Când am ajuns cu el de la Ploiești, era foarte frig. În luna noiembrie, pe 9. Avea o geacă foarte groasă pe el. Am reușit cu greu să i-o dau jos și să-l întind pe pat, cu ghetele în picioare. Nu voia să le dea jos din picioare, atât era de obosit. Aveam calculatorul deschis. Îi puneam tot timpul melodii cu Cleopatra Stratan, Andra sau povești. Îi plăceau Pinocchio și Frumoasa și Bestia, Lizuca cu Patrocle, și mai ales Peștișorul de aur. În ziua aceea nu voia nimic, durerea de cap nu-l lăsa. În timp ce încercam să-i caut pe calculator, el m-a strigat și mi-a spus:
– Mami, sunt istovit de oboseală, aș vrea să dorm, dar nu pot, pentru că este un bărbat cu haine colorate lângă mine, ca re-mi spune:
– Valentine, pe mine mă cheamă Nectarie, vino la mine.
M-am uitat speriată la el și atunci m-am gândit că a început să aiureze de la atâtea medicamente și i-am răspuns:
– Da, mamă dragă, așa este, dar important este acum să-ți iei medicamentul și să dormi.
A dat la o parte mâna mea cu medicamentul, spunându-mi:
– Sunt istovit de oboseală, vreau să dorm, dar Nectarie mă trage din pat, spunându-mi: „Vino la mine acum.”
L-am privit pe copilul de 8 ani înmărmurită. Era clar că vedea ceva, pe cineva, dar cum? Era orb, avea nervii optici tăiați. Instinctiv am mers la computer și am tastat „Nectarie” și mi-a apărut pe ecran chipul blând al sfântului, îmbrăcat în haine colorate. În acea zi de 9 noiembrie era ziua de pomenire a Sfântului Nectarie. Este un sfânt vindecător de cancer. M-am uitat în mărmurită la ecran și am înțeles că copilul îl vedea pe acel sfânt. Avea o înfățișare blândă și haine colorate. M-am dus la Valentin, spunându-i:
– Da, mama, ai dreptate, există un Sfânt Nectarie și într-adevăr azi e ziua lui. Odihnește-te, eu caut adresa bisericii și după ce dormi puțin mergem la el.
– Sunt istovit de oboseală. Vreau să dorm, dar nu pot, mă trage din pat.
Eu nu vedeam ca el fizic să se miște. Am căutat pe net adresa bisericii unde sunt moaștele Sfântului Nectarie. L-am ridicat în brațe pe Valentin și l-am dus în sufragerie. L-am pus pe canapea și și-a lăsat moale capul pe speteaza canapelei, fața făcându-i-se albă ca peretele. Am crezut că murise. L-am întrebat șoptit, cu spaimă:
– Valentin, îți e rău?
– Mami, sunt istovit de oboseală, dar du-mă la el.
L-am înșfăcat în brațe. Era ușor ca un fulg, slăbise mult, foarte mult. Cu toate că mânca mult, nu mai asimila. Disperarea își spunea cuvântul. L-am pus în scaunul cu rotile și am chemat repede un taxi, fugind la lift. Am dat adresa mănăstirii și am fugit. Altă mamă s-ar fi dus cu copilul la spital. Dar eu știam că trebuie să fie cineva, ceva mai puternic, mai presus de doctori. Mașina a oprit și am coborât căruciorul. L-am luat în brațe pe Valentin și l-am pus în scaunul cu rotile.
– Mama, Sfântul Nectarie este aici, tot drumul m-a ținut de mână. L-am privit uimită și am urcat dealul mănăstirii. El nu vedea că lumea stătea la rând până jos, la stradă, ca să se închine sfântului.
– Mami, uite ce spune Sfântul Nectarie: „Câtă lume este aici... jumătate din ei vor ajunge în iad.”
Am împins căruciorul până sus, am intrat în față la raclă. Racla era împodobită minunat, cum am văzut-o mai apoi și în alți ani. După aceea și călugării au făcut semn ca Valentin să fie ajutat cu căruciorul de gardieni să ajungă la sfânt. Cu o mare emoție și tremurând de slăbiciune, și-a pus capul pe raclă, trăgându-se cu greu cu mânuțele de raclă în sus din scaunul cu rotile.
– Sfântulețule, ia-mi durerile astea de cap. Te pup, pa, pa. Mă duc să mă culc, sunt obosit.
L-am pus în cărucior, a ajuns acasă, a adormit imediat. Când s-a trezit, a mâncat, era vesel și mi-a spus:
– Nu-mi mai dai tratamentul, nu mă mai doare capul.
Timp de doi ani după descoperirea miraculoasă a existenței acestui sfânt minunat, nu a mai avut niciodată nici măcar o durere de cap. Cu toate astea, la RMN ne arăta că tumoarea creștea. De la 8 la 10 ani a fost cel mai fericit copil. Mergea la școală, era cel mai bun din grupa lui. Era atât de obosit, punea capul pe măsuță și adormea.
Dar nu pleca din clasă pe un pat să adoar mă. „Dacă mama mea vine și nu mă mai găsește unde sunt?”
Își făcuse obiceiul după școală să meargă zilnic la Pizza Hut și pe urmă la slujba de seară, la vecernie, la Sfântul Nectarie. Nu lipsea niciodată. De multe ori adormea în cărucior, fericit, cu căștile în urechi, ascultând muzică sau povești, sau în timpul Liturghiei. Dar important pentru el era să fie în preajma Sfântului Nectarie.
Nu știu dacă în mintea lui de copil matur înțelegea noțiunea de sfânt sau persoană, cert este că vorbea cu Sfântul Nectarie ca și cum îl vedea. Nu-i plăcea niciodată să stea
în biserică. „Dacă intru înăuntru nu mă mai văd oamenii și nu mai pot vorbi cu ei.”
– Dragul meu, hai înăuntru, e foarte frig afară. Hai acasă, uite, plouă și ninge, e frig, am înghețat.
– Tu du-te acasă. Eu rămân cu Sfântul Nectarie. Tu tot timpul îngheți. Eu nu-l las singur. Tu nu vezi că eu sunt cald? Îl înfofoleam cât puteam de mult și i-am luat și o plăpumioară și o puneam pe el. Stătea nemișcat în scaunul acela ore în șir. Cu mănuși, fular, căciulă. Doar ochii i se vedeau. Într-o zi l-am văzut că s-a ridicat și mi-a spus:
– Du-mă la sfântulețul meu.
M-a luat de mână și țopăia. Când a ajuns în fața sfântului, a făcut o metanie până la pământ, și-a scos căciula și mănușile și, fără să-l văd eu, le-a băgat sub racla sfântului. L-am întrebat:
– Valentin, unde sunt mănușile și căciula? El, zâmbind ștrengărește:
– I le-am dus săracului sfânt al meu, ca să nu-i fie frig, că îngheța săracul. Lui Valentin îi plăceau enorm telefoanele mobile stricate, cu clapete mai ales. Oamenii erau fascinați de Valentin.
Toți care veneau la slujbă îl cunoșteau și se opreau să vorbească două vorbe cu el sau îi aduceau un pachețel, sau fericirea lui: dulciuri și telefoane stricate. Strânsese o pun
guță impresionantă, pe care și-o căra cu el la școală sau și la biserică. Când îi promitea o persoană că va veni, putea sta și o zi întreagă fără să mănânce sau să bea apă, nu mai să aștepte persoana respectivă. Iubea oamenii, iubea să vorbească, să iubească și să-i fie milă de oameni. Iubea mult pe o doamnă Aurelia, care-i făcea clătite. Știa că
femeia îl iubește și îi făcea toate poftele și se alinta cu ea. Și iar era mult iubit de părintele Ciprian Grădinaru, de la Paraclisul patriarhal, care l-a ajutat mult în viață, dar și după ce copilul a plecat la ceruri. Mi-a spus prima dată, când am mers la părintele Ciprian cu Valentin, părintelui îi curgeau lacrimi pe față, spunând:
– Acest copil va ajunge mai mare ca mine.
– Mai mare ca dumneavoastră? Cum adică? Ca ani? Ca înălțime? Ca statut?
– Vei vedea. Acest copil e copilul Sfântului Nectarie.
În prima seară, când ne-am întors din mănăstirea din Ploiești și fusesem la mănăstire la Radu Vodă, la hram, dimineața Valentin s-a trezit și mi-a spus:
– Mami, toată noaptea a stat lângă patul meu și s-a rugat un călugăr îmbrăcat în negru, care mi-a spus:
– Valentine, la Nectarie ai fost, dar de ce nu ai fost și la mine? Eu sunt Efrem.
Când am fost la racla Sfântului Nectarie, am văzut că lângă racla Sfântului Nectarie erau și moaștele Sfântului Efrem cel Nou.
Într-o zi, când am mers cu Valentin și s-au citit troparele celor doi sfinți, Valentin s-a dus lângă sfinți și, uitându-se cu ochii ficși la racle, a spus:
– Ce faci, sfințișorule? Dormi? Ai obosit, câte probleme are lumea asta? Altă dată vorbea cu amândoi sfinții:
– Vezi, Sfinte Nectarie, tu să stai în căsuța ta și tu, Sfinte Efrem, în căsuța ta. Să nu mergeți dintr-o parte în alta.
De sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului eram cu Valentin în biserică, la rând la icoana Maicii Domnului. O bătrână s-a oprit și i-a dat lui Valentin un leu. El a strâns banii în pumn, s-a oprit o clipă și, făcând stânga împrejur, s-a dus direct la icoana Maicii Domnului, a căutat cu degetul orificiul în care se puneau bănuții sau acatiste și i-a băgat fericit bănuțul acolo, spunând:
– Ia și tu, amărâto, să ai de o pâine. Și, întorcându-se spre mine, mi-a spus suspinând:
– Iartă-mă, mamă, te iubesc, dar mai mult o iubesc pe Măicuța Domnului.
Eram la Mănăstirea Radu Vodă și era de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Nu era nicio persoană în fața lui Valentin și nici la coadă. Și îi văd fața lui Valentin strălucindu-i de o mare fericire, spunându-mi: „Mami!!!! A venit în fața mea o femeie îmbrăcată în alb cu păr lung negru care îmi pune mâna pe cap și-mi spune... «Bună, Valentine, eu sunt Maria.» Și dea supra capului ei este un norișor din care coboară steluțe care se transformă în îngerași. Dar femeia aceasta nu are papuci în picioare!!! Și uite, acum ea intră în biserică, vorbește cu Sfântul Nectarie, iese prin turla bisericii și merge în cer să-și caute papucii!”
Odată l-am surprins făcând metanii în fața raclei Sfântului Nectarie și băgându-i un telefon sub raclă: – Ia, Sfinte Nectarie, să poți vorbi și tu cu îngerii.
Într-o zi când îi era rău, era în pat. Și-mi spune, uitându-se într-un colț: „Uite, îi vezi? Sunt toți trei: Sfânta Parascheva, Sfântul Dimitrie și Sfântul Nectarie, cu trei căni. Îmi pregătesc ceva să beau și uite, beau.” Eu nu-l vedeam fizic să bea ceva, cu toate că era treaz.
Valentin îl avea ca duhovnic pe părintele ieromonah Hrisant de la Radu Vodă. Îl iubea părintele. Cred că văzuse în el ceea ce văzuse și părintele Ciprian. curățenia lui
sufletească. I-a spus:
– Spune rugăciunile începătoare, Valentine.
– Dar nu le știu, părinte.
– Pune mâna și învață-le și ține post.
Într-o seară, Valentin se pune pe o parte, se întoarce cu o față foarte speriată spre mine și îmi spune: „Mami, este cineva urât și negru lângă patul meu și mi-e frică. Fă, te rog, o rugăciune, ca să dispară”. Am spus Tatăl nostru și el mi-a spus că a dispărut omul acela urât și negru.
Era miercuri și Valentin îmi spune:
– Nu ți-e rușine să mănânci carne?
Într-o zi, fiind post, duhovnicul lui a trecut pe lângă el, surprinzându-l cu o prăjitură Măgura în mână.
Îl întreabă: – Ce faci, Valentine?
– Părinte, am voie să mănânc Măgura? Iubesc prăjitura asta.
– Valentine, să-ți citească mama ta, dacă are lapte nu o poți mânca.
Și atunci, când a aflat că are lapte, a rămas cu ea în mânuță și primului om care a venit să vorbească cu el i-a dat prăjitura. Nu s-a atins de ea, că avea lapte.
– Spovediți-mă, părinte, îmi arde sufletul de păcate.
– Ce păcate să ai tu, mai, Valentine?
– Păi o urăsc pe doamna de engleză, să ajungă în fundul iadului, că mă chinuie să învăț engleză și eu îi spun că nu pot.
– Valentine, iubește și iartă. Așa i-a spus părintele o jumătate de oră, până când Valentin, smerit, îi spuse.
- Bine, o iert, părinte.
Valentina Burda
Fragment din cartea "Copilul Sfantului Nectarie - Nevazatorul care vedea sfinti", Editura Areopag
Cumpara cartea "Copilul Sfantului Nectarie - Nevazatorul care vedea sfinti"
-
Sfantul Nectarie - vindecatorul de cancer
Publicat in : Credinta -
Sfantul Nectarie Taumaturgul, vindecatorul de cancer
Publicat in : Vietile sfintilor -
Cum l-am cunoscut pe Sfantul Nectarie
Publicat in : Religie -
Sfantul Nectarie, ocrotitorul meu si al familiei mele
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.