarea si viata politica, economica si sociala a vechilor cetati si state fondate de aceste doua mari popoare ale antichitatii clasice pagane.

 

Cultul mortilor in Vechiul Testament

 

Si la evreii din epoca veche credinta in nemurirea sufletului si cul­tul mortilor au jucat un rol de seama. Cu toate ca textele cartilor sfinte ale Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare in aceasta privinta, ele ofera, totusi, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru mortii sai, prin pomenirea cu respect a numelor celor de­cedati (indeosebi a patriarhilor, a dreptilor si a proorocilor), prin ruga­ciunile si jertfele aduse pentru ei in diferite imprejurari s.a.

 

Astfel, din cartea Judecatori (XI, 40) putem observa ca la evrei in epoca Judecatorilor era curent uzul ca amintirea mortilor ilustri sa fie plansa patru zile pe an. Traditia aceasta s-a pastrat, de altfel, pana astazi la evrei, care rostesc rugaciuni pentru cei morti de patru ori pe an : in ziua Impacarii (Ispasirii, Iomki-pur), la Pasti, la Cincizecime si la sarbatoarea Corturilor (15-22 luna a saptea). In cartea Tobit (IV, 17) si in profetia lui Ieremia (XVI, 7) se arata ca vechii evrei faceau ospete funerare si pomeni de paine si de vin la locurile de inmormantare ale mortilor. Este clasic apoi textul din cartea 2 Macabei (XII, 43-46), in care citim ca Iuda Macabeul a strans bani si i-a trimis la templul din Ierusalim ca sa se aduca jertfe pentru iertarea pacatelor eroilor morti pe campul de lupta.

 

Din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, rostita de Mantuitorul (Luca XVI, 22), se vede ca, in epoca aceea, conationalii Mantuitorului credeau in existenta unui loc de chinuri si de pedeapsa (iad) si a unui loc de odihna si fericire (raiul, sanul lui Avraam), in care merg sufletele celor morti, dupa faptele pe care le-a savarsit fiecare in viata pamanteasca.

 

Cultul mortilor in antichitatea crestina

 

In crestinism, rolul acordat sufletului in invatatura de credinta si in viata religioasa, precum si frumoasa doctrina eshatologica, intemeiata pe invatatura divina a Mantuitorului si a Sfintilor Apostoli, doctrina superioara tuturor celorlalte religii, au facut ca grija pentru cei morti sa devina una dintre componentele de frunte ale pietatii cres­tine si sa se exprime in forme din ce in ce mai bogate, mai variate si mai pline de sensuri religioase superioare.

 

Adancind credinta generala si straveche in nemurirea sufletului, accentuand si facand mai explicita credinta in existenta unei judecati universale, careia ii sunt supuse toate sufletele dupa moarte (cre­dinta pe care o aveau, in forme mai putin lamurite, si alte popoare ale antichitatii), religia crestina micsoreaza, mai mult decat oricare alta, spaima de moarte. Moartea nu mai este pentru primii crestini nici trecerea in neantul (nefiinta) Nirvanei budiste, nici locul de groaza si de intuneric in care ratacesc fara odihna umbrele sau fantomele mortilor, ca in tartarul pagan evocat in Dialogurile lui Lucian sau in Purgatoriul si Infernul lui Dante, nici ma­car seolul confuz din vechea religie a evreilor, ci trecerea intr-o exis­tenta superioara, in care sufletul credinciosului isi gaseste linistea si fericirea eterna in nemijlocita apropiere de Hristos, Cel inviat din morti, pe Care L-a adorat in viata.

 

Moartea este primita de crestini cu liniste si fara teama, caci ea este pentru ei "mutare de la cele mai triste la cele mai bune si vesele, este odihna si bucurie".

 

Aceasta conceptie despre moarte micsoreaza distanta sau prapastia de netrecut dintre viata si moarte, dintre lumea celor vii si a celor morti.

 

Credinta in eficacitatea rugaciunilor de mijlocire pentru cei morti era atat de puternica in primele comunitati crestine, incat unii crestini se botezau pentru mortii lor, socotind ca fapta lor suplinea lipsa botezului crestin la rudele, prietenii sau cunoscutii lor, care nu apucasera sa-l pri­measca in viata (Cor. XV, 29).

 

Biserica crestina a condamnat si a combatut, de la inceput, practicile pagane si iudaice, care priveau atingerea de trupurile morti­lor ca o intinare ce trebuia curatita prin spalari rituale, recomandand, in locul acestora, rugaciunile si milostenia pentru cei morti si favorizand astfel dezvoltarea, in sufletele crestinilor, a unor sentimente de apropiere si de intimitate familiara fata de cei morti.

 

Aceasta noua mentalitate si atitudine, specific crestina, se vede transpusa de timpuriu in riturile funerare crestine, in inscriptiile, sim­bolurile si iconografia catacombelor, din primele trei veacuri, cu ca­racter aproape exclusiv funerar, in cele mai vechi epitafe crestine, in cele mai vechi rugaciuni crestine pentru morti care ni s-au pastrat, ca si in textele ce­lor mai vechi liturghii crestine, care cuprind in randuiala lor rugaciuni pentru cei raposati. Toate acestea pomenesc numele sau reprezinta chi­purile unora dintre patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov, Moise si Aaron, Iona, Samuel, David, Solomon s.a.), deveniti tipuri simbolice fata de care s-a manifestat bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu si care se bucura de fericirea raiului.  Aceste nume figureaza si in liturghiile iudaice de post, cuprinse in Misna, care se vor fi citit si la mormintele primilor crestini (recrutati din­tre evrei) si au inspirat pe primii artisti crestini ca sa le scrie in sculp­turile de pe sarcofage, in picturile catacombelor.

 

Desigur, cu timpul, dupa modelul vechilor rugaciuni iudaice, s-au alcatuit si rostit rugaciuni de inspiratie crestina pentru morti, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de "orationes pseudocyprianae" de pe la sfarsitul secolului III sau in­ceputul secolului IV, sau rugaciunile de acest fel pe care le vom gasi mai tarziu in cele mai vechi evhologhii pastrate, ca Evhologhiul episco­pului Serapion (in Egipt), din sec. IV. Formulele de ruga­ciuni cuprinse in mai multe capitole din Epistola I  catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul (cap, 9-12, 17-18), de pe la sfarsitul seco­lului I pot fi privite, dupa unii, ca intermediare intre vechile ruga­ciuni iudaice si cele crestine de mai tarziu.

 

Rugaciuni pentru morti gasim de asemenea in textele celor mai vechi liturghii crestine care ni s-au pastrat, cum este aceea din cartea VIII a Constitutiilor Apostolice, cap. 42 (comp. si cart. VI, 30). Ase­menea rugaciuni, care se gasesc si in liturghia Sfantului Iacob, in cea a Sfantului Marcu, in liturghia armeana si in toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi si care nu se deosebesc prea mult de cele similare. Din liturghiile ortodoxe de azi, erau incadrate mai ales in partea finala a marii rugaciuni a Sfintei Jertfe, parte numita diptice sau rugaciuni de mijlocire generala pentru vii si pentru morti.

 

Rugaciunile pentru cei morti

 

 

Rugaciunile pentru cei morti sunt in stransa legatura cu judecata parti­culara si cu starea sufletului de dupa ea, pana la judecata obsteasca. In acest interval de timp si pentru acest timp, intervin cei vii pentru decedati pentru ameliorarea situatiei lor sau pentru proslavirea celor alesi. Judecata particulara este atestata de Sfanta Scriptura. Astfel, Sfantul Pavel spune : "Este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea, sa fie judecati" (Evrei IX, 27). Intrucat in cuvintele acestea Sfantul Pavel nu pune nici un interval de timp intre moarte si judecata, urmeaza ca el exprima prin ele ideea ca sufletul, indata dupa despartirea lui de trup este supus judecatii particulare.

 

De asemenea, parabola boga­tului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-34) unde fiecare dintre cei doi isi primeste, dupa moarte rasplata vietii pamintesti, inseamna ca ei trebuie sa fie jude­cati pentru a-si primi rasplata. Deci, parabola este o marturie a judecatii particulare. Judecata particulara se efectueaza imediat dupa moartea omului. Insa, la jude­cata particulara se vor avea in vedere faptele sale prezente pana la moarte, starea sa din momentul mortii. La judecata definitiva, obsteasca se vor avea in vedere in­tregul ansamblu al vorbelor, faptelor si cugetul decedatului cu toate urmarile sale.

 

Felul fericirii si nefericirii de dupa judecata particulara este deosebit de cel de dupa judecata universala, dar nu se poate bine preciza decat caracterizand pe  cea dintai ca neperfecta, iar pe a doua ca perfecta. Ceea ce reiese clar din revelatia divina este ca viata de dincolo de mormant este o viata constienta si activa intr-un oarecare sens. Cei buni continua viata lor buna de pe pamant marindu-si fericirea (I Corint. XIII, 12) cugetand, simtind si dorind (exem­plul bogatului nemilostiv si saracului Lazar (Luca XVI, 19-31). Sufletele pacatosilor ducand o viata plina de pacate pe pamant in ura si invidie, continua aceasta stare si dincolo.

 

Deci, viata celor ce trec dincolo, dupa judecata particulara nu poate fi o stare de somnolenta, pana la Parusia Domnului, cum invata gresit unii crestini de astazi. Ei invoca unele citate scripturistice in sprijinul afirmatiilor lor. "Caci nu este intru moarte cel ce te pomeneste pe tine. Si in iad cine te va lauda pe tine" (Psalm VI, 5) sau : "Iesi-va duhul lor si se vor intoarce in pamant. In ziua aceea vor pieri toate gandurile lor" (Psalm CXLV, 4). Un alt verset invocat de ei este din Iov : "La fel si omul se culca si nu se mai scoala  si cat vor sta cerurile, el nu se mai desteapta si nu se mai trezeste din somnul lui" (Iov XIV, 12). Sau : "Tot ce mana ta prinde sa savarseasca, fa cu hotarare, caci in iadul in care te vei duce nu se afla nici fapta, nici punere la cale, nici  stiinta, nici  intelepciune"  (Eclesiast  IX,  19).

 

Insa, in toate aceste versete nu este vorba de sufletele oamenilor, ci de tru­purile lor. In Psalmul VI, 5 nu este vorba despre starea de inconstienta a sufletelor mortilor, ci aici psalmistul cere ceva de la Dumnezeu spre a i se da cat este in viata, caci dupa moarte nu se mai poate ruga, nu mai poate cere nimic. Iar in celelalte citate se arata ca trupurile pogorandu-se in morminte nu mai iau parte nici la stiinta, nici la iubire, nici la intelepciune, ele nu se mai scoala din mormant, din somnul lor. Ca sufletele sunt constiente dupa moarte, nu-si pierd simtirea se observa din pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Luca XVI, 19-31), din aparitia lui Moise si Ilie care vorbeau cu Mantuitorul la Schimbarea la Fata (Matei XVII, 3).

 

Viata constienta si activa de dincolo de mormant se dezvolta avand ca funda­ment viata de pe pamant. Situatia celor morti, ajunsi in chinurilor iadului, nu se mai poate intru nimic modifica prin propria lor vointa, caci: "in iad cine Te va lauda pe Tine?" (Psalm VI, 5). Sau : "Nu mortii Te vor lauda pe Tine, Doamne, nici cei ce se pogoara in iad" (Ps. CXIII, 25).

 

Si adauga, in continuare, Marturisirea Ortodoxa (intrebarea 64) citind pe Teofilact : "pe pamant se iarta pacatele ; cand suntem pe pamant, putem sa stergem pacatele noastre, insa dupa ce ne stramutam de pre pamant, nu mai putem noi insine, prin marturisire sa stergem pacatele noastre fiindca s-a inchis usa." Si mai departe : "Caci nu este timp de pocainta si de lucrare dupa trecerea din viata de aici" (Explicare la Matei, cap. XXV si Luca, cap. XII, vers. 5).

 

Prin urmare, o reabilitare, o ameliorare a situatiei celor din iad, a pacatosilor este posibila dar nu prin puterile lor proprii, ci prin rugaciunile celor vii, ale Bise­ricii. Iata necesitatea rugaciunilor pentru cei morti.

 

Biserica ii cuprinde atat pe cei vii cat si pe cei morti. "Caci, daca traim, pentru Domnul traim si daca murim pentru Domnul murim. Deci si daca traim  si   daca   murim   ai  Domnului   suntem.   Caci   pentru   aceasta   a   murit   si   a   inviat Hristos, ca sa stapaneasca si peste morti si peste vii" (Rom. XIV, 8-9) .

 

Toti crestini formeaza un tot, o entitate, un or­ganism viu, sunt asemenea unui corp cu multe madulare. "Asa si noi, cei multi, un trup suntem in Hristos si fiecare suntem madulare unii altora" (Rom. XII, 5). Intre cei vii si cei morti nu este zid despartitor, ci rugaciunile unora pentru altii ii apropie pe toti membrii ei, pe toate madularele trupului lui Hristos. "Caci daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna si daca un madular este cinstit, toate madularele se bucura impreuna" (I Corinteni XII, 26). Deci, unitatea de credinta si viata a membrilor Bisericii, trairea in acelasi trup tainic al lui Hristos, apropie pe credinciosii Bisericii, ii solidarizeaza, dezvolta in ei si adanceste dragostea crestina. Crestinul stie ca dragostea de Dumnezeu si de aproapele este cea mai mare porunca a crestinismului (Matei XXII, 37-39).

 

Domnul Hristos a afirmat in mod expres ca iubirea de aproapele constituie esenta legii morale crestine. "Porunca noua dau voua : Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi unul pe altul sa va iubiti. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan XIII, 34-35; XV, 12-13. Sf. Ioan evanghelistul arata, la randul sau, ca dragostea fata de Dumnezeu se con­cretizeaza si se vadeste in iubirea aproapelui (I Ioan IV, 20). Dar aceasta iubire trebuie sa fie faptica : "Fiii mei sa nu iubim cu vorba numai din gura, ci cu fapta si cu  adevarul" (I Ioan III, 18 ; Iacov II, 15-16).

 

Ajutorarea semenului pentru dobandirea sufletului, dobandirea imparatiei ceresti este un imperativ al iubirii si milosteniei crestine. Caci spune Sfantul Iacov : "Daca vreunul va rataci de la adevar si-l va intoarce cineva, sa stie ca cel ce a intors pe pacatos de la ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate" (Iacov V, 19-20). Dar nu numai intoarcerea semenului de pe calea pacatului, iertarea greselilor savarsite fata de noi (Matei XVIII, 22) ci si rugaciunile pentru aproapele nostru consti­tuie acte de caritate, de iubire pentru semenii nostri. Caci, spune Sf. Iacov : "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, caci mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov V, 16). Iar Sf. Pavel adauga : "Pentru ca stiu ca aceasta imi va fi mie spre mantuire, prin rugaciunile voastre si cu ajutorul Duhului Iui Iisus Hristos" (Filip. I, 19; Col. IV, 3). Rugaciunea deci este de un real folos intru sprijinul si ajutorul trupesc si mai ales sufletesc al aproapelui.

 

Rugaciunile facute cu credinta pentru noi si pentru semeni sunt eficace au rezultat, caci Domnul Hristos a spus : "Cereti si vi se va da ; cautati si veti afla ; bateti si vi se va deschide" (Matei VII, 7) sau : "Si toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi" (Matei XXI, 22). Sau : "Si orice veti cere in numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (Ioan XIV, 13). Mai mult Domnul Hristos si Apostolii Sai raspund faptic la rugaciunile ce li se fac si ajuta pe cei pentru care sunt rugati. Astfel, Fiul lui Dumnezeu vindeca pe sluga sutasului (Matei VIII, 5-13); pe fiica canaanencei (Matei XV, 22-26) ; pe : tanarul lunatic (Matei XVII, 14-18); inviaza pe fiica lua Iair (Matei IX, 23-25). Toate aceste  minuni  Domnul Hristos  le  indeplineste  la   rugaciunile  celor  apropiati. Sf.  Petru  inviaza  pe  Tavita  in  urma   rugaciunii   credinciosilor   apropiati   de  ea. (Fapte IX, 40-41).

 

Invatatura crestina revelata ne arata ca sunt opererante nu numai rugaciunile pentru cei vii ci si rugaciunile pentru morti. Caci acestia sunt vii sufleteste (Rom. XIV 7-9), fac parte din aceeasi Biserica, care este ca un organism cu multe madulare (l Cor. XII, 27).

 

Se mai invoca, contra rugaciunilor pentru morti si alte versete scripturistice : "Dumnezeu va da fiecaruia dupa faptele lui" (Rom. II, 6). Sau : "Pentru ca noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau" (II Cor. V, 10). Si in sfarsit : "Cel ce seamana in trupul sau insusi, din trup va secera stricaciune ; iar cel ce seamana in Duhul, din Duh va secera viata vesnica" (Gal. VI, 8).

 

Se pierde din vedere ca versetele amintite se refera la judecata ultima, judecata de apoi, cand nici un ajutor nu poate veni din afara.

 

Liturghia Sf. Iacov care este cea mai veche liturghie contine o rugaciune pentru morti. Astfel, aici se spune : "Doamne Dumnezeul duhurilor si al trupurilor, adu-ti aminte de toti dreptii pana in ziua de azi. Da-le lor repaos in locasurile ceresti ale imparatiei Tale, in desfatarile raiului, in sanul lui Avraam, a lui Isaac si a lui Iacov, sfintii nostri parinti, acolo unde nu este durere, nici intristare, nici suspinare, unde straluceste totdeauna lumina fetei Tale".

 

In concluzie, trebuie sa amintim ca toate liturghiile incepand de la Sf. Iacov, Vasile, Gura de Aur, Grigore papa al Romei, precum si in liturghiile occidentale, spaniole, galicana ; ale iacobitilor, coptilor, etiopienilor,  sirienilor,  toate  cuprind  rugaciuni  pentru  morti.

 

 

.