Este o întrebare care, la prima vedere, are o doză de banalitate şi dă senzaţia unei tocmeli cu viaţa. In ce măsură mai merită azi să te declari creştin când vezi o adevărată ofensivă la adresa creştinilor, a Bisericii şi a clerului. Ba mai eşti părtaş şi la genul de declaraţii care încearcă să legifereze creştinismul ca o religie a urii în Statele Unite sau mai noua propunere a guvernului britanic care cere ca mărturisirea credinţei creştine - şi nu alta! - să fie considerată infracţiune.

Pe lângă acestea, constat că mulţi oameni nu văd nici un sens în a fi creştini sau mărturisitori ai credinţei. Unii merg mai departe declarând că au credinţă în Dumnezeu, dar nu doresc să aparţină nici unei Biserici pentru că le consideră corupte. Astfel, oamenii rămân pasivi, dezinteresaţi, neparticipanţi, fără vreun contact cu Biserica, ori o părăsesc definitiv. Nu simt nicio necesitate ca să rămână în Biserică pentru că nu mai trăiesc nicio bucurie şi nu mai găsesc sens în comuniunea acesteia. Şi, de ce n-am spune, în societatea noastră a fi creştin are, de foarte multe ori, un efect negativ chiar asupra credincioşilor.

Dimensiunea pozitivă a creştinismului este, de cele ai multe ori, ascunsă, prescurtată sau greşit reprezentată.

Ne este greu să vedem creştinismul ca pe o propovaduire a Evangheliei pentru că nu mai cercetăm Cuvântul nu-l mai avem legat de inimile noastre, şi atunci nici Cuvântul nu mai are cum să rodească în formarea unei comuniuni care înseamnă bucurie şi solidaritate. Iisus Hristos S-a întrupat ca să ne însoţească în dragoste şi siguranţă, în onestitate şi încredere, în acceptare şi respect reciproc pe drumul vieţii. De aceea mi-e greu să cred că putem vorbi de un Mântuitor împotriva vieţii, şi nu pentru viaţă. A fi creştin înseamnă, de fapt, a urma lui Hristos şi a fi pregătit să-L slujeşti în cei slabi, în cei flămânzi, în cei asupriţi si, în general, în cei care necesită ajutor.
Hristos, în calitate de învăţător, Se prezintă pe Sine nu numai drept „dominus" (In 13.13), ci, mai ales, drept itinerant Care trebuie urmat. Se califică pe Sine drept „uşă" şi „cale". Cognitiv şi existenţial, spune Anca Manolescu, Logosul întrupat e un trimis, un pedagog Care conduce sufletul acasă. Cum putem vorbi atunci de o religie a urii, când ţinta este întoarcerea sufletului „acasă"? Putem crede că acest spaţiu al „locuirii" este indecis sau insesizabil din cauza propriei neaşezări şi a lipsei de recunoaştere a „casei".

A-L urma pe Hristos înseamnă a-I conştientiza transparenţa, dar şi a-ţi amplifica cunoaşterea privind către ceea ce această transparenţă îţi dă să vezi „prin" ea. „Râvna casei Tale m-a mâncat", spune proorocul David, pentru a ne conştientiza modul în care să stăruim în cunoaşterea adevărului Bisericii, dogmele ei, viaţa ei şi a sfinţilor, chiar dacă Biserica nu poate fi înţeleasă numai prin lectură.

Participarea la viaţa Bisericii este, tainic, o intrare în Ierusalimul ceresc întrucât Biserica ne învaţă şi ne ajută sa răstignim păcatul din noi prin post, prin pocăinţă, prin rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, pentru a pregăti învierea sufletului din moartea păcatelor.

Ori învierea sufletului ţine de realitatea lui Hristos Care să conteze, Care să fie vrednic de credinţă. Ideea unui Dumnezeu Care să conteze, în secolul al XXI-lea e pe cale de dispariţie.

Deepak Chopra, în cartea sa „Viitorul lui Dumnezeu", ne pune în faţa unei realităţi dureroase: „Chiar dacă oamenii nu-şi aplică lor înşişi termenul de ateu, mulţi continuă să trăiască de parcă Dumnezeu n-ar conta, iar asta le afectează deciziile pe care le iau în viaţa de zi cu zi. Necredinţa a învins implicit acolo unde contează". El e de părere că supravieţuirea credinţei poate fi restabilită printr-o explorare mai serioasă a misterului existenţei. Cunoaşterea lui Dumnezeu constă în multe experienţe dobândite pe toată durata vieţii; o epifanie cu încetinitorul, ar spune Chopra.

In Sine, Hristos rămâne de multe ori misterios şi insesizabil. E sesizabil ca traseu, ca înaintare, ca Persoană convergentă spre Tatăl. Dar e sesizabil doar atunci când sufletul se integrează în itineranta Lui. Participarea mea ţine de asumarea drumului împreună cu Hristos, iar „aşezarea" pe acel drum mă face părtaş „dumnezeieştii firi".
Un înţelept celebru a fost întrebat la un moment dat: „Cum să-ţi fiu discipol? Trebuie să te venerez? Trebuie să-ţi accept fiecare cuvânt ca fiind adevărat?" Replica acelui înţelept a fost: „Nici una, nici alta. Doar să ai mintea deschisă faţă de posibilitatea ca vorbele mele să fie adevărate".

Se pare că omul zilelor noastre nu-şi mai lasă mintea deschisă ca să primească cele cuvenite sufletului mulţumindu-se cu bucuria iluzorie a unor plăceri compensatorii. Adevărata murdărie e cea lăuntrică. Cealaltă se spală. Un singur soi de murdărie nu poate fi curăţat cu apă limpede, iar aceea e urma urii şi a patimii care-ţi întinează sufletul. Poţi să-ţi cureţi trupul prin înfrânare şi postit, dar numai iubirea îţi va curăţa inima.

Elif Shafak, în impresionantul său roman „Cele 40 de legi ale iubirii", spune câteva cuvinte frumoase despre credinţă: „Dacă vrei să-ţi întăreşti credinţa trebuie să înveţi să-ţi înmoi inima. Pentru ca să-ţi fie credinţa tare ca piatra, inima trebuie să-ţi fie moale ca pana. Singura cale de-a ne apropia de Adevăr este aceea de a ne lărgi inima astfel, încât să cuprindă întreaga omenire şi să aibă încă loc pentru iubire".

Parcă ne-ar fi teamă să fim atât de generoşi cu sufletele noastre. Parcă ne place să trăim meschin, la umbra unor precepte evanghelice pe care le vedem în literă, şi nu le sesizăm în duh.

Oare de ce Părinţii spun că cea mai mare virtute a omului e „darul deosebirii duhurilor" (diakrisis)? In limba latină acest concept poartă numele de „discretio", care vine din cuvântul „discernere" care înseamnă „a separa , „a distinge", „a alege". Dreapta măsură nu poate fi găsită doar prin argumente raţionale. E nevoie de intuiţie care să ne permită să percepem ce este potrivit. Simt ce este potrivit pentru mine, la ce trebuie să renunţ şi la ce trebuie să mă bucur. „Discretio" este însă şi simţirea echilibrului celorlalţi. Simţim ce le trebuie celorlalţi şi ce le-ar face bine. Darul acestor „deosebiri" ţine de înţelepciune. Ea este necesară atât pentru a găsi propria măsură, cât şi măsura celorlalţi.

Monahii spun că „orice depăşire a măsurii vine de la demoni". „Discretio" este şi abilitatea de a diferenţia, atunci când impui şi stabileşti măsuri, capacitatea de a ţine seama de oameni şi de predispoziţiile acestora, aşa încât să fixezi măsurile în cunoştinţă de cauză.

Fără discernere - spunea Sfântul Antonie cel Mare -nu ne mai apropiem de Dumnezeu.

Dacă ar fi să merite un răspuns întrebarea enunţată la începutul articolului v-aş lăsa să-l găsiţi în frumuseţea propriului suflet.

Rabindranath Tagore, poetul indian, avea dreptate: „Credinţa este pasărea ce simte lumina şi cântă când zorii sunt întunecaţi!"

Descoperiţi-o!"

[TR. nr. 25-28, 1 şi 15 iulie 2015, p. 2]

Pr. Cristian Muntean
Ortodoxia romantică, Editura Andreiana

Cumpara cartea "Ortodoxia romantică"

 

• Cine este crestinul?
  Publicat in : Editoriale
• Crestinul
  Publicat in : Credinta
• Crestinul si autoritatile civile
  Publicat in : Religie