Monahismul romanesc

Monahismul romanesc Mareste imaginea.

Monahismul romanesc: izvoare, evolutii, actualitate in lumina Sfantului Vasile cel Mare

Acum peste o jumatate de secol, unul din cei mai importanti parinti duhovnicesti ai secolului XX, arhimandritul Sofronie Saharov, ucenicul Sfantului Siluan Athonitul evidentia intr-o formula memorabila un adevar fundamental: in viziunea Ortodoxiei nu exista crestinism autentic fara Biserica, fara dogme si fara asceza.

Si, intr-adevar, ascetismul a fost un element constitutiv al crestinismului inca de la originile lui apostolice, pentru ca el face parte integranta din Evanghelia imparatiei adusa lumii de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Fecioria, infranarea si ascultarea de Dumnezeu, nazuinta dupa desavarsire spirituala, au fost prezente inca din Biserica Apostolilor si au insotit constant viata comunitatilor crestine din primele secole.

Acestea au fost nu doar epoca martirilor, dar si veacurile unui intens ascetism evanghelic atat individual, cat si comunitar. Martiriul si ascetismul erau socotite doua forme concrete, sangeroasa si nesangeroasa, de participare la jertfa mantuitoare si invierea lui Iisus Hristos, si ambele au jucat un rol decisiv in iradierea Bisericii si explica succesul misionar al crestinismului.

La sfarsitul secolului III si in prima jumatate a secolului IV, odata cu iesirea Bisericii din catacombe, ascetismul evanghelic paraseste comunitatile crestine din lume si iese in pustie, devenind anahoreza (retragere) si monahism. Sfintii Antonie cel Mare (+356) si Pahomie cel Mare (+ 342) contureaza cele doua forme de viata monahala: eremitic-solitara si chinovial-comunitara, iar in a doua jumatate a secolului IV parintii "Patericului" de langa Alexandria vor stabili cea de-a treia forma, intermediara, de viata monahala: viata schitica, calea imparateasca a viitorului isihasm. Aici monahii vietuiau cinci zile pe saptamana singuri in chilii izolate, intalnindu-se sambata si duminica pentru Sfanta Liturghie si convorbiri duhovnicesti.

Tot in secolul IV, ascetismul evanghelic - reactie spirituala la secularizarea interna a Bisericii imperiale instalate in lume in Siria, Mesopotamia, dar si in AsiaMica - lua forme excentrice si anarhice intr-o serie de miscari spirituale populare extra-ecleziale. Prin eustatianism, audianism si mesalianism acestea vor evolua in cele din urma spre schisma si erezie.

Pe acest fundal trebuie vazuta aparitia si interventia hotaratoare in reechilibrarea vietii crestine si a ascetismului evanghelic adusa de Sfantul Vasile cel Mare. Dupa botezul sau in anul 358, Sfantul Vasile a trait cativa ani in retragere ascetica impreuna cu membrii familiei pe proprietatea de la Annesi intr-un climat spiritual inspirat demiscarea eustatiana. Initiaza aici impreuna cu Sfantul Grigorie din Nazianz prima "Filocalie", cu extrase din scrierile lui Origen. Efectueaza si o serie de calatorii in centrele monahale din Egipt, Palestina, Siria si Mesopotamia, de unde se intoarce insa nemultumit. Intors in Capadocia si devenit preot in 364 si episcop in 370, Sfantul Vasile s-a angajat in cei doar cincisprezece ani de viata care i-au mai ramas intr-o intensa activitate dusa simultan pe mai multe planuri, activitate care i-a adus supranumele binemeritat de cel Mare. Cu eforturi supraomenesti el a reusit astfel apararea eficienta a Ortodoxiei trinitare in fata arianismului oficial, pregatind triumful ei la Sinodul II Ecumenic din 381. A organizat in eparhia sa o ampla actiune filantropica si de crestinism social simbolizata de faimosul asezamant al "vasiliadei" de langa Cezareea. Si totodata a conceput si incercat sa aplice prin celebrele "Reguli" ascetice un vast program de reformare a vietii ascetice si duhovnicesti regandite din temelii. Miza acestuia era una ecleziologica si urmarea depasirea separatiei create intre ascetism si Biserica prin imbisericirea miscarilor ascetice si monahale si ascetizarea Biserici. Un ascetism eclezial si social si o Biserica ascetica si sociala inspirate dintr-o recitire riguroasa a Noului Testament, a Evangheliei si crestinismului apostolic.

De Sfantul Vasile cel Mare se leaga si un episod din anii 373-374, care evidentiaza legaturile Bisericii din Capadocia cu Biserica din Scythia Minor si de dincolo de Dunare. Scrisorile 155 si 164-165 atesta prezenta in Dobrogea de azi, dincolo de Dunare, in zona Buzaului, a unui crestinism ascetic, misionar si martiric intrupat in figura Sfantului Sava Gotul. Inecat de goti in Buzau pe 12 aprilie 372. Faptul este confirmat de descoperirile arheologice si de marturiile istorice care ne reveleaza existenta in secolele IV-VI in Scythia Minor a unei Biserici vii si infloritoare. Zeci de martiri, episcopi asceti prezenti la Sinoade Ecumenice si un monahism viu, fac gloria acestei Biserici cu iradiere ecumenica si contributii majore la literatura si teologia patristica. Multi dintre acesti episcopi si monahi sunt de natiune "sciti", adica dacoromani crestinati. Sa amintim aici, alaturi de Sfantul Niceta de Remesiana (+415), apostolul dacilor, pe sfantul episcop al Tomisului Teotim I (392-403). Ascet cu plete lungi, om duhovnicesc venerat chiar si de huni, prieten si aparator in fata Sfantului Epifanie al Salaminiei al Sfantului Ioan Hrisostom si Origen la Sinodul de la Stejar din 403, Sfantul Teotim a fost autorul unor scrieri duhovnicesti foarte apreciate, din pacate pierdute, si din care Sfantul Ioan Damaschinul ne-a pastrat cateva frumoase pasaje de Filocalie.

O iradiere cu adevarat ecumenica in Biserica veche, atestand calitatea de punte intre Rasarit si Apus a crestinismului daco-roman din patria lor au avut-o insa alti cuviosi monahi dobrogeni. Dupa o lunga ucenicie in Egipt, alaturi de confratele sau Gherman, pe langa avva Evagrie Ponticul, si o perioada petrecuta la Constantinopol ca diacon al Sfantului Ioan Hrisostom, Sfantul Ioan Cassian (+ 435) a plecat in Apus, unde in 415 a infiintat langa Marsilia doua manastiri si a scris "Asezamintele monahilor egipteni" si "Convorbirile" cu parintii pustiei, cu rol decisiv in comunicarea experientei monahale rasaritene de tip isihast Apusului.Un secol mai tarziu, Cuviosul Dionisie Exiguul (+ cca 545), stabilit la Roma, va activa pe langa papi ca traducator de texte patristice si canonice devenind parintele dreptului canonic apusean.

Iar "calugarilor sciti", in frunte cu Ioan Maxentiu, prezenti la Constantinopol in 519, li se datoreaza formula hristologica hotaratoare "Unul din Sfanta Treime a patimit in trup", oficializata de Iustinian in 534, canonizata de Sinodul V Ecumenic (553) si celebrata in antifonul liturgic "Unule-Nascut".

Monahismul a fost totodata strans legat de geneza poporului daco-roman ca popor crestin format in jurul coloanei vertebrale a Muntilor Carpati. Culmile lor alcatuiau si centrul religios al geto-dacilor, in centrul religiei carora se aflau grupuri de asceti care duceau o viata de celibat si infranare urmarind dobandirea nemuririi. Despre romani se poate spune ca sunt unul dintre putinele popoare care au avut monahism chiar inainte de Hristos. Tocmai analogiile existente intre ascetismul celor doua credinte, a lui Hristos si a lui Zalmoxis, explica crestinarea precoce a getodacilor romanizati, care au alcatuit o latinitate orientala crestina cu radacini adanci infipte in fondul ancestral geto-dac. Peste acest promitator crestinism si monahism dacoroman, proto-romanesc, s-au abatut insa timp de aproape un mileniu invaziile succesive ale popoarelor migratoare sau imperiile rivale care vor strabate sau stapani spatiul carpato-danubiano- pontic: goti, huni, avari, slavi, unguri, cumani, tatari, turci, rusi. Odata cu prabusirea frontierei dunarene in 602 sub presiunea avarilor si slavilor, poporul roman a pierdut contactul cu Roma Veche si cea Noua, retragandu-se intr-o existenta pastorala, anistorica in jurul Carpatilor. in aceste lungi secole si-a format o conceptie specifica despre crestinism, un crestinism popular cosmic, hranit spiritual de un monahism de tip isihast, ale carui urme le atesta bisericile rupestre ca acelea de la curbura Carpatilor sau din Dobrogea. Avem de-a face cu un monahism isihast, dar si popular, in osmoza cu viata poporului.

In spatiul romanesc termenul "isihast", prin "sihastru" si "sihastrii", a cunoscut un destin unic in intreaga Ortodoxie. S-a putut inventaria existenta a mii de toponimice care evoca tot atatea sihastrii rurale, care au fost grupate (in 1981 de parintele Ioanichie Balan) pe centre sau "vetre" si zone geografice mai ample: 2 vetre cu 9 sihastrii in Dobrogea, 8 vetre cu 57 de sihastrii in Moldova, 8 vetre cu 64 de sihastrii in Tara Romaneasca, o vatra cu 8 sihastrii in Banat, 5 vetre cu 8 sihastrii inTransilvania.

Aceasta masiva prezenta monahala de tip isihast confirma stralucit justetea aprecierii Preafericitului Parinte Patriarh Daniel care vorbea in 1994 despre "vocatia si destinul deci isihast, al poporului roman, al Ortodoxiei romanesti si monahismului sau. In vremuri de restriste accentul era in mod inevitabil pus pe esential: unirea sufletului cu Dumnezeu in rugaciune ca anticipare a experientei imparatiei eshatologice a lui Dumnezeu.

Totodata insa, destinul monahismului romanesc a fost legat la fel de inevitabil si de destinul politic al tarilor romanesti infiripate de o parte si de alta a Carpatilor si atestate de patrunderea in acest spatiu incepand cu secolul XI a regatului catolic maghiar investit de papalitate cu misiune "apostolica", adica misionara. Ocuparea treptata a Transilvaniei a condus la inlocuirea unei parti a manastirilor ortodoxe cu manastiri catolice. Vasta cruciada de ocupare si catolicizare a tinuturilor de la sud si est deCarpati a fost zadarnicita de tatari, care au stapanit acest spatiu intre 1240-1340, la adapostul carora in secolul XIV s-au putut injgheba statele autonome ale Tarii Romanesti si Moldovei. Scopul lor a fost acela de a afirma si mentine identitatea spirituala si politica romaneasca in fata dublei amenintari reprezentate de expansiunea spre Dunare si gurile ei a regatelor catolice maghiar si polon, precum si fulminanta inaintare a Imperiului Otoman prin Balcani spre Europa Centrala si de Est. Rezistenta a fost dubla, atat militara, cat si spirituala.

In linia afirmarii identitatii ortodoxe a stat infiintarea mitropoliilor Tarii Romanesti in 1359 si Moldovei in 1386, dependente de Patriarhia Ecumenica din Constantinopol, prin grija marilor voievozi Nicolae Alexandru si Petru Musat. Eforturile lor au fost sustinute de activitatea Sfantului Nicodim (+1406) venit in Tara Romaneasca in 1366; sub inraurirea lui si a ucenicilor sai s-au organizat primele manastiri cu viata de obste ctitorite de voievozi intr-un ritm alert: Vodita in 1369, Tismana in 1377, Cozia in 1388, dar si Prislopul in Ardeal sau Neamt in Moldova. Zidite la poalele Carpatilor, ele erau menite sa fie in acelasi timp centre spirituale, dar si cetati de aparare ale Ortodoxiei si linii de apararemilitara defensiva ale statelor romanesti, veritabile manifeste ale prezentei ortodoxe si romanesti in fata regatelor catolice si a islamului.

Afirmatia ca monahismul romanesc a inceput cu Sfantul Nicodim in a doua jumatate a secolului XIV este o eroare istorica si spirituala. Sfantul Nicodim n-a fost intemeietorul, ci organizatorul monahismului romanesc in duh athonit atat isihast, cat si comunitar. Prezenta monahilor romani de la nordul Dunarii in schitul de la Paroria, in jurul Sfantului Grigorie Sinaitul (+ 1346) si la manastirea athonita Cutlumus al carui egumen Hariton va deveni al doilea mitropolit al Tarii Romanesti dupa Sfantul Iachint, si careia voievodul Vlaicu i-a facut importante danii cu rugamintea de a-i lasa pe monahii romani, neobisnuiti cu viata chinoviala, in idioritmie, atesta clar un monahism isihast similar in Tarile Romane.

Domnitorii si mitropolitii vor cauta sa organizeze multimea de schituri si sa le impuna trecerea in viata de obste a unor mari manastiri. Cu Sfantul Nicodim se afirma pentru prima data cea de-a doua dimensiune, mai putin evidentiata pana atunci, a monahismului romanesc, ceea ce s-ar putea denumi drept vocatia si dimensiunea lui vasiliana. O dimensiune comunitara si sociala impusa de ceasul istoriei majore, in care intrau in veacul XIV cele doua tari romane de la sud si est de Carpati. si care se va reafirma de acum inainte periodic in momentele-cheie ale istoriei nationale romanesti, mai ales de ierarhii de frunte. Mitropolitii Macarie II (1512-1521), Teofil (1636-1648), Stefan (1648-1668), Teodosie (1668-1708) si Antim (1708-1714) ai Ungrovlahiei, ca si Teoctist (1453-1477), Grigorie Rosca (1546-1551), Atanasie Crimca (1608-1632), Varlaam (1632-1653) sau Dosoftei (1675-1686) ai Moldovei au fost adevarate figuri "vasiliene" impletind viata duhovniceasca cu o intensa activitate culturala, artistica, teologica si sociala. Manastirile ctitorite si impodobite sub domnitorii Stefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rares, Matei Basarab, Vasile Lupu si Constantin Brancoveanu au fost centre de cultura religioasa si artistica in care s-a creat un stil de arta ortodoxa tipic romanesc o sinteza unica intre bizantin, gotic si renascentist si o cultura teologica initial in limba slavona si ulterior greaca, dar incepand cu veacul XVII si in limba romana. Invataturile Sfantului voievod Neagoe Basarab sunt o sinteza unica intre isihasm si politica, fiind in acelasi timp un tratat de spiritualitate, etica, diplomatie si arta militara.

In manastiri se vor tipari primele carti slavone, romanesti si grecesti, ba chiar primele carti aparute in araba si georgiana. Viata monahala din Tarile Romane a cunoscut un parcurs oscilator de suisuri coborasuri, de stralucire si decadere. Declinul spiritual a fost provocat, pe langa numeroase devastari si razboaie, de proliferarea fenomenului inchinarii manastirilor mari unor manastiri si asezaminte grecesti din cuprinsul Imperiului Otoman, cu toate consecintele lui nefaste agravate in lungul secol fanariot (veacul XVIII). Impotriva acestui fenomen a reactionat soborul din 1626 sub Miron Barnovski, care a cerut revenirea manastirilor la viata chinoviala si liturgica de tip vasilian. Monahii au reactionat in felul lor abandonand manastirile mari si refugiindu-se in sihastrii din preajma manastirilor sau schituri din locuri izolate. Asa se face ca in veacul XVIII in Moldova existau 83 de schituri si doar 4 manastiri, iar in Tara Romaneasca 93 de schituri si 14 manastiri.

Mult mai dificila a fost soarta monahismului si a Bisericii Ortodoxe din Transilvania supuse in veacul XVII persecutiilor si presiunilor calvinizarii, iar in al XVIII catolicizarii prin uniatism. Rezistenta o r t o d o x a   s p r i j i n i t a activ de Bisericile din Tara Romaneasca si Moldova a fost intrupata de sfintii mitropoliti martiri Ilie Iorest si Sava Brancovici, dar si de sfintii monahi marturisitori pentru Ortodoxie: Visarion (1744) si Sofronie (1760-1761), alaturi de sute de preoti si mii de credinciosi. Pentru a o infrange, regimul habsburgic a intreprins in 1761-1762 distrugerea sistematica a celor peste 200 de schituri ortodoxe din Transilvania martirizata. Beneficiind de o relativa pace in contextul a nenumarate razboaie intre Austria. Rusia si Turcia, sihastriile din Carpatii Moldovei de curbura si ai Tarii Romanesti devenisera in veacul XVIII un al doilea Athos al Ortodoxiei.

Aici au venit si s-au stabilit marii stareti slavi Vasile de la Poiana Marului (+ 1767) si Paisie dc la Neamt (+ 1794), ale caror nume sunt legate dc binecunoscuta renastere filocalic-isihasta din Ortodoxia moderna cu ecouri ample mai ales in Rusia secolului XIX. In fata unui veac rationalist si a ratiunii iluministe autonome si secularizate, paisienii au reafirmat ratiunea rugatoare luminata de harul dumnezeiesc. in veacul XVIII, Poiana Marului, Dragomirna si Neamtul devin centrul spiritual al intregii Ortodoxii; ele sunt acum ceea ce au fost pustia Egiptului in secolele IV-V, lavrele palestiniene in secolele V-VII, sihastriile Sinaiului in secolele VI-IX si schiturile athonite in secolele XIII-XIV. Ceea ce se stie mai putin este ca in scoala "ascetico-filologica" paisiana, dascalii romani au realizat inca inainte de Paisie (care s-a inspirat de la discipolii sai romani) prima traducere a Filocaliei intr-o limba moderna vorbita (Philocalia lui Nicodim, tiparita in 1782, era in greaca veche, iar Dobrotoliubia lui Paisie, tiparita in 1793, era in slavona veche). Din nefericire, ea a ramas in manuscris, cum tot in manuscris au ramas si vastele traduceri din literatura teologica patristica si bizantina realizate de dascalii paisieni romani. Intre acestea se numara si primele traduceri sistematice din operele Sfantului Vasile cel Mare efectuate de Macarie Dascalul: Regulile morale, Regulile mari si mici, si de Ilarion Dascalul: Omiliile la Hexaemeron amplu comentate. Revizuite si completate cu traducerea Constitutiilor ascetice si a cincisprezece omilii vasiliene realizata de Grigorie Dascalul, Omiliile la Hexaemeron au fost publicate in 1826 la Bucuresti de sfantul dascal Grigorie, devenit intre timp mitropolit al TariiRomanesti.

Secolul XIX a fost, prin ucenicii staretului Paisie, veacul afirmarii dimensiunii vasiliene a monahismului romanesc. Insusi Sfantul Paisie a incercat sa realizeze prin Regula de la Dragomirna din 1763 o sinteza intre isihasm si viata chinoviala, dificil aplicata insa in conditiile unei obsti de cateva sute de monahi de diferite nationalitati. Ucenicul si economul sau, transilvaneanul Gheorghe (+ 1806), devenit in 1781 staret al manastirii Cernica de langa Bucuresti, a oferit in Diata sa din 1785 textul sistematic cel mai reprezentativ pentru monahismul romanesc, o versiune nationala adaptata a regulii paisiene cu un minunat echilibru intre activ si contemplativ, intre viata comunitara si rugaciunea lui Iisus.

Spiritualitatea sa realista si de echilibru a fost continuata de urmasul sau in sfintenie, bucuresteanul Calinic (+ 1869), staret al Cernicai timp de 32 de ani, inainte de a deveni intre 1850-1869 la Ramnic un episcop ascet si harismatic, extrem de activ pastoral si iubit de credinciosii din eparhia sa (in care a infiintat si schitul cu viata athonita al Frasineilor). Sfantul cernican Calinic al Ramnicului a intrupat si el duhul vasilian.

Drept tot atatia reprezentanti monumentali ai dimensiunii vasiliene inteprale a monahismului si Bisericii Ortodoxe romanesti pot fi priviti, fiecare in felul sau, si cei trei mari sfinti mitropoliti ai secolului XIX din toate cele trei tinuturi ale romanilor: Grigorie Dascalul (1823-1839) al Tarii Romanesti, Veniamin Costache (1803-1842) al Moldovei si Andrei Saguna (1848-1873) al Ardealului. Monahi si teologi, eruditi, dar si oameni de actiune, sensibili la nevoile sociale ale istoriei, ei au dezvoltat vaste actiuni pedagogice si culturale cu valente nu doar bisericesti, ci si nationale. In ciuda patriotismului manifestat in general de monahii si clericii romani in lupta pentru unire si afirmare nationala, creatorii Romaniei moderne au raspuns Bisericii romanesti fara discernamant si cu brutalitate nemeritata, platind fara vina pentru scandaloasele abuzuri ale egumenilor greci de la manastirile inchinate. Asa se face ca a doua jumatate a secolului XIX a fost o epoca dura pentru monahismul romanesc.

In 1861-1864 acesta a fost supus nu doar unei secularizari radicale, dar si unor masuri extrem de restrictive (puteau fi calugariti doar barbati in varsta de peste 60 de ani si femei de peste 50 de ani). Din cele 250 de manastiri si schituri au mai ramas deschise doar 75, restul fiind transformate in biserici parohiale, inchisori sau ospicii psihiatrice. Din 3500 de calugari si 3000 de calugarite mai raman la sfarsitul secolului doar 820 de calugari si 2200 de calugarite. Are loc o importanta emigratie monahala romaneasca de parinti imbunatatiti cu viata sfanta spre Athos, Rusia si Palestina. Cu toata criza, monahismul romanesc va produce si acum figuri luminoase de ierarhi duhovnicesti, patrioti si carturari, de tipul unui Dionisie Romano (+ 1873) al Buzaului, Melchisedec Stefanescu (+ 1892) al Romanului sau mitropolitul Iosif Naniescu (+ 1902) al Moldovei.

Dupa aceasta reprimare monahismul romanesc isi va reveni lent, dar sigur, in cadre mult diminuate, la vechile sale traditii pe parcursul primei jumatati a secolului XX. Inainte de, si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, el va cunoaste o miscare de innoire si crestere a vocatiilor, legata de redescoperirea spiritualitatii filocalice favorizata de cursurile de ascetica simistica ale lui Nichifor Crainic si de publicarea la Sibiu, intre 1946-1948, a primelor patru volume ale celei de-a doua Filocalii romanesti in traducerea moderna a pr. Dumitru Staniloae, care publicase in 1938 tot aici si prima monografie moderna despre Sfantul Grigorie Palama. Acest reviriment monahal de tip isihast a avut si un remarcabil impact cultural intre anii 1944-1958 legat de cercul "Rugul Aprins" de pe langa manastirea Antim. Intelectualii grupati in jurul poetului si ziaristului Sandu Tudor (1896-1060). Devenit schimonahul Daniil, au ales calea rezistentei duhovnicesti la comunismul sovietic invadator in experienta "monahismului interiorizat" in rugaciunea inimii sub calauzirea staretului Ivan Kulighin.

In 1958, intreg grupul a fost arestat si condamnat la ani de temnita grea. Parintele Daniil a murit in temnita Aiudului, supravietuitorii fiind eliberati in 1964. Datorita politicii de inteleapta adaptare la noile conditii dusa de patriarhul Justinian Marina (1948-1977), monahismul romanesc n-a fost suprimat de regimul sovietic instaurat in 1944, in ciuda represiunilor, intemnitarilor si persecutiilor individuale. Regulamentul monahal aprobat de stat in 1953 va impune drept conditie pentru mentinerea manastirilor crearea in ele a unor cooperative de tip socialist si desfiintarea privegherilor de noapte. In ciuda restrictiilor, monahismul inflorea (numarul personalului monahal atinsese 10.000) si el nelinistea autoritatile comuniste, care au reactionat prin decretul de stat din 1959 care a scos fortat din manastiri mii de calugari si calugarite sub 50 de ani. Manastirile golite trebuiau sa devina muzee, puncte turistice sau azile pentru batrani. Dupa 1968 represiunea s-a diminuat si o parte a monahilor si monahiilor s-a putut reintoarce in manastiri. In perioada de relativa liberalizare care a urmat manastirile au beneficiat de o anume toleranta.

Intre anii 1975-1981 parintelui Dumitru Staniloae i s-a permis tiparirea volumelor V-X Ale Filocaliei romanesti, iar intre 1980-1988 parintele Ioanichie Balan a reusit sa publice monumentala sa trilogie consacrata monahismului romanesc (Patericul romanesc 1980; Vetre de sihastrie romaneasca 1981 si Convorbiri duhovnicesti 1984 si 1988).

Grupat in jurul a catorva zeci de parinti duhovnicesti care supravietuisera persecutiilor si cautati de mii de credinciosi anual, monahismul inflorea. Figuri legendare de "stareti" de tipul parintelui Paisie Olaru (1897- 1990) veritabil Serafim din Sarov roman sau parintelui Cleopa Ilie (1912-1998) adevarat nou avva de Pateric si patriarh al monahismului romanesc ori ardeleanul Teofil Paraian, se adaugau Sfantului Ioan Iacov Hozevitul (1913-1960), moldovean devenit in Tara Sfanta unul din ultimii eremiti ai epocii noastre, intrupari vii ale traditiei isihaste, centrate pe-despatimire si rugaciune neincetata revarsata ca bunatate si iubire asupra oamenilor si naturii, marii duhovnici romani care au fost veritabile coloane spirituale ale poporului nostru si Bisericii Ortodoxe Romane.Ceilalti stalpi de sustinere a neamului si Bisericii in timpul totalitarismelor au fost si patriarhii Romaniei - Nicodim, Justinian si Teoctist - care au promovat vocatia vasiliana a monahismului ca slujire culturala si sociala a lumii de astazi.

Actualitatea dimensiunii vasiliene a monahismului ortodox romanesc pentru Romania postcomunista si europeana de dupa decembrie 1989 este evidenta. Beneficiind de noul climat, monahismul nostru a intrat si el pe un nou fagas. A facut si face experienta atat a sanselor, cat si a riscurilor libertatii, simte povara atat a lipsei, cat si a excesului de mijloace economice. Intr-o lume tot mai secularizata, manastirile sunt chemate sa fie cetati ale spiritului, avanposturi ale imparatiei lui Dumnezeu. Capcana cea mai mare este poate cea a risipirii personalului in sute de asezaminte cu cate 1-2 vietuitori. Si aici mesajul de echilibru al Sfantului Vasile cel Mare este perfect actual: numarul minim de monahi dintr-o manastire trebuie sa fie 12, fiindca modelul suprem al monahismului nu poate fi altul decat comunitatea apostolica.

Faptul ca la doi ani de la intronizarea sa Preafericitul Parinte Patriarh Daniel ofera intregii Biserici Ortodoxe Romane indemnul de a reveni si medita asupra inepuizabilei figuri duhovnicesti si teologice a Sfantului Vasile cel Mare e un binevenit prilej de innoire si certitudini: de innoire pentru monahismul romanesc, plecand de la duhul celui mai sintetic exponent al sau, si de certitudini ca Biserica noastra are in fruntea sa un intaista tator care intrupeaza deja de decenii prin efervescenta unei activitati neobosite vocatia si destinul vasilian al monahismului ortodox.

Arhimandrit dr. Vartolomeu ANDRONI, staretul Manastirii Cozia

(Simpozionul Patriarhiei Romane cu prilejul implinirii a 1630 de ani de la mutarea la cele vesnice a Sfantului Vasile cel Mare)
 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2908

Voteaza:

Monahismul romanesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE