Organizarea vietii monahale la Athos

Organizarea vietii monahale la Athos Mareste imaginea.


Organizarea vietii monahale la Athos din cele mai vechi timpuri pana in zilele noastre

Inceputurile vietii monahale la Athos

Muntele Athos are o veche istorie ce-si are originile in Antichitate, asemeni vestitului Olimp, dar spre deosebire de acesta, care isi pierde importanta odata cu apusul paganismului, Athosul a continuat sa creasca in ochii grecilor, dar si a intregii lumi, prin misiunea noua pe care a primit-o de a fi loc de reculegere si rugaciune. Despre istoria si vechimea civilizatiei pagane care a inflorit in acest spatiu ne vorbesc atat istoricii Antichitatii, cat si urmele vechilor temple elenice, inscriptiile in cinstea zeilor sau a eroilor pe care le putem admira si astazi in incintele asezamintelor monahale.

Datorita asezarii sale geografice, grecii l-au socotit un dig in fata invaziilor asiatice, iar crestinii il pretuiesc pentru viata monahala inalta, care inspira pe toti doritorii de desavarsire, pentru rolul pe care l-a avut de-a lungul secolelor de aparator al Ortodoxiei, pentru pretioasele opere de arta si numeroasele manuscrise clasice si crestine, firmane turcesti, acte ctitoricesti, inscriptii, corespondenta si chiar studii pe diverse teme pe care le-a conservat in bibliotecile sale, fiind un centru de cultura in care s-au format marii dascali ai lumii, care mai apoi au straluciri in intreaga ortodoxie. Dintre acestia amintim pe Sfantul Antonie si Teodosie care au infiintat pesterile din Kiev, organizand viata monahala in vechea Rusie (sec. al X-lea), Sfantul Nicodim de la Tismana care a contribuit la inflorirea monahismului romanesc in secolul al XIV-lea, precum si Sfantul Paisie Velicikovski (sec.

XVIII), care, dupa perioada de formare petrecuta la Athos, s-a reintors in Moldova cu un numar impresionant de ucenici, dand un nou impuls vietii monahale din estul Europei si din alte parti ale lumii unde s-au raspandit ucenicii formati de el.

De aceea, o calatorie la Athos este ziditoare pentru un crestin, dandu-i posibilitatea sa se impartaseasca din experienta duhovniceasca a marilor parinti, pentru un artist intalnirea cu valoroasele opere de arta ii permite sa admire si sa citeasca prin ele pe marii arhitecti si pictori ai Bizantului si ai intregii lumi ortodoxe, pentru un filolog si cercetator manuscrisele sunt comori nepretuite, sursa ce confirma pregatirea deosebita pe care au avut-o traitorii acestor asezaminte sfinte.

Inceputurile vietii monahale la Athos sunt destul de vechi. Dupa o traditie, aici ar fi fost chiar Maica Domnului, care dorind sa faca o vizita Sfantului Apostol Ioan in Cipru, datorita vremii nefavorabile, prin pronia lui Dumnezeu, a ajuns la aceasta asezare, care a impresionat-o prin frumusetea peisajului. Ea ar fi fost prima care a adus cuvantul Evangheliei in aceste locuri, iar la plecare ar fi rugat pe fiul ei ca sa-i incredinteze acest loc ca mostenire proprie, proorocind ca aici vor locui barbati feciorelnici. Nu se stie sigur cand au venit primii monahi pe muntele Athos. Se banuieste insa ca ar fi venit chiar din timpul Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan (101 d.Hr.), care insotise pe Sfanta Fecioara in calatoria Sa spre Athos. Aceasta versiune arata ca, inca din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mica, poate si din Efes, patria Sfantului Evanghelist Ioan, unde viata singuratica, contemplativa, incepuse a se manifesta de timpuriu. Mai tarziu, Constantin cel Mare, dupa ce si-a stabilit capitala la Constantinopol, i-a mutat pe locuitorii din Athos in Peloponez, lasand peninsula in proprietatea exclusiva a calugarilor, construind chiar si unele biserici. Insa, aceste traditii consemnate in diferite manuscrise athonite din secolele XV-XVII nu pot fi verificate.

Datele referitoare la primele atestari documentare privind asezarile monahale la Athos sunt destul de controversate, parerile fiind impartite datorita faptului ca marturiile care sa atraga atentia asupra faptului ca in aceasta regiune unii crestini doritori de a duce o viata spirituala deosebita se nevoiesc prin pustietatile si locurile salbatice ale peninsulei sunt destul de putine.

Canonistul roman Liviu Stan considera ca primele asezari monahale dateaza din perioada persecutiilor din secolul al III-lea si inceputul secolului al IV-lea. Aici s-ar fi retras unii crestini evlaviosi, chiar si clerici, gasind adapost in pustietatile muntelui, deoarece locurile nu erau locuite de catre cei de prin imprejurimi din pricina reliefului si a conditiilor aspre de viata. Arhimandritul Porfir Uspenski, cel care a scris cea mai completa istorie a Sfantului Munte, considera ca imparatul bizantin Constantin Pogonatul ar fi dat Athosul in grija unor calugari in secolul al VII-lea, dupa invazia arabilor in Macedonia. Potrivit lui Uspenski, aceasta este prima data cand apar calugari la Athos.

Asadar, prezenta aghioritilor este recunoscuta inca inainte de secolul al VIII-lea si al X-lea, cand un numar de basilei acorda autonomie peninsulei, iar aici se afirma printr-o viata deosebita figuri ca Sfantul Petru Athonitul, Eftimie din Tesalonic, etc.

Acesti sihastri erau atrasi, intre altele, si de modul in care erau abordate relatiile monahilor cu mirenii, in special datorita interdictiei femeilor de a intra in acest teritoriu consacrat de timpuriu vietii contemplative. Dupa unii, aceasta interdictie ar data din secolul al IV-lea, iar dupa altii, aceasta regula stricta s-ar fi impus dupa secolul al VIII-lea, cand familii ale pastorilor vlahi locuiau impreuna cu monahii, ea fiind mentionata in art. 5 al primului typikon al Sfantului Athanasie Athonitul, iar in secolul al XI-lea, imparatul Alexie Comnenul a dat ordin ca vlahii sa paraseasca Athosul datorita tulburarilor produse in viata monahilor, interzicandu-se pe viitor prezenta femeilor in peninsula, incalcarea acestei reguli fiind pedepsita cu inchisoarea de la 2 la 6 ani.

Organizarea vietii monahale s-a facut de catre Sfantul Athanasie din Trapezunt, care in anul 963 zideste Marea Lavra, stabilind si regulile de vietuire pentru cei care doreau sa intre in comunitatea athonita, reguli cuprinse in primul typikon. Imparatii contemporani Sfantului Athanasie, Nichifor Fokas si Ioan Tzimiskes, recunosc autonomia Athosului, contribuind prin aceasta la consolidarea statutului peninsulei.

Tot din secolul al X-lea au inceput sa apara manastiri ale altor popoare: Manastirea Iviron (972), Manastirea Italienilor sau a Amalfitenilor, ridicata de catre calugarii latini aflati in Lavra Sfantului Athanasie cu cheltuiala locuitorilor din Amalfi, localitate din sudul Italiei, Manastirea Sfantul Pantelimon a rusilor (1143-1169), tot din aceasta perioada datand si Manastirea Hilandar a sarbilor (1197), precum si Manastirea Zografu a bulgarilor.

Putem constata cu usurinta ca populatia polinationala care se stabilise in Muntele Athos era ca o reflectie a universalitatii ortodoxiei si a caracterului polinational al imperiului bizantin. Sfantul Athanasie recomanda prin Canonicon-ul sau din anul 970, dar si prin testamentul din anul 990, ca "monahii straini sa fie cinstiti de catre athoniti, interzicand orice deosebire intre calugarii greci si cei care vorbeau alte limbi, dispunand ca cei care nu se vor conforma sa fie afurisiti". Astfel, vedem grija Sfantului Athanasie Athonitul de a pastra un climat strain duhului despotic, filetist pe care il intalnim astazi la unii monahi. Principiile dupa care se conduceau trebuiau sa reflecte egalitatea tuturor vietuitorilor, indiferent de manastirea sau natiunea din care faceau parte.

Aceste principii, viata deosebita a monahilor, precum si statutul de autonomie acordat de catre imparati, au facut ca Athosul sa cunoasca o inflorire deosebita inca de la sfarsitul primului mileniu crestin, astfel incat in secolul al XI-lea numarul manastirilor se ridica la 180 cu circa 2000 de calugari, parintii athoniti avand un rol deosebit in pastrarea dreptei credinte dupa Schisma cea Mare, in perioada cruciadelor, dar mai ales la sinoadele unioniste din Lyon (sec. XIII) si Ferrara-Florenta (sec. XIV). Dupa caderea Constantinopolului, Athosul a ramas ca un bastion ce a inspirat, incurajat si intretinut dreapta credinta in lumea ocupata de musulmani.

Organizarea autonoma a vietii monahale la Athos

Teritoriul Athosului a constituit din vechime proprietatea comunitatii monahale, fiind tratat ca teritoriu autonom, apartinand manastirilor athonite. Acest statut i-a fost conferit de catre Constantin Pogonatul in anul 670, care hotara ca Athosul sa apartina exclusiv monahilor ca adapost si teritoriu propriu, statut ce a fost confirmat in 885 de imparatul Vasile I Macedoneanul, care a declarat Athosul ca teritoriu independent, pus la dispozitia si stapanirea exclusiva a calugarilor de aici, acestia fiind scutiti de orice impozit. Aceste masuri au fost confirmate si de catre imparatii bizantini Leon VI Filosoful in 911, Constantin VII Porfirogenetul in 912 si Roman I Lecapenul in 920, dar si de catre imparatii de mai tarziu pana la caderea Bizantului.

Dupa 1453 acest privilegiu a fost recunoscut si reconfirmat athonitilor de sultanii turci de pana la 1912, dar si de tratatele internationale din 1878 de la Berlin, 1913 de la Londra, 1920 de la Sevres, 1923 de la Lausanne.

Muntele Athos a fost sub patronajul bizantin pana la caderea Constantinopolului sub latini, imparatii bizantini avand un rol important in sustinerea materiala a manastirilor aghioritice, adesea amestecandu-se si in treburile care priveau organizarea vietii monahale din acest spatiu. Marturie a acestui protectorat o constituie bogatele danii pe care le putem admira si astazi. Dupa aceasta data, un rol deosebit in patronarea asezamintelor sfinte l-au avut slavii, prin imperiul vlaho-bulgar, cand Ioan Asan II pune Athosul sub jurisdictia patriarhului bulgar de Tarnovo in anul 1234, situatie care se mentine pana in anul 1250, cand revine sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol odata cu restabilirea Imperiului Bizantin.

Statutul de autonomie al Athosului pe care i-l confereau imparatii bizantini pana la sfarsitul secolului al XIII-lea a fost incalcat de mai multe ori in secolul al XIV-lea atat de catre imparatii bizantini, cat si de catre patriarhii de Constantinopol, care au incercat sa supuna formal Athosul sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol sau a episcopului de Jerisos (Chalcidica), ce isi avea jurisdictia in imediata apropiere a acestuia. Pe de alta parte, tarul sarb Stefan Dusan (1331-1353) a intreprins o calatorie la Athos in anul 1345 facand daruri bogate manastirilor, cu scopul de a-i convinge pe calugari sa accepte jurisdictia Patriarhiei sarbesti de Ipec. Cu toata rezistenta calugarilor, Athosul a ramas sub stapanire sarbeasca pana in anul 1375, cand incep incursiunile turcilor in Sfantul Munte.

Instabilitatea politica a afectat si statutul de autonomie al Athosului, mai ales dupa 1204, cand, rand pe rand, tarii bulgari si sarbi si-au manifestat dorinta de a pune Athosul sub suzeranitate proprie. In pofida acestui fapt, nici Patriarhia de Constantinopol nu a ramas mai prejos, facand presiuni asupra athonitilor dupa 1368 de a-i pune sub propria jurisdictie. Aceasta situatie de instabilitate s-a mentinut pana in 1392, cand patriarhul Antonie (1391-1397) a redat Athosului deplina sa libertate si autonomie. La acea vreme erau organizate 25 de manastiri mari si numeroase asezaminte mai mici, care stapaneau cu titlu de proprietate intreg teritoriul peninsulei.

Dupa caderea Constantinopolului in anul 1453 Athosul intra sub suzeranitate otomana, Mahomed II mentinand statutul de autonomie si privilegiile acordate de catre Murat II la 1430. Desi la inceput s-au aratat binevoitori fata de monahii pe care i-au gasit la Athos, curand au inceput sa le pretinda fel de fel de contributii sub forma de daruri, imprumuturi, etc, ceea ce a condus, in secolul al XVI-lea, la reducerea numarului de manastiri la 20. De la sfarsitul secolului al XIV-lea cand Bulgaria inceteaza ca stat (1393), Serbia traverseaza o perioada tulbure, iar imperiul Bizantin se afla in pragul agoniei, domnitorii romani sunt cei care patroneaza prin danii si ctitorii manastirile aghiorite pana in secolul al XVIII-lea. In perioada fanariota s-a intensificat fenomenul inceput in a doua jumatate a secolului al XVI-lea de scoatere a unor biserici si manastiri de sub autoritatea episcopilor si inchinarea locurilor sfinte de la Athos, precum si privilegiile date unor monahi athoniti in tarile romane, constituind sursa de venit care a facut posibila dainuirea si inflorirea vietii monahale in Sfantul Munte.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, mai ales dupa Tratatul de la Cuciuc-Cainargi din anul 1774, i se recunoaste Rusiei dreptul formal de protectorat asupra crestinilor din Imperiul Otoman, drept pe care si l-a manifestat prin presiunile politice asupra Turciei inca din vremea lui Petru cel Mare si pe care l-a exercitat in mod indirect, din 1747. Totusi, pana in 1912 Athosul s-a aflat sub suzeranitate otomana.

Din punct de vedere al organizarii interne, viata monahala din Sfantul Munte s-a dorit a fi, inca de la inceput, in totala independenta fata de orice conducere politica sau bisericeasca, chiar si dupa Sinodul IV Ecumenic, care supunea monahismul sub jurisdictia episcopilor, Athosul manifestandu-se dintotdeauna ca un teritoriu autonom. Acest statut a fost recunoscut pe rand de catre imparatii bizantini, de catre conducerea otomana si a celorlalte state sub stapanirea carora s-a aflat de-a lungul istoriei sale.

Pana la Sfantul Athanasie, comunitatea monastica athonita s-a condus dupa randuielile stabilite de catre primii organizatori ai monahismului, apoi dupa regulile stabilite de catre acesta in primul typikon (statut), precum si dupa celelalte typikoane care i-au urmat, diverse hrisoave imperiale, sigilii patriarhale, decrete ale sultanilor, canonisme, obiceiurile si traditiile locale specifice si dupa hotararile luate in comun de catre conducerea intregii comunitati.

La inceput, monahii din Athos duceau o viata idioritmica, abia prin primul typikon fiind impus stilul chinovial. Odata cu typikonul III este acceptat si stilul idioritmic. Dupa aprobarea typikonului IV, in conditiile grele ale stapanirii turcesti, se observa o preponderenta a stilului idioritmic, situatie care se mentine pana la typikonul VI, care reintroduce stilul chinovial ca stil principal de viata in Muntele Athos. Aceasta trasatura a modului de viata se observa si astazi, deoarece, din cele 20 de manastiri mari, 11 au stilul de viata chinovial. Asezamintele romanesti, ca si toate cele rusesti, de altfel, sunt organizate chinovial, cu exceptia schitului Lacu si a sihastriilor. Ca organe de conducere, intalnim protosul, sinaxa sau chinotita, epitro-pul, epistatul si epistasia.

Protosul era conducatorul suprem, un fel de staret comun ales, initial, de catre intreaga obste athonita, apoi de catre egumeni si cei mai de seama calugari (proistosi). Dupa alegere, el trebuia sa fie confirmat de catre patriarhul de Constantinopol (dupa 1312 cand Sfantul Munte intra sub jurisdictia spirituala a acestuia). Drepturile sale erau superioare celor ale unui staret obisnuit, avand putere deplina in teritoriul Athosului. De asemenea, dupa Andronic II Paleologul (sec. XIII-XIV), Protosul era hirotonit arhiereu de catre patriarhul de Constantinopol. In perioada in care nu era arhiereu, hirotoniile le savarseau fie arhiereii retrasi la Athos, fie alt arhiereu hotarat de catre Protos, ulterior de catre Chinotita.

Sinaxa, ulterior Chinotita, era un consiliu care il ajuta pe protos in conducerea obstii si era formata din toti egumenii athoniti si alti reprezentanti ai fiecarei manastiri. Tot ca organe indreptatite sa-l ajute pe protos erau un consiliu format din 3-4 egumeni in frunte cu economul Sinaxei (conform art. 21 din primul typikon), apoi Sinaxa mica, formata din 5-10 egumeni (conform art. 14 din al doilea typikon), pentru ca mai tarziu sa fie ajutat de catre secretari si epitropi.

Din secolul al XVII-lea institutia Protos-ului decade, fiind inlocuita de Sfanta Epistasie, organizata formal in secolul al XVIII-lea, prin typikonul VI. Aceasta era un consiliu format din patru egumeni sau delegati ai celor mai de seama manastiri, numiti la inceput proistosi, apoi epistati. in fruntea acestei Epistasii se afla protepistatul, care nu era decat fostul Protos.

Ca organ administrativ, superior Epistasiei, era Sfanta Sinaxa formata din 20 de reprezentanti ai celor 20 de manastiri, iar ca organ legislativ si judecatoresc era Sinaxa dubla extraordinara, care se intrunea de doua ori pe an.

Astazi, aceasta republica monahala autonoma este condusa de un Areopag restrans, format din reprezentantii celor 20 de manastiri, in frunte cu 4 epistati, care reprezinta puterea executiva. Capitala este stabilita in orasul Careia, unde isi are resedinta guvernatorul civil. Pe langa asezamintele monahale si capitala, Athosul are si cateva porturi, dintre care cel mai important este portul Daphni.

In deceniul al saselea al secolului trecut, pe Muntele Athos existau 757 de asezaminte monahale, organizate ca manastiri, schituri si diverse grupuri de comunitati cu un numar mai mic sau mai mare de vietuitori. Astfel, existau 20 de manastiri propriu-zise (17 ale grecilor, 1 a rusiior, 1 a sarbilor, 1 a bulgarilor), 16 schituri (7 grecesti, 6 rusesti, 2 romanesti, 1 bulgar) si 721 de chilii, sihastrii, etc. (497 ale grecilor, 134 ale rusilor, 72 ale romanilor, 12 ale bulgarilor, 4 ale sarbilor, 2 ale georgienilor). In toate aceste asezaminte traiau aproximativ 3000 de calugari, la care se adaugau circa 1000 de meseriasi si negustori si personalul administratiei grecesti.

Configuratia prezentata a cunoscut numeroase fluctuatii pe fondul evenimentelor si transformarilor sociale care au marcat intreg secolul al XX-lea. Din a doua jumatate a secolului multe din asezamintele de la Athos au fost pustiite, datorita extinderii doctrinei ateiste, care a facut victime in toate tarile socialiste, fapt care a condus la reducerea numarului de monahi tineri care sa preia si sa transmita peste veacuri valorile monahale. Aceasta realitate se desprinde si din cuvantarea patriarhului Athenagoras al Constantinopolului la sarbatorirea mileniului Sfantului Munte din anul 1963, care, in sedinta de consfatuire a intaistatatorilor Bisericilor Ortodoxe, atragea atentia asupra faptului ca numarul monahilor a scazut, multe asezaminte fiind in pragul ruinei, simtindu-se nevoia reinnoirii cu personal in fiecare dintre ele. Astfel, lansa invitatia bisericilor ortodoxe sa trimita doritori de a se stabili la Sfantul Munte care sa mentina vie flacara credintei. In ultima parte a deceniului trecut, prin pronia lui Dumnezeu, viata monahala la Athos cunoaste o revigorare, ca efect al caderii comunismului si schimbarii regimului de guvernare in cele mai multe din tarile din Estul Europei, situatie ce a favorizat stabilirea de noi vietuitori si salvarea asezamintelor aflate in paragina.

Statutul juridic al Athosului in secolul al XX- lea

Incepand cu ultima parte a secolului al XIX-lea si in tot secolul al XX-lea statutul de autonomie al Athosului este pus de mai multe ori in discutie datorita pretentiilor de suveranitate ale statului grec asupra acestui teritoriu, care, desi se afla in imediata apropiere a spatiului elen, apartine ortodoxiei ecumenice prin caracterul sau multinational, statutul sau fiind precizat in mai multe tratate internationale din secolele trecute.

Astfel, Sfantul Munte este pus sub protectia statelor europene care doresc sa pastreze Athosului regimul sau traditional, protectie stabilita la Congresul de la Paris (1856), congres convocat in urma razboiului Crimeii, precum si la Tratatul de la San Stefano (martie 1878), incheiat in urma razboiului ruso-romano-turc (1877-1878). Tratatul de la Berlin din 1878 merge mai departe, garantand drepturile calugarilor de alt neam de a se stabili la Athos si a pastra proprietatile de care dispuneau (art. 62).

Insa, pentru a-si putea pastra toate pozitiile avute anterior la Athos, grecii l-au determinat pe Patriarhul Constantinopolului Ioachim III sa dea, la 31 decembrie 1911, un canonism (VII), un scurt statut care sa confere grecilor privilegii noi fata de ceilalti calugari athoniti.

Din 1912 situatia se schimba, deoarece Athosul iese de sub ocupatia Turciei si intra in cea a Greciei la data de 2 noiembrie, care se angajeaza sa-i respecte autonomia, scopul ei fiind acela de a asigura pacea si ordinea interioara. De aceea, Conferinta de Pace de la Londra din 30 mai 1913 rezerva marilor puteri europene dreptul de a decide in prolema Sfantului Munte. Conferinta reafirma statutul autonom, independent si neutru al Atho-sului, conducerea lui fiind incredintata Chinotitei, care dispunea de puteri si mijloace politienesti proprii. Aceasta decizie a fost adusa la cunostinta guvernului grec in noiembrie 1913, dar inceputul primului razboi mondial a impiedicat aplicarea ei. Grecia instaleaza la Karyes (Careia) functionari de politie, respectand totusi regimul autonom de conducere, iar in statutul intocmit in 1918 de catre Chinotita in colaborare cu un jurist grec, se iau in considerare prevederile Conferintei de Londra, precizandu-se ca "Sfantul Munte al Athosului, cuprinzand peninsula cu acelasi nume, constituie un stat autonom, neutru si independent". In mod paradoxal, insa, prin Pacea de la Bucuresti a aceluiasi an 1913 el este cedat in mod tacit Greciei. Tot in 1913 Conferinta Ambasadorilor semneaza un protocol prin care declara Sfantul Munte republica independenta si autonoma, urmand ca mai tarziu statele ortodoxe care aveau interese acolo sa hotarasca modul in care isi vor exercita protectia, precum si statutele pentru administrarea lui. Asadar, Athosul se gasea in acelasi timp in doua situatii: aceea de stat independent (conform

Pacii de la Londra), precum si de teritoriu autonom cedat Greciei (conform Pacii de la Bucuresti).

Art. 3 al Tratatului de la Sevres din 1920 cuprindea obligatia asumata de catre Grecia de a "recunoaste si mentine drepturile si libertatile traditionale de care se bucura comunitatile manastiresti negrecesti ale Sfantului Munte". Pe baza acestei obligatii asumata de catre Grecia, Conferinta de la Lausanne din iulie 1923, convocata in urma razboiului greco-turc, lasa Athosul in administratia Greciei cu titlul de teritoriu sub mandat. Dupa 1945, odata cu decizia O.N.U. de abolire a acestui statut, el trece sub regimul international al tutelei. Cu toate acestea, prin Constitutia din 1926 Grecia supune Athosul deplinei sale suveranitati, act care se desprinde si din Statutul Organic al Muntelui Athos.

Acest statut este aprobat la 10 mai 1924 de catre reprezentantii a 19 manastiri, singura care nu l-a acceptat fiind manastirea ruseasca Sfantul Pantelimon. Statutul a fost alcatuit de catre o comisie numita de statul elen, din componenta careia faceau parte 5 calugari greci. Noul statut de organizare a fost ratificat de autoritatile civile prin decretul-lege Despre ratificarea regulamentului Sfantului Munte Athos din 16 septembrie 1924, dupa ce obtinuse avizul Patriarhiei Ecumenice prin scrisoarea nr. 1861/1925.

Statutul contine o serie de prevederi contrare atat traditiei athonite, cat si prevederilor internationale referitoare la statutul juridic al Sfantului Munte si al vietuitorilor negreci care doresc sa se stabileasca acolo. Vom reda in continuare cele mai semnificative aspecte ale acestui act nedrept atat istoric, cat si moral, avand in vedere, pe de o parte, contributia celorlalte biserici ortodoxe la sustinerea financiara a Athosului de-a lungul istoriei, pe de alta parte, aceasta impresionanta vatra monahala apartine ortodoxiei ecumenice si nici un stat laic nu are dreptul moral de a emite pretentii de suveranitate asupra lui. Iata care sunt aceste prevederi ale statutului:

1. Rapeste independenta schiturilor, chiliilor, colibelor, etc, declarandu-le anexa uneia din cele 20 de manastiri, (art. 1);

2. Refuza dreptul de proprietate oricarui asezamant din Sfantul Munte, exceptand cele 20 de manastiri mari (art. 2);

3. Fixeaza numarul manastirilor mari la 20, pentru ca alte schituri sa nu ceara ridicarea la rang de manastire (art. 3);

4. Prevede obligativitatea cetateniei grecesti pentru toti monahii, indiferent de nationalitate (art. 6);

5. Declara schiturile, chiliile, colibele, etc, proprietatea neinstrainabila a manastirilor tutelare (art. 126);

6. Interzice transformarea schiturilor in manastiri sau a chiliilor in schituri si a colibelor in chilii (art. 133);

7. Opreste vanzarea chiliilor si colibelor fara aprobarea prealabila a manastirilor (art. 138);

8. Declara manastirea tutelara drept primul cumparator in cazul vanzarii unei chilii sau colibe (art. 140);

9. Limiteaza la trei numarul monahilor cu drept de mostenire asupra unei chilii (art. 161)46.

Aceasta tendinta de discriminare fata de calugarii de alta nationalitate este reluata in Constitutia elena din 1926, care consfinteste in mod deschis statutul de suveranitate (art. 109) al Greciei asupra acestui teritoriu aflat sub mandat si interzice orice modificare a sistemului administrativ hotarat in 1924, precizand ca puterile statului prevazute la art. 109-111 vor fi exercitate de catre un guvernator. Art. 112 aduce la cunostinta faptul ca drepturile si indatoririle acestuia, precum si cele ale autoritatilor manastiresti si Chinotita, vor fi reglementate printr-o lege speciala.

Tot in 1926 Grecia aproba o lege privind organizarea justitiei bisericesti pe Muntele Athos, care la art. 6 prevede ca exercitiul supremului for legislativ si de judecata (Sinaxa extraordinara dubla) este supus confirmarii de catre Ministerul de Externe grec.

Incepand din acest moment, viata din sfantul Munte intra intr-o adevarata perioada de criza, deoarece masurile luate, precum si principiile dupa care se conduce acest stat a carui autonomie fusese garantata de catre marile puteri, aduc atingere insasi principiilor dupa care s-a organizat de la inceput Athosul. Cu toate ca aceasta constitutie a suferit numeroase modificari, articolele referitoare la Muntele Athos au ramas neschimbate, chiar si in Constitutia actuala, cea din 11 iunie 1975, care reia vechile prevederi in art. 105, par. 1-5. Acest fapt are loc in ciuda tuturor angajamentelor luate de catre Grecia la tratatele internationale anterioare la care declarase ca respecta intru totul autonomia Athosului, limitandu-se doar la a asigura paza si ordinea interioara.

Asadar, daca la inceputul secolului al XX-lea Grecia respecta in mod formal autonomia Athosului, deja la jumatatea secolului renunta la aceasta atitudine de mascare a pretentiilor sale de suveranitate, tratand Sfantul Munte ca parte a teritoriului sau national.

Prin impunerea suveranitatii i se anuleaza Sfantului Munte caracterul sau interortodox, fiind transformat intr-o comunitate exclusiv greceasca. Ce este mai dureros este faptul ca Patriarhia Ecumenica nu a luat pozitia corespunzatoare, dimpotriva, daca statul elen si-a impus suveranitatea civila, Constantinopolul a impus-o pe cea bisericeasca, trecand Athoosul sub directa lui jurisdictie. Aceasta situatie nu face decat sa lezeze prestigiul ortodoxiei, atingand buna intelegere dintre bisericile ortodoxe si drepturile acestora care au asezaminte sau simpli vietuitori in acest spatiu.

Mergand mai departe, trebuie sa remarcam faptul ca Patriarhia Ecumenica si-a impus nu doar jurisdictia spirituala, ci s-a implicat in toate sferele care privesc problemele de organizare si conducere, savarsind acte de jurisdictie deplina asupra Sfantului Munte. Astfel, dupa al doilea razboi mondial au fost trimise la Athos doua delegatii patriarhale (exarhii formate din mitropoliti) cu scopul de a lua masuri administrative, incalcand prin aceasta autonomia athonita.

In 1947 a fost trimisa prima delegatie care, in colaborare cu reprezentantii celor 20 de manastiri traditionale, au luat urmatoarele hotarari:

1. Sa se organizeze o buna paza a bibliotecilor, arhivelor si odoarelor de la Athos;

2. Sa se reactiveze scoala athonita;

3. Sa se opreasca exodul monahilor din Athos, iar monahii athoniti aflati in afara teritoriului Sfantului Munte sa fie obligati sa revina la metaniile lor;

4. Sa se starpeasca vagabondajul calugarilor numiti zeloti sau cavioti, care strica randuielile Athosului, prin masuri de identificare si de obligare a lor sa renunte la vagabondaj si sa se supuna randuielilor athonite. In acest scop a fost instituita o epitropie, careia i s-a dat mandat sa duca la indeplinire hotararile luate.

Toate aceste masuri nu sunt rele prin ele insele, ci nepotirivit este modul lor de impunere, deoarece nu Patriarhia Ecumenica este cea care ar fi trebuit sa le ia, ci conducerea autonoma a Sfantului Munte. Partea negativa a acestor hotarari consta in initiativa de a repopula Athosul cu tineri greci, doritori de a se desavarsi in aceasta adevarata Acropole a Ortodoxiei, dupa cum numea Parintele Petroniu Tanase Sfantul Munte, si nu cu reprezentanti ai tuturor Bisericilor Ortodoxe care au asezaminte acolo.

In 1951 soseste la Vatoped a doua delegatie patriarhala, formata din trei mitropoliti, care au reluat masurile din 1947 in colaborare cu o adunare extraordinara a comunitatii athonite si in deplin acord cu guvernatorul grec. Pe langa masurile precedente, se mai mentioneaza necesitatea refacerii infrastructurii, a modernizarii agriculturii si industriei lemnului, etc. Din aceste hotarari se vede limpede ca starea in care se afla Athosul era destul de precara, aflandu-se pe o panta descendenta atat duhovniceasca, cat si economica.

Atitudinea exclusivista a grecilor manifestata in special dupa al doilea razboi mondial a dus la imposibilitatea macar de a vizita Sfantul Munte. Asa se face ca in 1951, cu ocazia serbarilor legate de implinirea a 1900 de ani de la sosirea Sfantului Apostol Pavel in Grecia, participantilor nu li s-a permis vizitarea Athosului, cu toate ca si-au exprimat aceasta dorinta, iar nava care i-a purtat pe valurile Marii Egee a intalnit in drumul ei Sfantul Munte. Abia la sfarsitul serbarilor i s-a permis delegatiei sarbe vizitarea Athosului, aceasta datorandu-se, probabil, atitudinii de tovarasie pe care calugarii sarbi athoniti au avut-o in unele momente ale istoriei fata de greci.

Acum la inceputul secolului al XXI-lea, credem ca statul Elen si Patriarhia ecumenica ar trebui sa priveasca mai atent problema Athosului, mai ales in noua conjunctura europeana si internationala, care inlesneste si garanteaza libera circulatie si stabilire a persoanelor, consacrata prin Tratate si legile fundamentale ale statelor Europei. De aceea, este inexplicabila din punct de vedere juridic mentinerea obligativitatii vizelor pentru Sfantul Munte, mai ales pentru monahi si pentru cei care vor sa se stabileasca aici, in conditiile in care pentru Grecia s-a renuntat la aceasta formalitate, cei mai multi dintre cetatenii Europei avand posibilitatea de a patrunde pe teritoriul elen fara viza, cu respectarea prevederilor legii. Cu atat mai mult aceste reglementari ar trebui aplicate in cazul Athosului, avand in vedere caracterul sau interortodox, caracter dobandit inca de la intemeiere, dar mai ales, consideram ca este un drept moral al popoarelor care au sprijinit si au mentinut efectiv in viata Sfantul Munte mai bine de opt secole din cele aproape unsprezece de cand a fost intemeiat. Din acest punct de vedere atitudinea de suveranitate a Greciei este total nejustificata, iar ingreunarea stabilirii de noi monahi pentru celelalte natiuni la Athos, prin masurile luate de catre statul Grec si Patriarhia Ecumenica, este o nedreptate istorica, morala, o incalcare a traditiei athonite si a legislatiei internationale si europene.

Drd. Veaceslav Goreanu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11290

Voteaza:

Organizarea vietii monahale la Athos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE