Ora 25 - C. Virgil Gheorghiu

Ora 25 - C. Virgil Gheorghiu Mareste imaginea.

"Dragă domnule Virgil Gheorghiu,

Sfârșesc de citit romanul dtale și nu mă încumet să mă culc înainte de a-ți spune, măcar în câteva cuvinte, cât sunt de entuziasmat. Te felicit din toată inima și te asigur că voi face tot ce-mi stă în putință ca acest roman să vadă cât de curând lumina tiparului. N-am citit nimic, în nici o literatură, care să se apropie, cât de departe, de teroarea istoriei pe care o îndură personajele dtale. Consider Ora 25 una din cele mai mari cărți ale generației noastre, din toate țările.

Cu prietenie, Mircea Eliade".

Ora 25
FINTÎNA

1.
- Mie nu-mi vine să cred că pleci! a zis Suzana, lipindu-se de trupul lui Johann Moritz.

A pus mîinile pe capul bărbatului şi i-a mîngîiat părul negru cu palmele. El s-a dat un pas înapoi.

- De ce nu crezi? a zis el aspru. Poimîine dimineaţă, la răsăritul soarelui, plec.

- Ştiu! a murmurat ea.

Stăteau amîndoi în picioare lîngă gard. Era răcoare. Trecuse de miezul nopţii. El i-a dat mîinile la o parte şi a zis:

- Acum, la revedere!

- Mai stai un minut! a şoptit ea.

- De ce să mai stau? Vocea lui era hotărîtă. E tîrziu. Mîine am treabă!

Ea n-a răspuns, dar s-a strîns şi mai aproape de el. Şi-a 'ipit obrazul de pielea pieptului lui, dîndu-i cămaşa în lături, apoi a ridicat ochii spre cer.

- Uite ce frumos se văd stelele! a zis ea.

Bărbatul aştepta ca ea să-i spună ceva important. Credea că de aceea l-a rugat să mai stea un minut, ea îi vorbea însă despre stele. El şi-a retras trupul de lîngă ea şi a vrut să se depărteze.

Şi-a adus aminte însă că pleacă şi că, cel puţin trei ani, n-are s-o mai vadă. Şi s-a uitat şi el la stele, ca să-i facă ei plăcere.

- Oare e adevărat că fiecare om are steaua lui pe cer şi, cînd omul moare, steaua lui cade?

- De unde vrei să ştiu eu asta? a răspuns el. Acum era hotărît să plece:

- La revedere! a zis.

- Oare şi noi avem stelele noastre pe cer? a întrebat Suzana.

- Le avem, ca şi ceilalţi oameni! a răspuns Moritz. Pe cer sau în frunte!

I-a luat capul, cu palmele, de pe pieptul lui şi i l-a dat deoparte. Apoi a plecat. Ea l-a condus pînă în drum, ţinîndu-l de mînă. Se uita uneori la stele, alteori la el.

- Te-aştept mîine seară! a zis ea.

El n-a întors privirea. A răspuns, depărtîndu-se:

- Dacă nu plouă, vin.

Suzana, ar fi vrut să alerge după el, să-l roage să vină chiar dacă plouă. Dar el se depărta, cu paşi mari. Pe urmă, a dispărut după colţul grădinilor. Femeia a rămas încă puţin pe loc. Şi-a întins rochia pe şolduri, cu palmele, scuturînd firele de iarbă. Inainte de a intra în curte, s-a uitat la iarba mototolită de sub nuc, unde stătuseră culcaţi unul lîngă altul. în nări mai simţea mirosul pielii şi al trupului lui. Era un miros de iarbă strivită, de tutun şi de sîmbure de cireaşă...

Johann Moritz a străbătut cîmpul şi s-a îndreptat spre casă, fluierînd. Era îmbrăcat cu pantaloni negri, soldăţeşti, avea cămaşă albă, descheiată la gît, şi picioarele goale.

De cîteva ori s-a oprit din fluierat şi a căscat. Apoi s-a gîndit la femeia pe care o lăsase în urmă - la Suzana - şi i-a venit să rîdă de întrebările ei despre stele. „Femeile sînt ca nişte copii. Le trec tot felul de întrebări prin cap!" - şi-a zis el. Apoi s-a gîndit la călătoria pe care are să o facă, spre America, peste o zi. După aceea, nu s-a mai gîndit la nimic. Ii era somn. De-abia aştepta să ajungă acasă şi să se culce. Mîine trebuie să se scoale cînd s-o lumina de ziuă. Era ultima zi de lucru. Şi pînă la ziuă nu mai erau decît vreo cîteva ceasuri.

Johann Moritz a grăbit pasul.

2.

A doua zi, în zori, Johann Moritz s-a oprit la cişmeaua din mijlocul satului şi, descheindu-şi larg cămaşa la piept, a luat de cîteva ori apă rece în pumni, frecîndu-şi obrajii şi gîtul. Imprejur nu era nimeni. Sătenii nu se sculaseră încă. El a pornit, prin mijlocul uliţei. Palmele ude şi le-a uscat trecîndu-le prin păr. Şi-a potrivit apoi gulerul cămăşii, fără să-l încheie, şi a privit satul, de pe care se ridica o ceaţă albă ca laptele.

Acesta e satul Fîntîna, din România. Johann Moritz s-a născut aici, cu 25 de ani în urmă. Acum, privind casele mici şi cele trei biserici - catolică, protestantă şi ortodoxă, şi-a adus aminte că Suzana îl întrebase dacă n-o să-i fie dor de sat, cînd o să fie departe. A rîs, atunci, de întrebarea ei şi a răspuns că el e bărbat: numai femeilor le este dor. Acum însă simte în piept o părere de rău, ca un abur, fiindcă trebuie să plece. A început din nou să fluiere şi nu s-a mai uitat la sat.

Casa preotului Alexandru Korugă e la marginea şoselei, nu departe de biserica ortodoxă. Poarta e încuiată. Johann Moritz s-a aplecat şi a luat cheia aflată sub poartă, anume ca s-o găsească el dimineaţa, cînd vine la lucru. A descuiat poarta veche de stejar, fără grabă, şi a intrat în curte. Cîinii au venit în calea lui şi l-au înconjurat prietenoşi. Il cunoşteau, fiindcă Johann Moritz lucrează la preotul Alexandru Korugă de şase ani, în fiecare zi. Aici este la el acasă. Astăzi este însă ultima zi de lucru. Pe urmă îşi va lua simbria şi îi va spune preotului că pleacă. Pînă acum nu îl anunţase încă.

Johann Moritz a intrat în magazie şi a scos coşurile, aşezîndu-le în căruţă. Preotul a ieşit în cerdac, numai în cămaşă albă din pînză de in şi în pantaloni. Atunci se ridicase din pat. Moritz l-a salutat zîmbind. A lăsat coşul din mînă, şi-a scuturat palmele de praf şi a urcat în cerdac, luînd din mîna bătrînului cana albă, plină cu apă.

- Lăsaţi, că vă torn eu!

Johann Moritz a turnat apă în palmele făcute căuş ale preotului. Privea degetele lungi, ca de femeie, cu pielea albă, şi se uita cu plăcere cum bătrînul îşi săpuneşte barba căruntă, gîtul şi fruntea. Privind, Moritz uita să toarne apă. Preotul aştepta cu pumnii întinşi şi acoperiţi de clăbuci. Atunci Moritz se simţea şi se înroşea.

Preotul Korugă e parohul bisericii ortodoxe din Fîntîna. Nu are decît cincizeci de ani. Barba şi părul îi sînt însă ca argintul. Trupul înalt, subţire, parcă nu are carne şi seamănă cu trupurile sfinţilor din icoanele bisericii ortodoxe. Trupul îi este de bătrîn. Cînd te uiţi însă în ochii lui şi cînd îl auzi vorbind, vezi că preotul e tînăr.

După ce a terminat de spălat, preotul a început să-şi usuce obrajii şi gîtul cu prosopul aspru. Moritz stătea lîngă el, cu cana în mina.

- Părinte, aş vrea să vă spun ceva! a zis.

- Aşteaptă să mă-mbrac! a răspuns preotul.

A intrat în casă, luînd cana goală din mîna lui Johann Moritz. în prag, s-a întors:

- Şi eu am să-ţi spun ţie ceva! a zis preotul zîmbind. Ceva care are să te bucure. Acum pune coşurile în căruţă şi înhamă caii!

In primele ceasuri ale dimineţii, Johann Moritz şi preotul Alexandru Korugă au cules merele şi le-au aşezat în saci, tăcuţi. Cînd soarele era la umărul lor, preotul s-a oprit. A întins braţele, obosit.

- Să facem o pauză!

- Să facem! a zis Moritz.

S-au îndreptat spre sacii plini cu mere. Apoi s-au aşezat, unul pe un sac, celălalt pe alt sac. Preotul a căutat în buzunarul pantalonilor pachetul de ţigări pe care îl aducea întotdeauna pentru Moritz şi i l-a întins.

- Parcă voiai să-mi spui ceva, a zis preotul.

- Voiam, părinte!

Moritz şi-a aprins ţigara şi a aruncat chibritul în iarbă, uitîndu-se la el cum se stinge. Acum îi era greu să-i spuie preotului că pleacă. Ar fi vrut să amîne.

- Să-ţi spun eu întîi ce veste bună am pentru tine! a zis preotul.

Lui Moritz îi părea bine că nu trebuie să vorbească încă despre plecare.

- Camera cea mică de lîngă bucătărie stă goală, a zis preotul. M-am gîndit că ar fi bine să te muţi tu în ea. Preoteasa a spoit-o şi a pus perdeluţe la ferestre şi aşternuturi curate. Acasă la voi tot nu este loc. Tu şi bătrînii aveţi numai o încăpere. Mîine, cînd vii, adu-ţi lucrurile!

- Mîine nu vin la lucru!

- Atunci, poimîine! a zis preotul. Camera este de azi înainte a ta!

- Nu mai vin deloc la lucru, a zis Moritz. Mîine plec în America!

- Mîine?

Preotul a deschis ochii mari.

- Mîine! La răsăritul soarelui!

Vocea lui Moritz era hotărîtă. Dar era aburită de o caldă părere de rău. Şi de puţină jenă.

- Am primit scrisoare că vaporul e la Constanţa. Stă numai trei zile în port!

Preotul ştia că Johann Moritz vrea să plece în America. Mulţi ţărani tineri pleacă în America şi, după doi sau trei ani, se întorc în sat cu bani şi îşi cumpără pămînt. Ţăranii care au fost în America au cele mai frumoase gospodării din Fîntîna. Preotului îi părea bine că şi Moritz va pleca. După cîţiva ani, va avea şi el o gospodărie frumoasă în sat. Nu ştia însă că pleacă aşa de curînd. Nu-i spusese nimic pînă în clipa aceea. Şi lucraseră toată vremea umăr lîngă umăr. In fiecare zi.

- Abia ieri am primit scrisoarea, a zis Moritz.

- Pleci singur?

- Cu Ghiţă Ion! a zis Moritz. Ne angajăm pe vapor, ca să lucrăm Ja cazane. în felul ăsta nu trebuie să plătim pentru drum decît 500 de lei de căciulă. Are el îin prieten la Constanţa, chiar în port, care a vorbit să fim angajaţi pe vapor.

Preotul i-a urat noroc mult; însă îi părea rău că se desparte de el. Johann Moritz era tînăr. Era muncitor. Era om de omenie. Dar era sărac. Nu avea nici o palmă de pămînt.
în restul zilei, culegînd merele, cei doi bărbaţi mai mult au tăcut. Cînd şi cînd, bătrînul povestea despre America; Moritz asculta.

De cîteva ori a oftat. îi părea acum şi lui rău că pleacă. Seara, după ce şi-a luat simbria, Moritz a stat cu ochii plecaţi în faţa preotului. A întîrziat încă o clipă, deşi nu era necesar. Nu se putea despărţi. Bătrînul l-a bătut pe umăr.

- Să-mi scrii, cînd ajungi acolo! a zis preotul. Mîine dimineaţă, vino să-ţi dau un pachet cu mîncare pentru drum!

După ce i-a numărat încă cinci bancnote de o sută, în afară de simbrie, preotul a zis:

- Vino cînd s-o lumina de ziuă! Bate la fereastra mea încet; e bine să nu audă preoteasa. Ştii, femeile sînt mai zgîrcite. Eu pregătesc sacul cu merinde din seara asta.

Cînd vrei să pleci?

- La răsăritul soarelui, mă întîlnesc cu Ghiţă Ion la marginea satului.

- Tocmai bine ai timp să treci întîi pe la mine. Altfel, ţi-aş fi spus să vii în seara asta.

- Mai bine mîine! a zis Johann Moritz.

Se gîndea că în seara aceea îl aştepta Suzana. Apoi a plecat.

3.

Preotul Korugă a aşezat rucsacul cu provizii lîngă perete, sub fereastră. A stins lumina. Pe urmă a intrat în pat.

Inainte de a închide ochii, s-a gîndit la călătoria lui Johann Moritz spre America. Cînd pregătise sacul cu merinde, avusese senzaţia că pleacă el. Cu treizeci de ani în urmă, îşi făcuse şi el geamantanele să plece. De-abia îşi luase titlul de doctor în teologie şi fusese angajat misionar de colonia ortodoxă din Michigan. Cu o săptămînă înainte de plecare, a trimis telegramă că renunţă la post. O cunoscuse pe preoteasa lui şi s-a căsătorit. De atunci este paroh al bisericii din Fîntîna. Satul este mic. Viaţa, aspră.

După sosirea în Fîntîna, i-a părut rău că renunţase la plecare. Dar era prea tîrziu. America a rămas un vis neîmplinit. De cîte ori pleacă un ţăran peste ocean, el îi dă ţigări, mîncare, bani de drum, şi îl roagă să îi scrie de-acolo. Acestea toate le făcea ascunzîndu-se de preoteasă. Ea nu s-ar fi opus. Dar bătrînul avea senzaţia că atunci cînd se gîndeşte la America îi este oarecum infidel soţiei. El renunţase la America pentru ea. Rivalitatea rămăsese însă ascunsă -şi lupta se mai dădea încă între cele două dragoste. Plecarea lui Johann Moritz era însă altfel decît celelalte. Moritz era omul lui de încredere. De aceea simţea că, odată cu sosirea lui Moritz pe pămîntul Americii, păşea şi o parte din fiinţa lui în Lumea Nouă.

Afară era lună plină. Preotul Alexandru Korugă nu putea adormi. S-a ridicat din pat. A aprins lumina. A căutat în bibliotecă, ale cărei rafturi acopereau trei pereţi, de jos pînă în tavan. A scos o carte. Inainte de a o deschide, s-a uitat la rafturile pline. Erau cărţi englezeşti, germane, franţuzeşti şi italieneşti, în alt raft erau clasicii, în greceşte şi latineşte. Fiecărei din aceste cărţi îi fusese prietenă în cursul celor treizeci de ani de cînd locuieşte în Fîntîna. Uneori se întreabă de ce nu a făcut o carieră universitară.

Prietenii îl sfătuiseră să vină la Universitatea din Bucureşti sau la cea din Iaşi. De două ori i s-a oferit catedra de Istorie a Bisericii. El a refuzat. Şi nu i-a părut rău că a refuzat. Aici, în Fîntîna lui, oficia serviciul religios în fiecare duminică şi sărbătoare, iar în restul săptămînii făcea agricultură, albinărit şi pomicultură. Seara citea. Viitorul îl accepta aşa cum îl primea din mîinile destinului. O singură dată căutase să forţeze destinul: cînd voise să plece în America. Utilizase toate forţele lui omeneşti ca să plece. Şi, deşi nu a neglijat nimic, n-a plecat. A rămas pe loc. Intervenise un fapt neprevăzut. De atunci, nu-şi mai face planuri de viitor în care să creadă cu certitudine că se vor realiza.

Preotul a pus cartea la loc, în raft. „Oare îmi pare rău cu adevărat că n-am plecat în America acum treizeci de ani?" s-a întrebat. „Dacă nu-mi pare rău, atunci de ce am Reisefieber acum, cînd pleacă Johann Moritz?" învelindu-se cu cuvertura, s-a gîndit: „Nu e părerea de rău că n-am plecat. E durerea nostalgiei după un lucru despre care avem iluzia că există, dar pe care nu-l dobîndim niciodată. Dacă atingem cu simţurile acel lucru, constatăm că el nu este ceea ce doream noi. Poate că America nu este ceea ce caut. Este numai pretextul căutării. America e o invenţie a nostalgiei noastre. Poate că durerea de a nu fi cunoscut America este mai mică decît durerea pe care aş fi avut-o dacă aş fi cunoscut-o".

Totuşi, preotul Korugă n-a putut adormi. Era emoţionat. Aştepta să se lumineze de ziuă, ca şi cum el ar fi fost acela care trebuia să se întîlnească la marginea satului cu Ghiţă Ion şi să plece la Constanţa, unde îi aşteaptă vaporul care „nu stă decît trei zile în port".

Cînd s-a deşteptat, era încă întuneric. Dar cocoşii cîntaseră de ziuă. A deschis fereastra. Drumul era pustiu. Satul era învăluit într-o ceaţă albicioasă. Preotul a desfăcut sacul, care era rezemat de perete, şi a pus înăuntru cutia de ţigări de pe masă. „Dacă Johann Moritz pleacă, nu mai am cui da ţigările să le fumeze. Pentru el le cumpărasem" - şi-a zis. Fereastra începuse să se lumineze. Pe drum s-au auzit paşi. Au trecut pe lîngă poartă şi s-au stins în depărtare. „Dacă nu se grăbeşte, are să întîrzie la întîlnire" - şi-a zis preotul. Apoi a ieşit în cerdac. S-a spălat cu apă rece. Moritz nu era în curte, ca să vină să-i toarne pe mîini.

Soarele răsărise; Johann Moritz nu venise încă. Preotul l-a aşteptat pînă la amiază. Pe urmă şi-a închipuit că Moritz s-a deşteptat tîrziu şi nu a mai avut timp să treacă să-şi ia sacul cu alimente, înainte de a pleca. „Păcat că n-a venit! Ii împachetasem merinde pentru trei săptămîni" şi-a zis preotul. „Ar fi avut şi în America pentru primele zile!"

- Vino la masă, Alexandre! a spus preoteasa. Apăruse în pragul uşii.

- Imediat! a răspuns preotul.

A împins sacul sub pat. L-a împins cu durerea cu care dai deoparte un lucru la care trebuie să renunţi împotriva dorinţei tale: dar pentru totdeauna. Ultima lui şansă de a ajunge în America fie şi „prin procură", era pierdută. Aşa cum făcuse cu treizeci de ani în urmă.

Se duse la masă. „Prin Johann Moritz, dacă ar fi luat sacul, mi s-ar fi părut că eu însumi călătoresc. Păcat că n-a venit!" - şi-a zis.

In odaia Iolandei - soţia lui Iorgu Iordan - e încă lumina. O lumină albă, gingaşă: înainte de a răzbate prin fereastră, trece prin abajurul de mătase.

Lumea spune că Iolanda este o femeie nefericită. A venit în sat, împreună cu Iorgu Iordan, acum douăzeci şi cinci de ani. Au poposit călări la cîrciuma satului. Nimeni nu ştia de unde vin. Se vedea însă că vin de departe. Ea era româncă - el, nu.

Mai tîrziu, s-a aflat că vin din Ungaria. Erau îmbrăcaţi amîndoi cu şube mari, îmblănite. După ce au mîncat friptură şi au băut vin - el, înghiţind porţii duble, iar ea, abia atingîndu-se de mîncare şi băutură, ca o vrabie, au dormit amîndoi în,camera cîrciumarului. Peste trei zile s-a ştiut că rămîn în sat pentru totdeauna, iar după cîteva săptămîni au cumpărat cîrciuma. De atunci locuiesc în Fîntîna. Cînd au venit, Iorgu Iordan nu ştia româneşte. Acum vorbeşte bine. In sat, nu sînt însă prieteni cu nimeni.

Nici cînd au avut un copil, pe Suzana, nu l-au dat să înveţe la şcoala din sat, ca să nu se împrietenească cu copiii ţăranilor. Suzana a învăţat carte la oraş. Sătenii nu o văd pe Iolanda decît atunci cînd se duce la biserica ortodoxă sau cînd se duce la oraş, în trăsură, lîngă Iorgu Iordan, mică numai jumătate cît trupul uriaşului. Are părul blond ca mătasea de borangic şi ochii albaştri. Suzana seamănă cu mama ei ca două picături de apă. Asta-i tot ce se ştie despre Iorgu Iordan. Intr-o iarnă, a împuşcat un om care voia să-i intre în casă. L-a împuşcat cu arma de vînătoare, drept în frunte. Jandarmii au spus că Iorgu Iordan era în dreptul lui să împuşte pe cineva care intra noaptea în casa lui ca să-i fure banii. Sătenii n-au fost de aceeaşi părere cu jandarmii. Ei au zis că omorul rămîne omor. Dar faptele au început să se uite.
Se petrecuseră cu mulţi ani în urmă.

Johann Moritz a văzut prin spărtura gardului cum şi lumina de la camera Iolandei se face întîi mică, tremură o clipă, apoi se stinge. A dus palmele pîlnie la gură şi a strigat:
- Cucuvau! Cu-cu-vau!

Strigătul lui Moritz a sfîşiat văzduhul ca un cuţit. Ecoul l-a repetat. Pe urmă a fost tăcere. O clipă. Fereastra din colţul de miazănoapte al casei lui lorgu Iordan s-a deschis.

Suzana a sărit din cameră, abia atingînd pervazul ferestrei. A străbătut curtea în goană şi în vîrful picioarelor. A ieşit din curte prin spărtura gardului, unde o aştepta Johann Moritz.

Fragment din volumul "Ora 25", Editura Ratio et Revelatio

Cumpara cartea "Ora 25"

07 Octombrie 2016

Vizualizari: 812

Voteaza:

Ora 25 - C. Virgil Gheorghiu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE