Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine

Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine Mareste imaginea.

Priveste mai des in inima ta, coboara-te in adancul ei (adanca este inima omului);scoate la lumina limpede a constiintei tot ce e rau in ea, si cu suspine de parere de rau sau cu lacrimi amare de cainta schimba tot raul ce se ascunde in adancul inimii.Ah! Cat de multi oameni raman nepasatori fata de inima lor: nu vor sa se uite in ea si sa cerceteze cu deadinsul ce rautati s-au adunat in ea. Foarte mult pierd oamenii acestia si in privinta bunastarii lor vremelnice, dar mai ales in privinta mantuirii.

Indeletnicirea de capetenie a crestinului in aceasta viata trebuie sa fie curatirea inimii lui, pentru ca inima, curatita, sa-L poata vedea in viata cea viitoare pe Dumnezeu – pentru ca cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu – si sa se poata uni cu El. Fara inima curatita nu poti vedea fata lui Dumnezeu si nu te poti uni cu El. Tot ce e uracios ori necurat nu poate intra in Imparatia lui Dumnezeu. Nici nu vor petrece calcatorii de lege in preajma ochilor tai, urat-ai pre toti cei ce lucreaza faradelege (Ps. 5, 5).
Spre curatirea inimii sunt orientate aproape toate Tainele, altfel spus tot harul Duhului care este in Taine:Botezul este baia inimii, a celei de-a doua nasteri a omului; Taina Mirungerii intareste curatia inimii, daruita de harul lui Dumnezeu prin Botez.

Pocainta este cea de-a doua baie a inimii, dupa Botez; Impartasania il uneste pe crestin, prin inima curatita, cu Preacuratul Hristos; Nunta sfinteste si curateste pornirile firesti spre nunta, adica urmareste tot curatia inimii in insotirea nuntii, ca nunta sa fie in Domnul, iar nu din patima; Mirungerea vindeca trupul prin curatirea inimii, sufletului, de pacatele a caror iertare se da prin Taina Pocaintei. Atat de multa nevoie are fiecare crestin sa-si curateasca inima pacatoasa. In viata morala si in cea obisnuita, curatia sau necuratia inimii noastre, starea ei patimasa sau linistita, despatimita, are foarte mare insemnatate. Atunci cand ea este necurata, supusa patimii, nu asteptati nici un fel de fapte bune de la omul ce are o asemenea inima: el nu e liber, el este rob, manat de patima care traieste in inima lui. Iar daca inima este nepatimasa, linistita, atunci totul ii merge omului ca pe roate si toata activitatea lui este nobila, in acord cu constiinta.

Dati Bisericii si societatii oameni cu inimi cat se poate de curate, si oamenii acestia vor fi intregi si cinstiti, drept savarsind cuvantul adevarului dumnezeiesc, slujitori minunati ai patriei, care in scurta vreme vor inalta bunastarea Bisericii si a statului.

***
In natura, apa adapa pamantul, iar caldura soarelui face ca umezeala ei si particulele foarte fine de pamant sa fie asimilate de vegetale. Si Domnul Iisus Hristos, dupa bunavoirea lui Dumnezeu-Tatal, revarsa harul Sau ca apa in inimile crestinilor: din pantece vor curge rauri de apa vie (In 7,38), iar Duhul Sfant, caldura cea duhovniceasca si de viata facatoare, face ca inimile noastre sa si-l insuseasca.

***
Rugaciunea este hrana duhovniceasca. Hrana trupeasca n-are aproape nici un gust atunci cand mancam in mare graba: si hrana duhovniceasca isi pierde gustul pentru sufletul nostru atunci cand rostim cuvintele rugaciunii in mare graba, ca sa terminam mai repede – aceasta chiar naste amaraciune in inima noastra. Ca sa simta gustul trupesc, limba descompune hrana in principiile componente: ca sa simta gustul duhovnicesc, sufletul descompune rugaciunea (sau lectura duhovniceasca) in principiile ei, adica in cuvinte sau idei. Gustul duhovnicesc sta in simtirea vie a adevarului a ceea ce rostesti sau citesti. Asadar, fara „descompunerea” rugaciunii, fara „asimilarea” ei de catre inima, nu poti afla dulceata in rugaciune, asa incat nici cea mai miscatoare rugaciune nu are pentru noi aproape nici o valoare daca nu a fost simtita de catre inima.

***
Cand sufletul iese din trup, acesta din urma devine lipsit de viata, rece, fara chip; formarea si circulatia feluritelor umori si procesul vegetativ inceteaza – ramane, ca sa zic asa, un bulgare de pamant mort, fara viata. La fel s-ar intampla si cu pamantul daca l-ar parasi Duhul de viata Facator al lui Dumnezeu: toata viata din el (din lume) si de pe el ar pieri; ar fi intunecat, rece, lipsit de viata; nu ar mai fi in el felurite puteri naturale si nici procesul vegetativ: totul s-ar stinge si ar pieri. Iar intorcandu-Ti Tu fata Ta, se vor tulbura (Ps. 103, 29).

***
Unii cred ca pacatul nu inseamna nimic. El este insa un rau duhovnicesc real si cat se poate de mare, de care Dumnezeu sa-l izbaveasca pe orice om! Pacatul atrage negresit dupa sine un chin mai mare sau mai mic chiar si in viata pamanteasca – si ca sa scapi de chinul pricinuit de pacat trebuie sa aduci din tot sufletul prinos de pocainta neprefacuta ori sa speli pacatul cu lacrimi de cainta adevarata.Dumnezeu este mare si intotdeauna drept. Mana Lui es-te intotdeauna asupra noastra, celor nimicnici, dar pacatosi. Dumnezeule! Ca Dumnezeu, Cel ce nu voiesti faradelege, Tu esti (Ps. 5,4).

***
Nevoieste-te la rugaciune pentru curatirea inimii. Dumnezeu va cauta spre ostenelile tale si le va incununa dupa vrednicie la vremea potrivita. Tie, celui marunt si nimicnic, ti se pare ca nu meriti purtarea de grija dumnezeiasca pentru tine – insa nu au fost la inceput tot atat de marunti si neinsemnati aproape toti sfintii, si totusi, pentru osardia lor catre Dumnezeu, pentru nevointele cu care s-au curatit pe sine, Dumnezeu i-a proslavit mai apoi? Adu-ti aminte ca nici ei nu se socoteau mari, ci neinsemnati. Ah! Cat de neindoielnic este ca pentru Dumnezeu toti suntem egali, ca ochii Lui sunt asupra tuturor deopotriva si ca El pe toti ii pretuieste cu aceeasi privire nepartinitoare!

***
Inima infranta si smerita, graieste Psalmul 50, Dumnezeu nu o va urgisi (Ps, 50, 18). De ce? Fiindca este franta, zdrobita, ceea ce inseamna ca necuratia a curs din ea ca dintr-un vas spart. Necaz se intampla daca inima noastra necurata, intinata din fire si din pricina nepasarii si stricaciunii sale, ramane intreaga. Atunci, in el se adauga de obicei necuratii peste necuratii, si vai de omul care nu frange inima sa pacatoasa intrand in ea, cercetand-o, cugetand la pacatele sale si mustrandu-se pe sine! Care este semnul inimii infrante? Pai care este semnul ca vasul plin cu lichid s-a spart? Faptul ca din el curge ori se scurge lichidul. Iar semnul inimii infrante este acela ca din ochi curg lacrimi. Caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile, adulterul, lacomiile, vicleniile, inselaciunea, nerusinarea, ochiul pizmas, hula, trufia, usu ratatea (Mc. 7, 21-22). De aceea necuratia inimii iese cu lacrimi. Iata de ce lacrimile sunt foarte pretuite in lucrarea mantuirii noastre, ca semn al insanatosirii sufletului. Iata de ce in rugaciunile sale catre Dumnezeu Biserica cere pentru fiii sai lacrimi, ce curatesc intinaciunea sufletului.

***
Cata bucurie este sa fiu incredintat ca exista o Fiinta Care ma iubeste sincer, fierbinte, mai mult decat oricine pe lumea asta si decat toti laolalta – atat de mult, incat imi da zi de zi sa mananc Trupul Lui si sa beau Sangele Lui! Dar ce prinos Iti voi aduce sau ce-Ti voi rasplati Tie, Darnicule, Iubitorule, Nemuritorule Imparat, pentru ca ma iubesti atat de mult pe mine, pacatosul, nerecunoscatorul si naravitul? Paharul mantuirii voi lua si numele Domnului voi chema. Fagaduintele mele voi plini Domnului inainte a tot norodul Lui. (Ps. 115, 4-5).

***
Nu-ti cruta inima cand este vorba de rugaciune; scoate inima de sub impatimirile care o acopera ca o coaja si inalt-o spre Dumnezeu, si lumineaz-o cu intelegerea limpede, fiindca in ea este intuneric, iar in acest intuneric sunt lighioane carora nu este numar. La rugaciune sa lovesti drept in inima pacatoasa, in neajunsurile ei care sunt deosebit de strigatoare la cer si nesuferite, sa le storci din ea, ca sa zic asa; nu te cruta; varsa pentru ele lacrimi – o sa iasa odata cu lacrimile. Iar daca-ti vei cruta inima, daca nu te vei atinge de ea, toata mizeria asa o sa si ramana, si rugaciunea nu-ti va aduce nici un folos.

***
Rugaciunea facuta din inima nu poate fi decat folositoare pentru suflet si pentru trup si niciodata nu este vatamatoare pentru acesta din urma, chiar daca rugatorul ar avea sanatatea slaba – spun aceasta din experienta. Rugaciunea linisteste minunat sufletul, iar cand sufletul este linistit, si trupul are parte de tihna. Ce aveti de zis la asta voi, cei ce nu vreti sa va rugati sub pretextul sanatatii subrede? Sunteti slabi numai cand e vorba de lucruri bune? O, trai pacatos! Cum ii amagesti tu pe cei nesocotiti!

***
Mare virtute este rabdarea si nadajduirea in milostivirea dumnezeiasca, pe cand deznadejdea este un pacat greu. Diavolul se straduie din rasputeri sa-l arunce in deznadejde pe pacatos, insa acesta trebuie sa se intareasca prin nadejde. Ai cazut? Ridica-te!

***
Inima spurcata, inima necurata! Acum vad eu limpede ca pe buna dreptate a ingaduit Atotbunul, Dreptul si Preainteleptul Domn sa suferi vreme indelungata. Daca si acum esti totusi vicleana, necurata, puturoasa, ce-ar fi iesit din tine daca nu ai fi suferit pentru viclenia ta, pentru necredinciosia ta fata de Dumnezeu, patimiri cumplite? O! Vad ca trebuie sa fii chinuita ca sa iasa din tine raul de care esti plina cu asupra de masura!

***
Iubite frate! Imi spui ca adeseori ca in pofida stradaniilor tale de a trai cu randuiala si de a nu-L jigni pe Domnul cu pacatele de voie si fara voie, si ca tu, simtind in tine un noian al raului, te deznadajduiesti de mantuirea ta, de miluirea ta la Infricosatoarea Judecata dumnezeiasca. Cred insa ca, daca vrasmasul aduce impotriva mantuirii tale o multime de sminteli, de ispite si de caderi, in schimb Domnul, din partea Sa, ca un Parinte preamilostiv, a Carui bunatate este nesfarsit mai mare decat rautatea diavolului, aduce impotriva bantuielilor diavolesti si a caderilor tale o multime de chezasii – in imprejurarile si in lucrurile vietii tale – ca vei fi miluit la Judecata. N-ai decat sa doresti si sa te stradui cu sinceritate sa nu cazi, iar cand vei cadea, straduieste-te sa te ridici.

Cand nu se ridica cel care cade? Daca diavolul se straduieste in fel si chip sa te duca la pierzare, in schimb Tatal Ceresc vrea in fel si chip sa te mantuiasca. Iata ce imi insufla credinta si nadejdea crestina. De ce suspinam pentru pacatele noastre, de ce varsam lacrimi la rugaciune? De ce ne apropiem de Taina Pocaintei si de acest infricosator, insa si dulce, odihnitor si veselitor Potir al vietii? Oare toate acestea sunt lucruri zadarnice? Oare Iubitorul de oameni nu aude cum suspinam inaintea Lui? Oare se poate ascunde de El fie si o picatura de lacrima, fie si cea mai mica particica a picaturii de lacrima? Iar suspinele si lacrimile nu curatesc, oare, pacatele? O! Cu ele ne spala Iubitorul de oameni, si dupa lacrimi ne facem mai albi decat zapada! Pe deasupra, oare a devenit neputincios cuvantul Celui credincios si adevarat? Care cuvant? Oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer (Mt. 18, 18).

Nu, ci credincios este Cel ce a fagaduit (Evr. 10, 23), Care va si face, si face intotdeauna, cum a fagaduit. Iar Sangele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, oare nu ne curateste de tot pacatul cum spune ucenicul Lui cel iubit? Ba da, ne curateste. Martore sunt inimile noastre, in care atat de des s-au vazut umbletele Dumnezeului nostru, Care curateste intinaciunile inimii. Ia seama, deci, cate imbolduri ai spre nadejdea de mantuire. Niciodata nu trebuie sa te deznadajduiesti, oricat ar fi de mare pacatul. Mantuitorul a luat asupra Sa toate pacatele lumii, oricare si oricat de mari ar fi acestea. Mila Lui este nemasurata si adancul iubirii Lui de oameni este necercetat, precum spune Biserica. Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu, indreptatindu-se in dar cu harul Lui prin rascumpararea cea in Hristos Iisus (Rom. 3, 23-24). Tu doar sa te stradui sa-L iubesti mai mult pe El si pe fratii tai, si ti se vor ierta multe pacate: iertate sunt pacatele ei cele multe, caci mult a iubit (Lc. 7,47), precum curvei care a uns cu mir picioarele Domnului si le-a sters cu parul capului sau.

***
Rugandu-te cu rugaciunile gata alcatuite, trebuie neaparat sa te rogi pentru linistea sufleteasca si pentru sporul la rugaciune cu duhul, nu doar cu limba, si nu trebuie sa-L pierzi din vedere pe Domnul. Altminteri, Domnul te va parasi, daca-L vei parasi mai intai tu, prin lipsa credintei in El si a evlaviei, atunci cand citesti rugaciunile – si limba te va trada ca un cal naravas si neinfranat, iar duhul tau va fi lovit de rusine si tulburare. Iar daca atunci cand citesti rugaciunile Il vei cauta cu mintea si cu inima pe Domnul, sa nu-L cauti departe: El e aici, in insesi cuvintele rugaciunii. Nu trebuie decat sa iei aminte la ele cu inima infranta si smerita, si Domnul va trece din ele in inima ta.In cuvintele rugaciunii respira Duhul lui Dumnezeu. Nu trebuie decat sa inveti arta de a-L trece din ele in sufletul tau.

***
Prin Preacuratele, de viata Facatoarele Sale Taine, Domnul ajunge fara gres la scopul Sau de innoire a firii noastre stricate de pacat. Daca ma impartasesc cu vrednicie, ma innoiesc in chip vazut, inviez dupa moartea pacatului; in mintea mea este o neobisnuita lumina; in inima mea este pace si bucurie in Duhul Sfant. Cunosc din experienta jugul cel bun si sarcina cea usoara a Domnului meu, care se atinge in chip facator de viata de sufletul meu cel omorat de pacat si cu cata frumusete dumnezeiasca Se arata Domnul intotdeauna in Tainele de viata facatoare! Ca sa ma impartasesc de ele cu vrednicie, in chip facator de viata, trebuie sa ma apropii intot-deauna de Dumnezeu cu credinta, cu smerenie, cu inima simpla si curata. Impartasindu-ma de Tainele Lui, vad ca El este intotdeauna Unul si Acelasi – Atotsfant si Atotdrept, ca marirea Lui este intotdeauna aceeasi in Sfintele Taine; sufletul meu se rusineaza daca m-am impartasit cu nevrednicie, iar daca m-am impartasit cu vrednicie se veseleste. O, ce dulceata, ce pace revarsa in mine primirea cu vrednicie a Tainelor de viata facatoare! Ma rog atunci lui Dumnezeu ca El sa ma invredniceasca inainte de sfarsitul meu sa ma impartasesc de ele cu suflet umilit si cu inima infranta, care crede copilareste, asa incat si daca voi umbla prin mijlocul umbrei mortii sa nu ma tem de nici un rau, caci cu mine e Domnul meu (v. Ps. 22, 4).

Dar cine este acest vrajmas, care cu atata indaratnicie si staruinta ne impiedica sa ne impartasim de Painea Vietii cu credinta neindoielnica? Cine este acesta care seamana in inima neghinele necredintei atunci cand credinta vie ne este mai de trebuinta decat orice? Cu cine ma lupt cu atata indarjire intotdeauna? Ce vrajmas nevazut se cuibarese in inima mea? O! Este sarpele care si intru inceput le-a insuflat necredinta protoparintilor nostri, clevetind cu obraznicie asupra lui Dumnezeu Insusi, cum ca El nu ar fi adevarat intru cuvintele Sale, si i-a omorat pe cei neprevazatori, semanandu-le in inimi otrava necredintei si aprinzand in ei pofta trupului, pofta ochilor si trufia. Dar slava Domnului, Care ne-a dat stapanire sa calcam peste sarpe, si peste scorpion, si peste toata puterea vrajmasului! Ostasii incercati in lupta ai lui Hristos nu vor lasa otrava necredintei satanicesti sa se verse in inima lor si nu se vor invoi nici o clipa in inima lor cu gandul ca Viata nu este viata, ca Mantuitorul nu este mantuitor, ca Cel atotputernic nu este atotputernic, ca Trupul si Sangele Domnului sunt numai paine si vin.

***
In timpul starii de credinta celei preapline de pace si dupa primirea cu vrednicie a Tainelor de viata facatoare, de ce vrajmas ma tem ca ma va lipsi de starea aceasta? De necredinta. Asadar necredinta se da singura in vileag, intrucat este chinuitoare pentru suflet. Dar trebuie, oare, sa ne temem de necredinta atunci cand avem credinta? In noi ar trebui sa fie atata credinta si nadejde in Domnul, incat in aceasta nadejde sa nu ne mai temem de necredinta – dar daca credinta si nadejdea nu au sporit in noi pana intr-atat, trebuie sa ne temem de necredinta din prevedere, ca nu cumva, din neatentia noastra, sa se furiseze ganduri de necredinta si sa lipseasca sufletul de starea de credinta cea prea plina de pace. Pentru omul care nu s-a intarit in credinta si in nadejde frica este neaparat trebuincioasa intotdeauna.

***
Cand se poarta razboi cu un dusman puternic, insusi imparatul merge cu armata, si prin prezenta sa ii imbarbateaza pe ostasi sa navaleasca barbateste asupra vrajmasilor, si zice: „Luptati-va vitejeste; va luptati pentru credinta, pentru mine si pentru patrie; eu sunt rasplata voastra” – si ostasii se arunca asupra vrajmasului vitejeste, fara sa-si crute viata, si adeseori il pun pe fuga cu tactica lor indrazneata. Si Imparatul Ceresc, trimitandu-i pe robii Sai credinciosi la lupta cu acesti vrajmasi puternici care sunt duhurile netrupesti ale rautatii, este impreuna cu ei si, imbarbatandu-i, le zice: „Razboiti-va barbateste, privind cu ochii credintei la Mine, Ajutatorul Atotputernic: Eu sunt rasplata voastra”. Celui ce biruieste ii voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu, precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui (Apoc. 3,21) – si cei ce Il au pe Domnul in fata ochilor isi biruie vrajmasii intotdeauna, pe cand cei care-L pierd din vedere si raman numai cu neputinta lor sunt biruiti. Nu trebuie sa ne deznadajduim insa, pentru ca nu putem infrange dintr-o data un vrajmas atat de siret si de puternic cum este diavolul, noi care avem intotdeauna cu noi un vrajmas casnic (este vorba de trup, prin care acesta ne si lupta in cea mai mare parte). De altfel, si Domnul stie neputinta noastra; de aceea El ne mana in lupta cu vrajmasul treptat, ingaduind sa fim biruiti pentru ca in felul acesta, prin caderi sau infrangeri, sa ne invete sa ne punem nadejdea numai in El, Singurul Aparator Atotputernic.

***
Ce inseamna icoanele facatoare de minuniale Maicii Domnului si aratarile lor? Inseamna ca Stapana si Maica Izbavitorului nostra aude intotdeauna rugaciunile aduse ei cu credinta, din inima smerita, inaintea icoanelor ei, si ca prin unele dintre ele arata in chip vazut prezenta sa harica. Asadar de cata cinstire trebuie sa se bucure in ochii rugatorilor icoanele Maicii Domnului! Harul ei nevazut este nedespartit de icoanele ei, mai ales daca ele au fost zugravite de mana unui om evlavios.

***
Trebuie sa ne folosim de mancare si bautura cu cea mai mare chibzuinta si strictete. Cel viclean ne intinde curse prin mancare si bautura. Nu degeaba Mantuitorul ne preintampina cu privire la ispitele de felul acesta: lu-ati seama la voi insiva, sa nu se ingreuieze inimile voastre de mancare si de bautura (Lc. 21, 34). Peste tot poate cel viclean sa-l incurce pe cel neprevazator. Si asa m-a incurcat cu mancarea astazi, incat de-abia am putut sa ma rog la rugaciunea de seara, si n-am putut sa-mi inalt fara impiedicare mintea si inima Sus. Mare este legatura dintre stomac si inima!

***
Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii, spune Mantuitorul (Apoc 2, 10). Fiecare trebuie sa se ingrijeasca cu ravna neprefacuta pentru a fi credincios Domnului in orice situatie si imprejurare din viata lui, in toate prilejurile, oricat de putin insemnate ar parea ele. Adeseori credinta noastra este pusa la incercare, si adeseori ne aratam necredinciosi fata de Mantuitorul. Iar cocosul da glas [Este vorba probabil de o aluzie la lepadarea lui Petru(n. tr.)], ca sa bagam de seama, sa ne simtim necredinciosia – insa noi fie nu-l ascultam, fie ne straduim sa-l adormim. Cocosul este constiinta. Sa fim credinciosi pana la moarte Mantuitorului nostru.

***
Cand vei veni sa te rogi pentru odihna sufletului altcuiva, roaga-te pentru el ca pentru al tau,cu credinta cat se poate de vie, cu simtamant cat se poate de sincer, ca si pentru sufletul tau sa se roage altii, dupa ce vei muri, cu tot atata sinceritate. Cu masura cu care masurati, cu aceea se va masura voua (Mt. 7,2). Inchipuie-ti in acel rastimp nesfarsita bunatate a Celui ce pentru noi a patimit si a inviat, si roaga-L zicand: „Doamne Iisuse! Tu, cu preacurata gura Ta, ai zis: veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni pe voi (Mt. 11, 28). Iata, robul acesta cutare (sau roaba aceasta cutare) a ajuns la Tine pe calea mortii, ostenit(a) de lupta cu patimile, cu lumea si cu diavolul: odihneste-l(-o) deci (odihneste, Doamne, sufletul adormitului robului Tau/adormitei roabei Tale) in loc luminat, in loc de verdeata, in loc de odihna, unde toti dreptii se odihnesc.

Sfantul Ioan de Kronstadt,

Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine, Editura Sophia

12 Mai 2016

Vizualizari: 226

Voteaza:

Cunoasterea de Dumnezeu si cunoasterea de sine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE