Fenomenul kitsch, intre estetic si religios

Fenomenul kitsch, intre estetic si religios Mareste imaginea.


Fenomenul kitsch, intre estetic si religios

Intreaga biserica-lacas de cult - zidire, pictura, mobilier, elemente decorative - apartine indiscutabil universului artistic. Datorita semnificatiilor sale, ea trebuie sa fie impodobita cat mai frumos cu putinta. Ea este, dupa interpretarea Sfantului Gherman al Constantinopolului, "mireasa a lui Hristos care cheama (".n.) poporul la rugaciune", raiul pe pamant, loc ce potoleste, in parte, nostalgia frumusetii pierdute, dar si spatiul zilei a opta, inchipuind frumusetea imparatiei cerurilor.

De aceea, este un adevar unanim acceptat faptul ca biserica trebuie sa fie cat mai frumoasa cu putinta, adevar ce aproape ca nu mai necesita nici o argumentatie. Fiecare isi doreste un lacas de cult impodobit astfel incat sa fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus.

Cu privire la necesitatea impodobirii lacasului de cult parerile sunt unanime. Necazurile incep sa apara pe dramul de trecere de la teorie la practica, caci nu toti vad podoaba in acelasi mod. Cu privire la categoria estetica a frumosului, a fost recunoscut faptul ca el ramane problema cea mai putin clara, cea mai putin rezolvata. Daca, teoretic, nu s-a putut afla o definire unanim acceptata a frumosului si a manifestarilor sale, nici in practica lucrurile nu stau mai bine. Fiecare a inteles sa infrumuseteze spatiile in care isi duce traiul cum s-a priceput mai bine. Din pacate, dupa cum casele au deschis larg usa, lasand sa patrunda produse de un gust artistic mai mult decat indoielnic si, avand in vedere ca biserica e si ea Casa Domnului, e de la sine inteles de ce microbul respectivei denaturari a bunului gust nu a ocolit nici sfantul lacas, ba, uneori, tocmai aici s-a facut mai remarcat.

Picturile prezente in sfantul lacas sunt departe, nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar si de cele estetice. Adaugiri si alaturari de maniere picturale dintre cele mai diverse imprima un aer ciudat spatiului respectiv, in cazul icoanelor, adesea frapeaza ramele bogat ornamentate, cu volumetria si involburarile decorative specifice barocului, care parca sufoca chipul sfintilor. Dar decorativizarea bisericilor nu se opreste aici.

Un stergar brodat este oferit de catre fiica sau sotia epitropului care doreste mortis ca el sa fie pus deasupra capului nu stiu carui sfant, asa, cam pe la mijlocul bisericii; o fata de masa cu "alesaturi" stralucitoare este donata de matusa unuia dintre enoriasii cu dare de mana si larg la inima, care si-a plecat mereu urechea la nevoile financiare ale bisericii, astfel ca respectiva cusatura trebuie sa ajunga musai pe masa sfantului altar. Vaze si vazisoare, tablouri cu teme religioase, goblenuri sau tapiserii - mosteniri de familie - cruci si crucifixuri, medalioane si alte asemenea produse religioase - din ipsos - pendule sau ceasuri "bratara", sunt ingramadite in spatiul deja sufocat al bisericii.

Prin insasi structura si istoricul lor, bisericile sunt un amalgam de stiluri si curente artistice, suprapuse intr-o devalmasie explicabila de curgerea timpului, asemenea obiectelor dintr-un anticariat de lux, o "harababura" adesea pitoreasca,

intr-un registru estetic inconfundabil. Intr-un spatiu eclesial, singura care a ramas aproape neschimbata a fost structura arhitecturala. In rest, sculptura in lemn si pictura au putut fi inlocuite, din motive obiective sau nu, in timp ce elementele decorative, candelabre sau sfesnice, realizate adesea din metale pretioase, s-au numarat printre primele care au luat drumul topitoriilor.

In foarte putine cazuri se poate admira un spatiu eclesial unitar, pastrat fara interventii majore; cel mai des, sunt intalnite bisericile in care s-a intervenit permanent, prin conservari sau restaurari sui-generis, mai mult sau mai putin binevenite. Este greu ca mobilierul unei biserici sa ramana aceleasi secole sau chiar decenii de-a randul. Pe langa modificarile aduse pieselor existente - reparatiile ce cuprind inlocuiri partiale sau chiar totale, lacuiri in alte nuante, poleiri, schimbarea materialului de tapiterie etc. - mai apoi apar piese complet noi. O racla cu sfinte moaste, un ancadrament de icoana sunt obiectele nou aparute intr-un spatiu existent, ce are deja conturat un profil stilistic aparte.

