Cum s-a facut dreptate diaconului Ion Creanga

Cum s-a facut dreptate diaconului Ion Creanga Mareste imaginea.

Pe 1 martie 2016 se implinesc 179 de ani de la nasterea lui Ion Creanga.

În celebra lucrare „Amintiri din copilărie“, Ion Creangă povestea, în stilul său inconfundabil, păţaniile de la „Şcoala de Catiheţi“ din Fălticeni, celebra „fabrică de popi“, locul unde marele clasic al literaturii române s-a iniţiat în tainele Teologiei. Scriitorul ne mărturiseşte că a fost dorinţa mamei sale, Smaranda, ca să urmeze calea preoţiei, încât, din copilărie, Nică a fost trimis la Târgu Neamţ, la Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, pentru a învăţa cântările bisericeşti. În 1854, a fost trimis la „Şcoala de Catiheţi“, unde i-a avut profesori pe „catihetul“ Conta şi pe tânărul absolvent al Seminarului de la Socola, Vasile Grigorescu. În 1855, a fost admis în anul al II-lea la Seminarul de la Socola. În 1859, când a absolvit cursurile Seminarului din Iaşi, Ion Creangă s-a căsătorit cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu, de la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Copou. Pe 26 decembrie 1859, pentru a-şi putea continua studiile, a fost hirotonit diacon în Biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Târgu Frumos, de arhiereul Ghenadie Şendrea de Tripoleos, din ordinul mitropolitului Sofronie Miclescu.

Creangă, sugrumat de socru

Numit diacon la Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde fusese cântăreţ, Creangă a intrat în conflict cu socrul său. Pe 13 ianuarie 1860, diaconul Ion Creangă depune „jalbă“ la Mitropolie împotriva socrului său, preotul Ioan Grigoriu, pentru insulte, lovituri şi tentativă de asasinat. „Orele bătute unul după 12 noaptea, au venit şi stăpânul casei, aflându-mă eu dormind, pe când toată suflarea se odihneşte, lângă a mea soţie; fără să ştiu când au intrat în casă, s-au repezit şi mi-au pus unghiile în gât - ghiarale - de a mă sugruma cu totul“, mărturisea diaconul Creangă. Conflictul cu socrul său nu s-a încheiat aici. Arestat pentru trei zile, Creangă este eliberat şi depune o nouă „jalbă pentru umilinţe îndurate din partea socrului, care-i poprea şi soţia“. La scurt timp, a fost mutat la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel“ - Bărboi, apoi va sluji la Biserica „Sf. Pantelimon“ din Târgu Cucului.

„Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“

Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia din Iaşi, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, odată cu publicarea unui material în ziarul „Convenţiunea“, nr. 14 din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. „Curierul de Iaşi“ a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vânatul de păsări în mijlocul oraşului“, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele. În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie până va da probe de îndreptare“. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor“, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească este exclus dintre clericii altarului“. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul“ deosebit al protopopului C. Buţureanu.

Reabilitarea diaconului Ion

Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, când actualul paroh al Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicând în revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“, an LXV, nr. 4-6, articolul „Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii“. Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decât să arate că „plecarea lui Creangă din preoţie, ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni personale, care au fost mai puternice“ şi în nici un caz unor abateri grave sau a unei credinţe îndoielnice. Mai mult decât atât, articolul arată că motivele excluderii din cler sunt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare. Părintele Ioan Rusu, împreună cu poetul Ion Alexandru, care, în primii ani de la Revoluţia din 1989, era senator, s-au adresat Parlamentului României în vederea reabilitării lui Creangă, iniţiativa fiind sprijinită şi de directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi.

„Prin bunăvoinţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, în 1993, pe 20 iunie, s-a efectuat această reabilitare. A fost un moment solemn, participând zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale“, a reamintit pr. Rusu momentul îndreptării actului de nedreptate făcut diaconului Ion Creangă.

▲ „Greşelile“ lui Creangă

În lucrarea „Centenar Creangă - Sentimentul unei datorii“, pr. Ioan Rusu analizează obiectiv „abaterile“ canonice care au dus la exlcuderea lui Creangă din cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel şi alţi preoţi au făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor şi respectiv „Sf. Spiridon“ şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie“. Dintre toţi aceştia, doar Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am frecventat Teatrul Naţional de câteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contră combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate“. Pe lângă aceasta, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a tăiat coada „clericală“ din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă vestimentară normală. Cât despre alungarea ciorilor de pe turnul Goliei cu puşca... este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor. Totuşi, aceste lucruri au stârnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a criticat pentru făţărnicia lor.

▲ Geniul lui Creangă

Prietenia cu Mihai Eminescu l-a determinat pe Creangă să frecventeze întrunirile societăţii literare „Junimea“, condusă de Titu Maiorescu, şi să publice în „Convorbiri literare“ diverse povestiri, anecdote şi chiar „Amintirile“. Plecând de la folclor, Creangă a reuşit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un scriitor profund original. În toamna anului 1875, Creangă citeşte la Junimea povestirea „Soacra cu trei nurori“, care apărut în revista „Convorbiri literare“ din octombrie. Reacţiile au fost pe măsură. „Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă“, exclama Iacob Negruzzi, redactorul revistei. Se spune că în saloanele de la „Junimea“, anecdotele, poveştile şi râsul lui Creangă aduceau o notă de veselie întrunirilor intelectualilor de aici. „Cu câtă plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv“, nota I. Negruzzi. În a doua parte a vieţii, când amicul său Mihai Eminescu era la Bucureşti, la revista „Timpul“, Creangă se însingurează, apărând din ce în ce mai rar la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborând sporadic la „Contemporanul“. În 1887, a renunţat la învăţământ şi a solicitat pensionarea. La câteva luni de la moartea lui Mihai Eminescu (la 15 iunie 1889), pe 31 decembrie 1889, Creangă a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul „Eternitatea“ din Iaşi.

▲ Din Humuleştii Neamţului, în Copoul Iaşului

„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.“

Aşa descria în „Amintiri din copilărie“ marele scriitor locurile unde a văzut lumina zilei pe 1 martie 1837, după cum însuşi afirma în „Fragment de biografie“. Data de 10 iunie 1839, este o altă variantă, întâlnită într-o condică de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. Părinţii săi, Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi Smaranda, au mai avut încă şapte copii: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit de copii. Ecaterina a murit în 1893, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919. În 1847, a început şcoala de pe lângă biserică din satul natal, apoi s-a pregătit cu dascălul din sat, după care mama sa l-a încredinţat bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde a urmat şcoala de acolo. În 1853, a fost înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion. Acolo, el l-a avut ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu, zis şi „Popa Duhu“. Abia la Şcoala catihetică din Fălticeni apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După studiile la Seminarul din Socola, în 1864, Ion Creangă a intrat la „Şcoala preparandală vasiliană de la «Sf. Trei Ierarhi»“, unde

l-a avut profesor pe Titu Maiorescu, care îl aprecia foarte mult, şi l-a pus învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi. După excluderea din cler, ministrul Tell l-a destituit şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister a contribuit la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare. În 1873, şi-a încheiat procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca). În 1875, l-a cunoascut pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care s-a împrietenit. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, a scris cele mai importante opere ale sale. Între 1883 şi 1889, a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu.

Ştefan Mărculeţ
Sursa:ziarullumina.ro

 

01 Martie 2016

Vizualizari: 767

Voteaza:

Cum s-a facut dreptate diaconului Ion Creanga 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Ion Creanga

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE