Cred că orice tată şi mamă s-au întrebat la un moment dat: „în ce măsură să restricţionăm libertatea copilului? E nevoie de stricteţe părintească?" Să vorbim deci despre libertate şi interdicţii.

Cea mai simplistă definiţie a libertăţii este „posibilitatea de a face tot ce îţi doreşti". Orice om care se gândeşte la această temă va înţelege că în realitate este mult mai complicat. Un preot din Moscova spunea că poruncile nu simt interdicţii, ci sunt semne rutiere, steguleţe care îngrădesc o groapă pe drum. „Atenţie, pericol!" - ne indică acestea. Orice persoană care călătoreşte este liberă să ignore semnele şi indiciile, dar viaţa sa se va afla în pericol. Astfel, şi poruncile ne avertizează: „Atenţie, este păcat!" Dacă îl veţi săvârşi, vă veţi expune şi trupul, şi sufletul pericolelor. Orice interdicţie morală ne limitează libertatea în cele mici, ca să ne salveze din- tr-o mare lipsă de libertate, iar uneori chiar de sclavie.

„Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului" (Ioan 8, 34). De exemplu: „Nu consuma droguri!" Cred că nu e nevoie să explicăm nimănui ce înseamnă dependenţa de droguri. Despre ce libertate mai poate fi vorba în aces caz? „Nu curvi!" Omul care trăieşte în curvie se privează complet de libertate. El nu poate trăi fără această patimă nici în gânduri, iar de bolile de care suferă nici nu mai amintim. Promiscuitatea sexuală precoce duce la impotenţă chiar în timpul tinereţii. In America, acesta este un fenomen obişnuit. Dacă nu există înfrânare în copilărie şi adolescenţă, se poate întâmpla ca omul să nu poată avea o viaţă sexuală normală mai târziu. „Să nu ucizi, să nu furi!" Aici, totul este dar. Pe udgaşi şi pe hoţi îi pedepseşte statul însuşi prin privare de libertate. Orice patimă sau vidu duce la pierderea libertăţii, la robie. Da, eşti liber să păcătuieşti, să săvârşeşti o infracţiune, dar să ştii că ulterior nu vei mai fi liber. Aceasta nu este libertate, ci mai curând ultima dorinţă a condamnatului.

Să nu vă fie frică de interdicţii. Toată viaţa noastră constă în ele. Codul penal e plin de restricţii. Codul rutier e compus numai din norme şi interdicţii. Chiar şi legile fizicii şi ale naturii conţin interdicţii. Amintiţi-vă de orele de chimie: „La început torni apa, apoi acidul; dacă procedezi invers, vei da de necaz." Unii consideră că fructul interzis este dulce, iar, prin interzicerea acestuia, noi le provocăm copiilor un interes sporit pentru subiectul interzis. Accesibilitatea a condus întotdeauna la excese. Printre cauzele dependenţei de droguri şi de alcool a tinerilor de astăzi, cercetătorii susţin, în primul rând, nu atât lipsa unei activităţi, a unui program sau a altor factori, cât accesibilitatea alcoolului şi a drogurilor. Prin urmare, interdicţiile sunt un lucru bun dacă sunt rezonabile. Este indicat să convingem copilul că interdicţiile nu sunt pedepse, ci reguli după care trăiesc oamenii, inclusiv adulţii. Faptul că noi (adulţii) trăim după reguli concrete şi nu le încălcăm poate fi o confirmare solidă a cuvintelor noastre. A-i pretinde copilului să nu fumeze, iar noi să fumăm, a-i interzice să vorbească urât, iar noi să înjurăm, este lipsit de sens.

Copilul va încerca, cât de puţin, să imite păcatele părinţilor. Mama sau tatăl, comiţând o faptă rea, oferă copiilor permisiunea de a face acelaşi lucru. Dacă tatăl (care este o autoritate) face acest lucru, eu de ce nu pot?

Totuşi, interdicţiile nu trebuie să fie lipsite de sens şi nici prea numeroase. Copilul are dreptul să ştie de ce i s-a interzis să facă un anumit lucru. Se face uz de autoritate şi putere părintească în mod rezonabil doar în anumite condiţii. Am menţionat deja că interdicţiile dese precum: „nu se poate", „să nu îndrăzneşti", „ruşine" se transformă într-un zgomot de fundal, iar copiii nu le mai recepţionează la un moment dat.

Chiar şi un copil mic trebuie respectat ca personalitate. Iar copiii apreciază aceasta foarte mult. Dacă spui: „Tu eşti copil mare, vei merge în curând la şcoală. Adună, te rog, jucăriile!" - aceasta, negreşit, va lucra mai eficient decât ţipetele: „Strânge imediat jucăriile de pe jos!" A responsabiliza copilul, făcând apel la faptul că e deja mare, este foarte util. De ce în sate copiii se maturizau pe la vârsta de 12 ani? Pentru că erau trataţi ca nişte maturi şi aveau în ei încredere ca în adulţi.

In acest sens, menţionăm că lenea este dăunătoare la orice vârstă. Copiii, de la inactivitate încep, pur şi simplu, să-şi iasă din fire. Activităţile la domiciliu, în anumite cluburi sportive sau în studiouri de creaţie sunt posibile, dar lectura este ceea ce le trebuie copiilor cu adevărat. Ca să nu aibă timp de păcat, de toane sau capricii, trebuie să aibă o rutină, un program mai complex. Desigur, într-o familie cu mulţi copii aceasta se rezolvă mult mai uşor.

Respectând copilul, nu trebuie totuşi să-i faceţi toate poftele. Copiii sunt foarte isteţi. Ei îşi amintesc bine ce trucuri merg şi cum să-i influenţeze şi să-i manipuleze pe părinţii lor, fără să-l fi citit pe Dale Camegie. Aici, desigur, e nevoie de rigoare şi consecvenţă. Dacă interzicem ceva, trebuie să ne ţinem de cuvânt până la capăt, fără să cedăm în faţa rugăminţilor, obosiţi de mofturile copilului. Ambii părinţii trebuie să susţină aceleaşi opinii. Dacă tatăl a interzis ceva, iar mama, dimpotrivă, a permis - este total antipedagogic. Toţi copiii sunt capricioşi, dar acest lucru nu ar trebui să devină regulă. Capriciile au loc mai ales atunci când copiii ştiu că pot obţine prin lacrimi şi mofturi ceea ce vor de la părinţi. Este important să prevenim acest comportament. In cazul în care un copil ştie că nu va obţine nimic prin asemenea manevre, nu va mai fi atât de capricios. Nu ştiu dacă acest lucru este corect, dar împreună cu soţia mea folosim metoda şocului uşor, şi anume, atunci când copiii sunt capricioşi, schimbăm subiectul, le distragem atenţia, dacă ne cer un lucru, le oferim altul. Dar niciodată nu respectăm cerinţele capriciosului. Adesea, aceasta ajută. în general, e bine să ştii cum să-i vorbeşti unui copil, să-i explici; atunci vor fi mai puţine confuzii. Uneori, din cauza oboselii sau a unor situaţii ciudate, de neînţeles, copilul devine capricios. în acest caz, el are nevoie cu atât mai mult de o explicaţie.

Să amintim şi despre răsfăţul excesiv al copiilor. Chiar şi mama-pirat din piesa lui Evgheni Şvarţ „Crăiasa zăpezii" a spus: „Copiii trebuie alintaţi. Doar aşa vor creşte piraţi adevăraţi." In contradicţie cu aceasta, o mamă a patru băieţi mi-a spus: „E folositor să-i înfrânezi pe copii în toate." Nu sunt total de acord cu ea, dar totuşi recunosc că are o oarecare dreptate. Alintul nu le va fi un bun slujitor în viitor. Omul care are tot ce-şi doreşte nu apreciază. El nu este pregătit pentru o viaţă matură. Faptul că toate dorinţele se împlinesc cu uşurinţă îl privează de independenţă. Când va veni timpul ca el însuşi să ia o hotărâre, să facă ceva, să îndure lipsuri sau greutăţi, tânărul nu va fi pregătit de aceasta. Apostolul Pavel spune: „Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul, şi flămând, şi-n belşug, şi-n lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte" (Filipeni 4, 12). Nimeni nu e ferit de sărăcie sau de închisoare, iar omul trebuie să fie pregătit pentru toate.

In ceea ce priveşte înfrânarea, există o glumă părintească, atunci când mama şi tata nu vor să-i ofere copilului ceva şi mănâncă ei înşişi, spunând: „Copiii trebuie să aibă părinţi sănătoşi." Aceasta nu este întotdeauna rău. Copilul trebuie să se obişnuiască cu faptul că bucăţile cele mai bune şi porţiile cele mai mari le primesc tata (el este capul familiei) şi mama.

Aşa a fost întotdeauna în familiile tradiţionale. Copiii trebuie să cedeze, să-şi cunoască locul. Lozinca lui Lenin: „Tot ce e mai bun să dăm copiilor!" duce la obrăznicia copiilor şi la lipsa de respect faţă de maturi. Sunt nepăsători părinţii ce-şi privesc cu indiferenţă odrasla care îi loveşte cu pumnul său mic peste faţă în mod isteric. Aceste scăpări trebuie stopate imediat. în armată există o regulă foarte bună, numită subordonare. Generalul este întotdeauna şeful tău. Oricum ar fi el, tu trebuie să-i dai onorul. Nu-i înţeleg pe părinţii care le permit copiilor să li se adreseze nu cu „mamă" şi „tată", ci după nume. O astfel de familiaritate nu duce la nimic bun.

Există o teorie foarte dăunătoare care susţine faptul că toţi copiii sunt maturi mici, ei ştiu totul şi simt mai bine decât noi. Ei sunt la fel de liberi şi egali în drepturi ca toţi ceilalţi. Sub această marcă a toleranţei şi a liberalismului se ascund lenea şi refuzul de a educa copiii. In loc să i se explice în mod repetat ce este bine şi ce este rău, e mai uşor să se spună că ei ştiu totul şi fără ajutorul părinţilor. Copiii nu ne pot fi egali. Ei nu au experienţă de viaţă, cunoştinţe, raţiunea oamenilor maturi. Ei sunt în virtutea vârstei, fizic şi mental, nedezvoltaţi. Copiii au nevoie de noi, ne cer ajutorul, iar noi considerăm că sunt autosuficienţi şi că ei înşişi trebuie să ne înveţe. Cu adevărat, totul a devenit un haos.

Noi, părinţii, nu trebuie să ascultăm teoriile modeme, ci să ne străduim să educăm copilul, să-i dăm doar ceea ce considerăm noi că e bine, să investim în el tot ce considerăm cu adevărat util până la maturitate. Faptul că unele persoane mature se poartă mai rău decât copiii nu denotă faptul că au devenit copiii mai deştepţi şi că maturii sunt mai proşti decât ei.

Vorbind despre copii răsfăţaţi, e necesar să abordăm un subiect important: stratificarea socială. Odată cu anularea uniformelor şcolare şi creşterea nivelului de trai al anumitor oameni, adolescenţii au mai multe posibilităţi să-şi etaleze în faţa colegilor hainele scumpe sau accesoriile şi, desigur, copiii care nu-şi pot permite toate aceste lucruri încep să-i invidieze. Iată ce spune protoiereul Valerian Krecetov, tatăl a şapte copii: „Copiii mei au învăţat la o şcoală cu program special, şi acolo, desigur, cineva avea un anumit fel de pix, altul avea ceas la modă etc. Eu însă le spuneam copiilor că nu trebuie să ai lucruri, ci să poţi face ceva. Când am plecat în vacanţă am locuit în cort, i-am învăţat să aprindă focul, să prindă peşte şi să-l prăjească. Şi le spuneam mereu că omul va muri dacă nu va şti să facă nimic. Le-am dăruit seturi de instrumente, şurubelniţe, diverse ciocane, cuţite, lanterne, iar ei meştereau mereu ceva cu mâinile lor, pentru că eu însumi am fost educat aşa. Eu nu am fost pionier, nici comsomolist, prin urmare perspectiva mea era zero în sensul carierei, şi înţelegeam că viaţa mea va depinde de ceea ce voi putea face cu mâinile. Mereu le spuneam copiilor mei că este foarte important să fim independenţi în sens spiritual, iar omul este independent numai atunci când poate să le facă pe toate de unul singur. Un bărbat adevărat trebuie să poată face totul: tâmplărie, să repare, să spele şi să gătească. Nu este necesar să le faci în fiecare zi, pentru că în familie fiecare membru îşi are atribuţiile sale, dar trebuie să le poţi face...

La vremea mea, m-am străduit să le deprind pe toate atât cât s-a putut. Am absolvit Institutul de Inginerie Electrică, cu specializarea inginer mecanic, şi puteam să fac totul, am lucrat la toate utilajele, am făcut sudură. Deţin un brevet pe care l-am proiectat, fabricat şi instalat. Despre aceste lucruri trebuie să le vorbim copiilor, aceasta trebuie să educăm la ei. In special băieţilor, chiar dacă le vom spune în joacă că toate acestea sunt «fleacuri», că e o nimica toată să le facă, mândria îi va determina să-şi dorească să le realizeze. Desigur, noi am trăit în alte vremuri, astăzi mulţi au tot ceea ce le doreşte sufletul. Prin urmare le vom arăta copiilor partea opusă a monedei: deşi are totul, iată ce se poate întâmpla: ceasul scump i-a fost furat, pentru haina de blană a fost ucis, iar cerceii de aur i-au fost smulşi din urechi. Iată preţul lucrurilor. Cunoştinţele şi deprinderile nu sunt scrise pe frunte, dar le porţi mereu în tine." (Lucrarea educaţiei în familie, Moscova, 2001, pp. 128-129.)

Când eram elev, părinţii nu-şi puteau permite să-mi cumpere lucruri scumpe. De asemenea, în comparaţie cu alţi copii eram cel mai scund din clasă. Dar eram în stare să fac lucruri pe care ceilalţi copii nu le puteau face. De exemplu, desenam destul de bine (pentru nivelul şcolii). Când începeam să desenez într-un caiet în pauză, erau mereu câţiva copii în spatele meu care se uitau şi mă rugau să le desenez şi lor ceva în caietele lor. Am fost nevoit să desenez pancarte şcolare, gazete de perete, motiv pentru care directoarea şcolii şi profesorul de engleză mă evaluau cu note mari. Acest lucru a atras, de asemenea, invidia unor copii. Şi nu-mi amintesc să fi suferit în mod special din cauza lipsei de lucruri scumpe, mai ales că nici nu am dezvoltat dependenţă de ele.

Prin urmare, este mai bine să fie dezvoltate abilităţile copilului într-un anumit domeniu. Oare e posibil ca un telefon mobil de ultimă generaţie sau o „ţinută" scumpă să fie mai important decât capacitatea de a cânta la chitară, a conduce şi a repara o maşină sau a vorbi perfect o limbă străină? Dar sunt atâtea posibilităţi de dezvoltare, cum ar fi, de pildă, calităţile sportive. O mamă poate, de asemenea, să-şi înveţe fiica o mulţime de lucruri utile.

PR.PAVEL GUMEROV

FAMILIA - MICA BISERICA, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "FAMILIA - MICA BISERICA"

 

• Manastirea Sfanta Treime Libertatea - Perla Baraganului
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Libertatea in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Manastirea Libertatea - Sfanta Treime
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Libertatea omului
  Publicat in : Morala