In situatia unor asemenea "implantari" stilistice, exista cazuri in care se remarca, in primul rand o lipsa de interes fata de situatia existenta, spatiul in care urmeaza sa se integreze noutatile respective. Nu conteaza motivul decorativ existent, nici esenta lemnului sau lacul, amandoua imprimand o anumita cromatica, cat despre luminozitatea locului in care urmeaza sa fie amplasat obiectul, ea este de mult neglijata. Ultimele donatii de icoane, pictate in fel si chip si incadrate dupa cum s-a putut, se adauga si ele aglomerarii stilistice, deja prezente in spatiul eclesial.

O asemenea alaturare a unor elemente este intotdeauna riscanta pentru bunul gust, atunci cand nu tine cont de "vecinatatile" stilistice, fapt care conduce inevitabil catre esec. Valoarea unei piese poate fi amplificata, sau, dimpotriva, minimalizata pana la ridicol, in functie de vecinatatea aleasa, pericolul mai mare aparand atunci cand, in acelasi spatiu, sunt nevoite sa convietuiasca mai multe curente artistice, manifestate in arhitectura, pictura, sculptura etc.

Un autentic iconostas brancovenesc poate fi infasurat intr-un soi de marama cu iz popular, o panzatura brodata cu cruciulite la ora de lucru manual, in timp ce confratele sau, dintr-o biserica domneasca si regala - realizat, dupa cum cerea rangul, din marmura, email, alama si murano, intr-o maniera straina duhului ortodox, dar cu un echilibru si bun gust rar intalnite astazi - poate fi "autohtonizat", primind niste mileuri din macrame, cu vazele sau vazisoarele de rigoare, cel mai adesea din plastic, priponite deasupra. "Boala" mileurilor si a stergarelor nu se limiteaza doar la ornarea icnostasului sau a tamplei, ci invadeaza toata biserica, astfel ca nici cel mai umil obiect nu scapa acestei campanii de cosmetizare, ce doreste mortis impodobirea Casei Domnului dupa canoanele decorative specifice interioarelor unor piese de-ale conului Caragiale.

Nimeni nu ar avea ceva de obiectat in cazul interioarelor bisericilor taranesti, adica autentic populare, in care stergarele alese cu grija, orneaza elementele mai importante, in special icoanele, creionand subtil, dar cu hotarare, drumul de la

Casa Domnului la casa taraneasca. Numai ca, in cazul unor spatii care nu sunt unitare stilistic, folosirea unor asemenea elemente "populare" - care, cel, mai adesea, au pierdut drumul autenticului, esuand in "arta de mahala" - nu are rezultatele scontate. Impresia degajata este aceea a unei lamentabile lipse de discernamant artistic, care ar putea induce gandul vreunei falii permise, intre frumusetea specifica a lui Dumnezeu si frumusetea locasului Sau.

Lasand la o parte aspectul unitatii stilistice, greu de respectat, in astfel de biserici frapeaza si numarul mare al elementelor decorative prezentate mai sus. Impresia este de expozitie cu produse artizanale, cat mai multe exponate intr-un spatiu cat mai restrans.

Fenomenul pervertirii estetice, prezent si in spatiile eclesiale, poarta numele de kitsch. Termenul de origine germana kitsch, desemnand arta de prost gust sau pseu-do-arta, este greu traductibil. Dupa unii, el s-ar raporta etimologic la expresia engleza sketch desemnand improvizatie. Dupa altii ar fi vorba de "simpla prescurtare a formulei autohtone etwas verkitschen, care, ea insasi, se cere tradusa mai pe larg in etwas biliing losschlagen, adica ceva aproximativ degradat, apt a fi vandut ieftin". Cuvantul este foarte cunoscut in germana vorbita, dar cu sensul modern el apare la Miinchen, in 1860; Kitschen inseamna "a face ceva de mantuiala", iar verkitscen, "a degrada, a poci, a maslui", asadar a vinde cuiva altceva in locul lucrului soliciat.

In tara noastra, primul care a tratat problema kitsch-ului a fost Lucian Blaga in Arta si valoare, pentru a desemna o structura deplasata, care s-a sustras legii non-transponibilitatii, acea lege care, dupa opinia filosofului roman, "decreteaza ca structurile obiective ale esteticului natural nu pot fi transpuse intocmai in arta fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala, si nici invers: structurile obiective ale esteticului artistic nu pot fi transpuse aidoma in natura, fara de a-si pierde aci calitatea lor initiala"7.

Aceasta abatere constituie o structura numita "para-estetica" (para-kalie), dat fiind faptul ca nu exista nici un termen in limba romana, sau in alta limba, care sa caracterizeze mai bine acest estetic sau frumos deplasat. "Germanii recurg la de-signarea dezaprobativa prin cuvantul "kitsch", cand e vorba despre un anume pretins frumos, care unora le produce totusi placere. O traducere a termenului Kitsch e imposibila. Kitsch-ul e insa neindoios unul din cazurile paraesteticului. Se uziteaza cuvantul german in practica zilnica a gustului si in critica artistica. De altfel, cuvantul grecesc, pe care-1 propunem (paraesteticul, para-kalia) reda mai bine, decat cuvantul, german, contraventiile la legea nontransponibilitatii".

Fenomenul respectiv este indisolubil legat de arta, "asa cum neautenticul este legat de autentic. "O farama de kitsch exista in orice fel de arta", spune Broch, fiindca in orice fel de arta exista un minimum de conventionalism, de dorinta de a face pe placul clientului, de care nu este scutit nici un maestru". Kitsch-ul a patruns in lumea artei, e drept ca pe poarta din dos, dar acum figureaza in dictionare, iar maine va putea fi prezent in antologii si poate, chiar in colectii de arta.

Exista, deci, "o arta kitsch sau mai degraba un kitsch al Artei, care se refera fie la obiecte de arta, in sensul clasic al termenului, fie la un anumit tip de aranjare a acestora intr-un cadru dat si la relatiile dintre ele". Spatiile de cult sunt dintre cele mai vulnerabile la acest fenomen, dat fiind caracterul sintetic al lor, dar si datorita scopului ce trebuie sa-1 indeplineasca si care e socotit, adesea, a scuza mijloacele. Arhitectura, pictura si sculptura, cauta fiecare prin mijloacele de exprimare specifice, sa materializeze intr-o formula ideala categoria estetica a frumosului. Un univers al frumosului menit sa participe la rugaciunea ce se inalta in acel loc. Biserica nu este doar invelisul constructiv menit sa adaposteasca slujbele, ci, prin intreaga sa alcatuire, ea participa - sau ar trebui sa o faca - la cultul divin ce se desfasoara acolo. Aceasta este finalitatea artei eclesiale, dar care este adesea rastalmacita.

Scopul zidirii unei biserici si al inzestrarii ei cu toate cele necesare este, bineinteles, acela de a oferi un spatiu material necesar savarsirii sfintelor slujbe. Prevalandu-se de aceasta, in lipsa unui discernamant, exista riscul de a ajunge la conceptia ca numai savarsirea cultului divin conteaza, doar desfasurarea slujbelor este importanta, nu si nivelul estetic al artei religioase respective. De dragul rugaciunii este admis orice compromis, dat fiind faptul ca, in orice arta cu program, ramane in prim plan indeplinirea principiului finalitatii.

Conform respectivului principiu, opera de arta ar fi cu atat mai frumoasa cu cat este mai aproape de scop pentru care a fost anume creata. "Astfel, crestinismul si toate religiile dinaintea lui si de dupa el au considerat dintotdeauna ca artistii aveau obligatia de a fi slujitori credinciosi ai unei credinte. Or, faptul ca credinta crestina a inspirat nenumarate capodopere nu inseamna catusi de putin ca tot ceea ce-l proslaveste pe Hristos poate nazui la calitatea de opera de arta! Aceasta se poate constata atat de des la asa-numitele expozitii de arta sacra si, din pacate, si mai frecvent indata ce pui piciorul in unele biserici".

Daca tematica artei respective este religioasa si daca ea este in slujba cultului, pentru unii nu mai conteaza daca valoarea estetica este la fel de inalta. In privinta artei iconografice se "uita" adesea ca ea apartine deopotriva esteticului si teologicului. La o privire superficiala s-ar putea crede ca ceea ce conteaza e doar reprezentarea, ca arta icoanei, teologie a frumusetii s-ar putea reduce doar la arta reproducerii Imaginilor sfinte, indiferent de calitatea lor artistica. Fapt care ii determina pe unii sa creada ca importanta este doar prezenta unei imagini, atat si

nimic mai mult. "In folosirea lor cultuala, icoanele sunt toate egale. Ca instrument de rugaciune, cea mai neindemanatica mazgaleala (s.n.) e acceptata. in acelasi cadru, nu exista o diferenta intre Madona sixtina si o oarecare "fecioara de la Lourdes", din ghips, colorata in alb si albastru". Fenomenul degradarii estetice a icoanei nu face decat sa adanceasca golul dintre domeniul teologic si cel artistic, determinandu-i pe unii sa creada ca Biserica Ortodoxa ia sub aripa ei proteguitoare kitsch-ul, pe motiv ca subiectul religios scuza mijloacele de exprimare, astfel ca se admite introducerea lui in cult.

In lumea iconografica intalnim uneori situatii in care se renunta la teologie preferandu-se doar mesajul estetic sau invers, renuntandu-se la estetic in favoarea propovaduirii cu obstinatie doar a mesajului religios. Fenomenul a fost intalnit pentru prima data in lumea catolica, din dorinta de a castiga masele, si tot acolo au fost emise parerile pro si contra. Mai ales in perioada Contrareformei cand se cauta castigarea sufletelor pe orice cale si cu orice pret, Biserica Catolica a acceptat orice opere de arta care induiosau si impresionau, indiferent de valoarea lor artistica. Important era ca ele sa se adreseze credinciosilor intr-un limbaj artistic mai la nivelul lor. Se cauta crearea unui gen de arta religioasa care sa se adreseze "celor multi", sa se pogoare la nivelul pregatirii lor, sau al lipsei de pregatire artistica.

In cartierul Saint-Sulpice, care poarta numele unui ordin religios al Bisericii Catolice, se vindeau opere de arta religioasa in stil neobizantin, ale secolului XIX, alaturi de produse ale artei catolice realizate intr-o maniera stangace si, adesea, de prost gust. Printr-o incercare de a crea o arta "populara" - care sa fie accesibila si paturilor sociale mai putin, sau deloc cultivate - s-a ajuns la o anume maniera de reprezentare artistica a chipurilor sfinte, adesea fara prea mare tangenta cu arta.

Printr-o "saracire" estetica voita, arta de la Saint-Sulpice incearca sa devieze interesul manifestat exclusiv pentru arta. Ceea ce trebuie sa atraga atentia este doar chipul pictat si nu felul in care este el realizat. Se urmareste ca, in fata unei picturi sulpiciene, orice gand legat de stilul pictural sau autor sa inceteze. Arta dispare pentru a face loc doar religiei; o alta forma de divort spiritual intre cele doua domenii de manifestare ale spiritului uman.

Daca in fata unei Fecioare de Rafael, sau de oricare alt pictor celebru, reactia prompta este aceea de a recunoaste numele care a facut celebra panza respectiva, trecandu-se pe plan secund prototipul in fata unei Fecioare sulpiciene se urmareste sa fie recunoscuta "Fecioara insasi. Mai mult decat "arta mare", arta sulpiciana practica, asadar, saracirea imaginii si transferul venerarii de la imagine spre original. Arta ei saraca (arte povera) involuntara o asigura cel putin impotriva tentatiei de a confisca vreodata veneratia in profirul imaginii, o apara, asadar, impotriva oricarei tiranii a imaginii. Acest paradox al artei sulpiciene nu este evident de ajuns pentru a compensa slabiciunea evidenta a artei religioase din secolul XX; el explica cel putin de ce tocmai, ba chiar contributia unor artisti notabili n-a schimbat nimic din acest esec".

De multe ori, de-a lungul istoriei artei, dorinta de a fi pe plac poporului sau de a asculta numai de "glasul evlaviei", a dus la nasterea unor interioare de biserici al caror stil friza prostul gust. Paul Freart de Chantelou - amator de arta, prieten cu Poussin si insotitor al lui Gian Lorenzo Bernini in timpul vizitei sale in Franta - povesteste reactia pe care a avut-o aceasta cand a fost pus in fata unui altar iezuit, despre care ei credeau ca era situat prea jos cand, de fapt, el era excesiv de prost alcatuit. "Eu le-am amintit ca acum douazeci de ani le-am atras atentia ca isi strica biserica tot umpland-o, asa cum se vede, cu ornamente urate, dar ca pe atunci aveau la ei pe un anume parinte de Rans, pe un frate Pierre si un Flamand pe care ii socoteau profeti in ale arhitecturii; acestia le-au stricat acest frumos naos; ei mi-au raspuns atunci ca numarul celor necunoscatori era mult mai mare decat al celor priceputi si ca trebuia sa placa multimii care iubeste lucrurile astfel impodobite. Au adaugat ca domnul cardinal de Richelieu cand a intrat pentru prima data a gasit ca e foarte frumos. Le-am spus ca el a fost un foarte mare,ministru, dar ca se pricepea putin la arhitectura".

Compromisul realizat de acest gen de arta este considerat de catre Maurice Denis - autorul, intre altele, a unei istorii a artei crestine - a fi o minciuna, una din formele sub care falsul se poate strecura si fixa in lumea artei religioase. "Toata aceasta arta (este vorba despre arta de la Saint-Sulpice, n.n.) este o minciuna, imprumuta din legenda, care este imprimata sub imagine, admiratia si veneratia pe care imaginea insasi ar trebuit s-o poarte in ea. Ce altceva decat o irosire de devotiune este acest respect, desigur laudabil, dar atat de prost inteles, ce a fost risipit in reprezentari mincinoase si urate? Da, e o arta mincinoasa, o arta prin care diavolul ii inlantuie pe crestini impiedicandu-i sa-L onoreze pe Dumnezeu cum se cuvine. Ce trist este atasamentul sufletelor pioase fata de o asemenea arta a minciunii: ea departeaza de religie orice efort al artistilor sinceri care ar vrea sa ridice arta crestina deasupra acestor detestabile traditii.

Astazi, in lumea artei religioase occidentale se vorbeste frecvent despre fenomenul kitsch, existent in imaginea unui, "Hristos siropos" sau in "suvenirurile de la Sfanta impartasanie intitulate "cu Iisus in inima", unde elementele sacramentului se transforma in bomboana", sau despre "Impostura celor care falsifica divinul! (Si care-si mai si comercializeaza operele sub forma articolelor de pietate.)".

Pe de alta parte, necunoasterea sau nerecunoasterea faptului ca la pictarea unei icoane, evlavia nu poate suplini talentul, poate duce la situatia in care un preot, cumsecade si la locul lui in parohie, incepe sa picteze icoane, neavand nici cea mai mica tangenta cu sfera esteticului. Icoanele lui se adreseaza enoriasilor sai, iar evlavia sa si faima de traitor autentic "gireaza" artistic opera picturala.

Tot asa, capacitatile miraculoase de care se zvoneste ca ar fi invredniciti unii preoti, conduc la stocarea in biserici a unui numar impresionant de obiecte apartinand celor ce se doresc a fi vindecati. "Am vazut candva intr-un altar, la o parohie al carei preot trecea drept mare "tamaduitor", rafturi ca in magazin in care erau insirate toate aceste obiecte si m-am intrebat ce ar fi zis Mantuitorul daca ne-ar fi vazut si daca nu ne-ar fi apostrofat ca am transformat Casa lui Dumnezeu in casa de negot".

Astfel, in incaperea sfantului altar, pot fi intalnite obiecte de lenjerie intima, posete, genti sau portofele. Intr-o asemenea invalmaseala cu nazuinte pseudo-ta-maduitoare, cu greu s-ar mai putea gasi vreo corespondenta intre respectivul altar si Ierusalimul ceresc, a carui icoana ar trebui sa fie. Dar sufocarea spatiului ecle-sial cu fel de fel de obiecte, care mai de care mai nepotrivite, isi mai gaseste o justificare "si in nevoia fireasca si extrem de laudabila de a aduce prinos de recunostinta pentru binefacerile primite.

Dintotdeauna crestinul a simtit nevoia sa multumeasca in momentul in care rugile i-au fost ascultate, si asa au fost impodobite ori reparate lacasurile de cult, sau au aparut noi ctitorii. Cea mai la indemana era insa ofranda de mici dimensiuni, dar nu mai putin valoroasa, aparand ceea ce se cheama ex-voto. Numai ca, lipsa unei selectii a acestor donatii poate crea situatii cel putin ciudate, cum ar fi unele icoane ce poarta in partea inferioara siruri de lantisoare, inele, chiar ceasuri si bratari, a caror luxurianta bogatie contrasteaza cu sobrietatea specifica chipului sfinteniei.

In acest context, recunostinta, paraseste sfera bunului gust artistic, dar isi camufleaza aceasta lipsa, suprapunandu-se peste un mod de manifestare specific crestin, milostenia, se ascunde in umbra acesteia, justificandu-si goliciunea estetica prin surplusul de religiozitate. Nimeni nu s-ar gandi sa condamne impulsurile generoase care i-au animat pe donatori, numai ca, darul milosteniei nu poate justifica, sub nici o forma, lipsa bunului-simt artistic. Dupa spusa Sfantului Apostol Pavel, darurile sunt impartite fiecaruia in chip diferentiat, insa prezenta unuia nu semnifica automat si prezenta celorlalte.

Daca elanul "cosmetic" nu este stavilit cum trebuie, el nu se fereste sa inunde pana si spatiul sacru al lacasului de cult, sfantul altar, sfanta masa, chiar si chivotul sfant. Astfel pot fi intalnite situatii in care chivotul este purtatorul a tot soiul de podoabe femeiesti - lantisoare, cruciulite, verighete, inele, rozarii - fapt ce poate fi catalogat drept o adevarata impietate, chiar profanare sau sacrilegiu".

Astfel, forma de kitsch artistic - generat de lipsa gustului in alegerea elementelor constitutive ori in armonizarea acestora - este dublata de un soi de kitsch religios, cu consecinte la fel de grave. Cele doua forme coexista si se justifica reciproc, una ascunzandu-se in spatele celeilalte si ducand la transformarea bisericii in depozit de obiecte, care mai de care mai in dezacord cu sacralitatea si destinatia spatiului respectiv. Arta religioasa se adreseaza celor multi, iar emotivitatea religioasa este un "ingredient" care nu poate lipsi, drept care domeniul artei respec-

tive este "continuu amenintata de kitsch, de care se contamineaza, iar o buna parte din ea cade in kitsch.".

Din acest punct de vedere cele mai vulnerabile la patrunderea fenomenului kitsch sunt centrele de pelerinaj. Ele constituie puncte de interes religios, a caror stralucire eclipseaza cel mai adesea celelalte lacasuri de cult, avand faima unui anume fel de "infailibilitate" spirituala. Atrag un numar enorm de pelerini, care nu pot parasi acel loc deosebit fara un cat de mic obiect, un remember al sfinteniei spatiului pe care l-au strabatut. in asemenea conditii, obiectul-suvenir, antidotul uitarii, specific turismului, isi face aparitia aici sub forma suvenirului religios. Din pacate, forma sa de manifestare nu difera substantial de cea a confratelui sau turistic. Sunt preferate obiectele de mici dimensiuni, posibil a fi purtate permanent, si in scopul feririi de fortele malefice. in privinta formelor de manifestare ale "turismului religios" imaginatia nu pare sa aiba bariere, fiind extrem de inventiva in a "inzestra" cu chipurile sfintilor cele mai diverse obiecte.

In acest sens, a fost alcatuit chiar o lista a produselor kitsch - de catre Consiliul municipal al orasului Oberammergau, oras invadat de suveniruri si produse de artizanat religios - lista, in care figureaza, printre altele: "1. Realizarile de proasta calitate, lipsite de talent si de grija in executie, din orice material, care nu au nimic comun cu lucrarile autentice de arta populara, din domeniul picturii si al sculpturii. 2. Transpunerile unui sentiment religios intr-un obiect cu destinatie profana, ca de exemplu jucariile cu Crucea Patimilor pe rotile, batistele si cravatele ornamentate cu chipul Fecioarei, precum si alte simboluri religioase deturnate de la scopurile lor, Cristi care fac cu ochiul etc".

Una din "bolile" fenomenului kitsch este minciuna. Realizarea respectiva este un substitut al adevaratului produs, nefiind decat un fals ce se manifesta in varii forme. Una dintre ele este surogatul, ce se defineste intotdeauna drept "produs, realizat la scara industriala, menit a inlocui, pe piata, un bun de larg consum cautat, fara a poseda, totusi, calitatile acestuia. Cand produsul autentic lipseste sau este foarte rar, ti se ofera - iar cateodata esti nevoit sa accepti constient, in lipsa de ceea ce te intereseaza - surogatul".

Aparitia sa a fost favorizata de dezvoltarea industriei, ce permite si nuantarea mijloacelor de reproducere in masa, astfel ca, in secolele XIX, dar mai ales XX, infloresc indeosebi "doua tipuri de surogat estetic: copia sau reproducerea, la dimensiuni reduse, a unei sculpturi, a unei picturi cunoscute, bunaoara, si produsul ce "aduce o opera de arta" in general". Comertul cu bibelouri, produse ale artei populare dar mai ales "suveniruri" este nelipsit, integrat de mult, in mod special, in industria turismului. In privinta copiilor sau a reproducerilor ar trebui precizat faptul ca, atata timp cat ele nu-si depasesc statutul de "inlocuitor" al realului obiect, nefiind tratate ca opere de arta autentica, "nu intra in categoria surogatelor, ci raman accesorii autentice ale informatiei culturale, necesare oricarui om instruit".

In acest context, o problema o constituie reproducerile dupa icoane celebre, realizate prin mijloace tehnice din ce in ce mai performante, al caror rezultat doreste sa imite cat mai fidel icoana respectiva, daca se poate, si cu invechirea survenita in timp. Personal nu consider reproducerile pe hartie ca fiind kitsch-uri, desi teologii rusi se declara impotriva lor, considerand ca este preferabil un xerox dupa o icoana autentica in locul unei picturi ce desfide orice canoane iconografice si estetice. In general, cand un lucru este greu de gasit sau extrem de scump, fiind astfel inaccesibil celor multi, se pune, firesc, problema gasirii unui inlocuitor, "mai lesne procurabil, posedand calitati asemanatoare, cel putin la prima vedere".

Intr-un interviu, regretatul pictor Horia Bernea a fost intrebat cum vede "icoana de azi, icoana-kitsch, de care sunt invadate consignatiile, chiar si bisericile? Nu ma refer la realizarea artistica, dar poate fi un xerox o icoana?". "- Da, dar depinde dupa ce a fost facut xerox-ul. Duhul se transmite pe diferite cai, pe cele mai neasteptate. Kitsch-ul iese din neadecvare. Practic, kitsch-ul nu este o lipsa de gust; de unde apare lipsa de gust, brusc, o data cu perioada de industrializare? Pana atunci lumea avea gust si dupa aceea nu mai are?". La o citire superficiala s-ar parea ca pictorul ar fi avocatul fenomenului kitsch iconografic, dar de fapt, el i-a apararea fenomenului industrializarii manifestat acum si in cadrul artei iconografice. Nu este solutia cea mai fericita, si nici recomandata, dar, pentru foarte multi, reprezinta o cale de a avea macar chipul unui chip pictat in maniera traditionala ortodoxa.

Frumusetea autentica nu este pe placul tuturor si, adesea, chiar respinsa, fiind preferata o pseudo-frumusete, familiara unei anumite categorii de populatie, sensibila doar la manifestarile pseudo-culturale. Surogatul culturii este destinat si preferat, tocmai de aceia, care sunt si raman insensibili la valorile veritabilei culturi, fiind, in schimb, sensibili la un anume gen de subcultura. "Kitsch-ul, folosind ca materie prima simulacrele degenerate si academicizate ale culturii adevarate, intampina cu toate onorurile aceasta insensibilitate si o cultiva. Aceasta este sursa profiturilor sale. Kitsch-ul este mecanic si functioneaza prin formule. Kitsch-ul e facut din experienta mediata si din senzatii false. Kitsch-ul isi schimba stilul, dar ramane mereu egal. Kitsch-ul este compendiul a tot ceea ce este bastard in viata timpului nostru. Kitsch-ul pretinde ca nu cere nimic propriilor clienti, afara de banii lor, - nici macar timpul lor". El intretine o stare de minciuna artistica, irezistibila, de altfel pentru cei neobisnuiti cu adevarul.

Fenomenul kitsch-ului este intotdeauna o dovada a mediocritatii, apartinand unei arte de mase, acceptata si dorita de acestea. Acest principiu este, de fapt, nodul gordian al kitsch'ului, imposibil de descalcit. Mediocritatea este ceea ce leaga produsele artistice, "ceea ce le topeste intr-un ansamblu de perversitati estetice, functionale, politice sau religioase. Mediocritatea sta la baza eterogenitatii, kitsch-ului, usurand consumatorilor actul de absorbtie si raspandirea lui in toati domeniile". Kitsch-ul este legat de un anume stil de viata, in care isi poate gasi

autenticitatea, fiind un stil pe masura omului mediocru, creat pentru si, uneori, chiar de catre acesta, sau, dupa expresia lui Jurgen Eick, kitsch-ul este pe masura omului mediocru. "Se traieste mai usor cu arta stil Saint-Sulpice, decat cu arta romanica, problema care i-a preocupat si pe teologi". Chiar reprezentarea unui "Dumnezeu cu barba sura" poate fi considerata o manifestare a "kitsch-ului teolo-gumenic", atat de raspandit in zilele noastre, a carui aparitie poate fi explicata de "cerintele unui public cu gusturi stricate".

Daca in cercurile inalte, cu veleitati intelectualiste, era preferata o arta rafinata, de sorginte italiana, in randul celor mai putin scoliti, orice maniera picturala era acceptata. De pilda, in arta sacra romaneasca, la sfarsitul secolului XVIII, dar mai ales in cel urmator, mesterii au inceput sa apartina mediului popular. Ei reprezentau astfel, o alta categorie sociala, asemenea celor care beneficiau de lucrarile lor, acestia din urma cerandu-le o pictura de un anume tip. Comanditarii nu mai erau "curtea domneasca, inaltul cler si marea boierime, ca in trecut, ci burghezia in ascensiune, clasa mestesugarilor si chiar cea a taranimii. Fara pregatirea rafinata a celor dintai, acestia-se simteau desigur mai la indemana in prezenta produselor artistice ale unor mesteri - mai dotati desigur ca ei - dar din aceeasi plamada spirituala cu ei". Un autor se intreba "cum deosebim o icoana autentica de produsul banal al imaginatiei omenesti, de kitsch-ul, nu neaparat artistic, ci, mai ales, teologic (s.n.)". Ma intreb daca se poate opera vreo diferenta intre planurile artistic si cel teologic. Faptul ca o neascultare a uneia dintre porunci, duce cu sine la stricarea intregii Legi, conduce firesc la convingerea ca exista o reciprocitate intre formele de manifestare ale kitsch-ului. Nu se poate spune ca alterarea trairii spirituale nu ar afecta catusi de putin si manifestarea artistica, caci fiecare este oglinda celeilalte. Intre universul spiritual si cel estetic exista o intrepatrundere si o determinare reciproca, fiecare fiind responsabil de caderile si deviatiile celuilalt.

Chiar si sentimentalismul specific unui anume tip de religiozitate, socotit a fi adesea singurul autentic, este o forma de manifestare a kitsch-ului spiritual, ce se transpune firesc in cel iconografic. Dupa cum exista tendinta catre un "martiraj" inutil, de dragul sacrificiului si al propagandei ce ii urmeaza intotdeauna, care nu poate vibra decat in cazul suferintei teatrale, tot asa exista si o tematica aparte, ce prefera etalarea durerii, in mai toate formele ei de manifestare. Accentul pus pe trairea omeneasca, in fapt, mult prea omeneasca, a momentelor cheie din istoria mantuirii, conduce in final la aparitia unei arte sentimental-dulcege, un surogat ce doreste a suplini imaturitatea spirituala.

In lipsa autenticei trairi a durerii, in absenta fondului, se recurge firesc la o forma cat mai sofisticata, din care ar trebui sa izvorasca un potop de sentimente.

Daca, pentru unii, lacrimile induiosatoare ce umezesc ochii sunt un semn ca arta respectiva a rusit sa urneasca sufletele din loc, pentru altii, dimpotriva, ea nu reuseste decat sa fie o dovada in plus a faptului ca goliciunea sufleteasca nu se acopera cu frunze de smochin. Este un semnal de alarma. O marturie a unei forme de traire spirituala ce simte permanent nevoia biciuirii imagistice, fara de care parca n-ar putea sa vibreze la iubirea divina.

Genul de pictura religioasa ce corespunde unei asemenea trairi spirituale are o tematica aparte - sunt preferate momentele impresionante, cum ar fi: Patimile, minunile, viziunile - si un mod lacrimogen de tratare. in asemenea conditii nu apare numai pericolul devierii artei sacre in cea religioasa - aceasta din urma prezentand atatea realizari, remarcabile din punct de vedere artistic - ci de devierea respectivelor productii intr-un univers al manifestarilor sentimentaliste, aflate adesea in afara celor mai elementare principii estetice. Respectiva "icoana" a parasit de mult domeniul frumosului autentic, esuand in sfera penibilului.

Si totusi, nu s-ar putea spune ca "kitsch-ul se naste dintr-o nevoie intima a omului. Creandu-si cale libera catre spiritele inculte si naive ingenui, care nu sunt capabile inca de o alegere matura in numele unor exigente culturale adevarate, kitsch-ul patrunde in suflet ca infectia intr-un organism incapabil de rezistenta". Privit doar din punctul de vedere al esteticii, kitsch-ul este mai mult o atitudine fata de arta, decat un anume stil artistic, "mai curand un tip de raport intre om si lucruri, decat un lucru anume, un adjectiv, mai curand decat un substantiv, el este, in mod cert, o modalitate estetica de relatie cu mediul inconjurator".

Din punct de vedere spiritual, kitsch-ul religios este pervertirea autenticei trairi a tainei iconografice, imposibilitatea pregustarii frumusetii imparatiei cerurilor. Datorita pervertirii suferite in urma caderii in pacat, este lesne de inteles de ce, cu toate ca fenomenul respectiv reprezinta o injurie artistica, incat toti fug de el, in acelasi timp, mai toti se molipsesc, atat artistul care ajunge sa cedeze gustului publicului, cat, mai ales, spectatorul.

Kitsch-ul "infrumuseteaza" realitatea, ""poetizeaza" in aparenta proza vietii si de fapt "prozaizeaza" poezia ei autentica. Kitsch-ul toceste conflictele, suprima calea inlaturarii lor, "alina" dureri fara a le descoperi cauza, acopera rusinat rani ce s-ar cuveni vindecate. Si este cu atat mai rau cu cat face toate acestea cu "bunavointa" si cu "duiosie"". Pseudo-frumusetea etalata nu are cum sa ostoiasca setea dupa frumosul autentic. Ramane mereu vie si nepotolita dorinta de a vedea, partial si dupa puterea fiecaruia, frumusetea zilei a opta. Intre nazuinta catre frumosul artistic, specifica naturii umane, si dorul dupa frumusetea cea dintai exista o intrepatrundere mult mai trainica decat ar putea -parea la prima vedere. De fapt, nu se poate opera o separare intre frumosul artistic si cel spiritual. Drumul catre imparatia cerurilor trece intotdeauna numai prin biserica, icoana vie a frumusetilor celor nevazute. Nu exista decat o cale catre ele, iar aceasta nu trece niciodata prin "imparatia kitsch-ului".

Lector dr. MIHAELA PALADE

.

27 Ianuarie 2008

Vizualizari: 6936

Voteaza:

Fenomenul kitsch, intre estetic si religios 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE