Parohia - spatiu misionar

Parohia - spatiu misionar Mareste imaginea.


Parohia - spatiu misionar

Experienta pastorala ne convinge din ce in ce mai mult ca pulsul vietii unei Biserici nationale este dat de pulsul unitatii de baza, care este parohia. Din punct de vedere al legislatiei bisericesti actuale, in Biserica Ortodoxa Romana "Parohia este comunitatea credinciosilor, clerici si mireni, de religie ortodoxa, asezati pe un anumit teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericesti, in frunte cu preotul paroh".

Este o definitie clara si precisa, asemanatoare cu definitia comunei sau a altei unitati administrativ-teritoriale sau administrativ-sociale. Desigur, parohia a fost si este, de asemenea, si o structura administrativ-sociala, dar de o forma cu totul aparte. Aceasta structura administrativa a fost si ramane determinata de un altar, deci de un loc sacru, si nu doar de un centru administrativ. Crestinii care se aduna in jurul acestui altar fac aceasta, determinati de credinta nu de vreo ideologie.

Cu alte cuvinte, parohia a fost si este forma de baza a structurii bisericesti, constituita pe un teritoriu unde se savarseste in mod statornic o lucrare sacra de persoane special abilitate in acest sens, unite intr-o ccmunitate bisericeasca r rin aceeasi credinta.

Credinta comuna si lucrarea sfintitoare sunt conditiile fundamentale ca o anumita comunitate sa se constituie intr-o comunitate religioasa eclesiala, tinand cont, bineinteles, de normele canonice in functie de care respectiva comunitate se integreaza si ramane in ordinea Bisericii apostolice unica si una.

Notiunea de "parohie" nu se poate reduce la o definire juridica sau sociologica, asa cum viata parohiei nu se reduce la administratie, la registrele de evidenta contabila, ci are aspecte mult mai complexe decat s-ar crede. Nu este nici un spatiu unde vin doar binecuvantari si dispozitii administrative, ci unde crestinii, clerici si laici, traiesc Taina lui Hristos, in comuniune cu episcopul locului, toti, in calitate de madulare (fiecare cu functia sau slujirea lui) ale aceluiasi Trup tainic al Domnului, in centrul acestei comunitati, sfanta biserica, loc sacru, in care si in jurul careia se constituie eclesia - comunitatea in care membrii acesteia se gasesc in comuniune unii cu altii pe de o parte, iar pe de alta parte, toti si fiecare in parte, in comuniune cu Dumnezeu.

Preotul nu este, deci, doar administratorul, seful unei unitati administrative, fie ea si bisericeasca, ci sacerdotul, slujitorul poporului lui Dumnezeu si iconomul Tainelor lui Dumnezeu.

Scopul parohiei nu este administrativ si organizatoric, desi, fiind din lume are si un asemenea aspect, pentru ca toti credinciosii sa-L cunoasca pe Dumnezeu, in Iisus Hristos, mesajul Sau catre lume si sa traiasca potrivit acestui mesaj, in vederea mantuirii. De aceea centrul parohiei este sfanta biserica, iar viata ei o constituie lucrarile sfinte savarsite in biserica si in spatiul parohiei. in acest spatiu se activeaza slujirile Bisericii: invatatoreasca, de conducere si sfintitcare.

Aici sunt incercate fortele active ale Bisericii, aici se organizeaza opera de caritate a Bisericii, aici, in parohie, membrii ei apara tezaurul de credinta al Bisericii si se ostenesc, dupa puterile si ravna lor, sa si-l improprieze.

Prin lucrarile sfinte ale sacerdotiului si angajarea comunitatii religioase in aceste lucrari, in jurul bisericii-lacas de cult-casa a Domnului, se cultiva si activeaza un gen de viata a carei particularitate este data de faptul ca ea este marcata de sacru si de prezenta speciala a lui Dumnezeu in Sfanta Lui casa. Acesta este motivul pentru care comunitatea bisericeasca de baza se numeste "parohie", notiunea in sine exprimand ceea ce exista, ceea ce se petrece, ceea ce are loc in jurul "casei Domnului".

In felul acesta parohia se dovedeste a fi o comunitate vie, educatoare pentru viata comunitara crestina, scoala unde se invata a trai drept, o binecuvantare si pentru societatea civila.

In zilele noastre, parohia, ca unitate bisericeasca de baza (intelegand aceasta expresie ca fundamentala, nu ca cea mai de jos, deci, ca prima unitate de viata crestina), trece prin schimbari diverse, datorate, inainte de toate, ritmului in cace traieste, evolueaza si se schimba societatea insasi.

Iesim dintr-o lume in care preotul trecea drept persoana cu o functie tolerata de autoritatile politice, dintr-o lume in care preotul isi limitase activitatea la calitatea de "bun bisericas" (asa cum ni se spunea la unele cursuri acum 15-20 de ani). Aceasta perioada venea dupa alta in care preotul facea de toate: era si invatator, si primar, uneori si medic. Este adevarat ca toate aceste activitati erau cerute si de nivelul la care se gasea candva societatea romaneasca, preotul trebuind sa-si asume anumite activitati pentru ca nu era altcineva sa si le asume.

Nu mai traim acele vremuri, nici pe cele cand preotul facea de toate, nici pe cele cand activitatea lui era limitata la functia liturgica. De aceea, lasand de-o parte, atat complexele, cat si nostalgiile determinate de vremuri si situatii trecute, preotul de azi trebuie sa-si ia in serios functiile si responsabilitatile pastorale esentiale: savarsirea Sfintelor Taine si ierurgii, predicarea Cuvantului lui Dumnezeu, exemplul cu vorba si cu fapta pentru credinciosi pe care trebuie sa-i invete spre a se apara de "lupii rapitori" si spre mantuire.

La prima vedere aceste trei responsabilitati fundamentale par a fi o limitare a activitatii pastoral-misionare a preotului, lucru cat se poate de neadevarat, dat fiind ca, pentru implinirea acestor responsabiltati preotul este solicitat intens si in diverse moduri, solicitari carora trebuie sa le raspunda ca un om al zilelor noastre.

Unele dintre solicitari sunt noi, sau, daca nu sunt noi, ele cer o abordare noua de catre preotul insusi. Sunt ele, oare, straine de duhul comunitatii crestine primare?

Scurta privire istorica

Inca din primele zile ale istoriei sale, crestinismul a fost comunitar comunitate al carei nucleu era format de predicarea Cuvantului, de rugaciune, de Euharistie (Fapte 2, 41-47).

In acest fel se structureaza ekklesia in interiorul lui civitas sau politevma. Este un nou gen de comunitate, structurat altfel decat societatea civila si de alte tipuri de comunitati religioase. Aceasta ekklesia este o manifestare locala a unei realitati prevazuta in planul lui Dumnezeu si simbolizata in Vechiul Testament prin Kahalul (poporul lui Dumnezeu). Ea va avea prin excelenta si un scop misionar, de aceea in spatiul lumii crestine vom avea mai multe ekklesiae (in functie de locul si timpul in care acestea s-au constituit), in comuniune una cu alta, si nu numai Una, cu diverse ramificatii (cum se va vrea mai tarziu Biserica Romei si chiar cea constantinopolitana in anumite perioade ale istoriei).

Fiind un corespondent al Kahalului sau implinirea acestuia, ekklesia se gaseste, asadar, pe linia istoriei mantuirii. Este adevaratul Israel mantuit, caruia ii revine responsabilitatea transmiterii mesajului mantuirii intregii lumi. Ekklesia are prin excelenta un caracter misionar si sfintitor. Caracterul misionar este dat tocmai de fapul ca rostul si finalitatea ekklesiei vizeaza sfintirea lumii. Prin Duhul Sfant, Hristos Domnul este prezent in mijlocul si in toate articulatiile ei si de fiecare data cand membrii ekklesiei se aduna in numele Sau.

Ekklesia este o comunitate organizata care se aseamana si nu se aseamana altor grupari si organizatii din lume. Este o comunitate deschisa spre cer, care se hraneste din iubirea Mirelui Hristos - sufletul fiecarui madular in parte si comunitatea intreaga.

Din Faptele Apostolilor vedem ca ekklesia se constituie prin convertirea, oamenilor la Hristos. Ea se afla sub autoritatea mesajului Evangheliei, a Cuvantului lui Dumnezeu, de unde singura autoritate este Hristos insusi, Care, inaltat de-a dreapta Tatalui, isi exercita autoritatea prin puterea cuvantului Sau, prin Evanghelie, de fiecare data cand aceasta este citita in comunitate, comunitate pe care o si hraneste in Euharistie. in veacul apostolic regula de baza pentru constituirea unei ekklesia era credinta in Hristos.

Existau insa si alte norme, am putea spune, de ordin interior, intre care: raporturile dintre membrii comunitatii trebuiau sa fie fratesti, ca cele existente intre membrii unei familii (Matei 18, 14-15; 3, 31; 10, 30) comunitatea eclesiala trebuie sa fie un loc al pacii (Matei 18, 19-20); iertarea este baza pacii comunitatii (Matei 18, 35); in societatea civila Ekklesia trebuie sa fie precum lumina si sarea (Matei 6, 14-15; Marcu 9, 50).

Exigentele Mantuitorului erau clare pentru toti. Vedem acest lucru, din primele zile ale Bisericii: multimea credinciosilor nu aveau decit o inima si un suflet (Fapte 4, 32), staruind la templu intr-un cuget zi de zi (Fapte 2, 46); comunitatea avea toate in comun (Fapte 2, 44-46) se propovaduia cuvantul lui Dumnezeu (Fapte 4, 33) se savarsea Sf. Euharisite (Fapte 2, 46), modul de viata al primilor crestini fiind insotit de multe semne si minuni (Fapte 2, 43). Prin propovaduirea Cuvantului creste poporul mesianic al ekklesiei.

Dupa cum stim, initial, comunitatile crestine aveau in frunte pe intemeietorii acestora (Apostolii si ucenicii acestora), si aceasta pentru ca Apostolii detineau toate cele trei functii fundamentale in Biserica (invatatoreasca, sfintitoare si conducatoare).

Observam, insa, alaturi de ei, activand pentru intarirea comunitatii si altii, cum ar fi: profetii, invatatorii, taumaturgii, glosolalii etc. (1 Cor. 12, 28), reveland tainele lui Dumnezeu si pastrand depozitul traditiei prin marturia data lumii despre Hristos. Pe masura ce ekklesia isi extinde spatiul de actiune si comunitatile se inmultesc, Apostolii randuiesc in fruntea comunitatilor (care, la randul lor, fiecare in parte este o ekklesia) prezbiteri (ai caror urmasi sunt episcopii de mai tarziu), dupa modelul comunitatilor ebraice.

Prezbiterul nu este orice mosneag, ci o persoana adulta, respectabila si reprezentativa pentru comunitate, datorita calitatilor sale. Prezbiterii primeau puterea si responsabilitatea slujirii sacerdotale de la Apostoli prin punerea mainilor (hirotonie).

Sacerdotiul, deci, puterea iconomiei Tainelor lui Dumnezeu era si este considerat un dar al Duhului Sfant. Prezbiterii erau, asadar, conducatorii comunitatilor, nu printr-un act administrativ, ci printr-un act sacramental - hirotonia. Pe langa slujirile sacerdotale de conducere, invatare si sfintire mai existau si slujirile diaconale (Fapte 6, 1-6), sub diversele lor forme: educarea orfanilor, primirea strainilor, vizite la casele celor nevoiasi etc.

Comunitatile apostolice si post-aposto-lice prezentau un larg evantai de functii, de activitati si de slujiri care contribuiau la intarirea si extinderea Bisericii. In centrul tuturor activitatilor au ramas totdeauna propovaduirea Cuvantului si frangerea painii - Sf. Euharistie.

Inca din veacul apostolic fiecare comunitate locala are constiinta (recunoscuta, de altfel, de celelalte comunitati) ca ea este o ekklesia, intrucat ea este o familie a celor botezati, care se hranesc cu acelasi Cuvant si acelasi Sfant Trup si Sange al lui Hristos.

Acest lucru o face sa fie deodata locala si universala, chiar daca exista intr-o lume pagana, profana - CETATEA - asa cum astazi exista intr-o lume secularizata. Pentru ca aceasta comunitate are un caracter public, ea este purtatoarea mesajului mantuirii catre toti oamenii. Viata ei iradiaza din locul unde se savarseste Sf. Euharistie, BISERICA, spre extremitatile comunitatii si ale intregii lumi, dincolo de limitele geografice ale comunitatii locale.

Puterea, lui Dumnezeu care verifica si intareste ekklesia este o realitate dinamica si extensiva: pe de o parte ea intareste madularele, iar pe de alta parte le dinamizeaza unele spre altele. Harul Duhului Sfant este puterea care, intareste Biserica si o face sa se extinda spre altii, pentru ca Duhul Sfant de la- Cincizecime este prezent in Biserica.

La Cincizecime Apostolii au primit harul Duhului Sfant ca sa implineasca porunca Mantuitorului dupa inviere prin cuvintele: "Mergand, invatati toate neamurile" (Matei 28, 19-20).

Daca la inceput, puterea invatatoreasca, sfintitoare si conducatoare venea dintr-un singur centru, Ierusalimul, cu vremea ea va iradia din locurile unde persoanele consacrate de Apostoli si ucenicii acestora prin punerea mainilor preotimii (1 Tim. 4, 14) propovaduiau Cuvantul si savarseau Sf. Euharistie. In acest fel, fiecare comunitate locala era o ekklesia, era o parohie, care avea constiinta universalitatii, a unitatii cu celelalte comunitati similare, dar si constiinta specificitatii sale.

Sf. Justin Martirul spunea in a doua jumatate a veacului al doilea: "Noi nu putem sa ne adunam toti in acelasi loc. Fiecare merge acolo unde poate si unde vrea". De retinut ca Sf. Justin scria aceste randuri la Roma. Asadar, la Roma existau deja mai multe comunitati, fiecare dintre ele fiind organizata de asa maniera, incat sa nu-i lipseasca nimic din ceea ce trebuia ca lucrarea ei sa fie deplina, in acelasi timp fiecare; crestin putand sa mearga la oricare dintre comunitati, reiese ca acestea se gaseau in comuniune una cu alta, avand drept pastor duhovnicesc un episcop.

In jurul episcopului exista un grup de preoti si horepiscopi, care, in mod periodic, mergeau in comunitatile de la sate si asigurau lucrarea religioasa, revenind de fiecare data la centru.

Sf. Ilarie de Pictaviu (315-368), ne spune ca din colegiul preotesc din jurul episcopului se trimiteau cate doi preoti in bisericile de la tara. Deci, comunitatile religioase s-au constituit mai intii in metropole si in locurile unde au propovaduit mai intai Apostolii si ucenicii acestora plecati in misiune din Ierusalim.

Activitatea preoteasca in comunitate, dupa cum ne spune Sf. Ilarie, era asigurata soborniceste, de un grup prezbiteral, sub indrumarea unui episcop, era o activitate singulara, individuala; la fel si activitatea din comunitatile aflate la tara (unde clericii erau trimisi din metropola doi cate doi, in numele episcopului.

Daca in perioada de misiune intensa a Bisericii, acestia erau itineranti, incet-incet, cu incepere din secolele al III-lea si al IV-lea, preotii erau fixati in comunitatile pe care le deserveau. In acest fel au aparut comunitatile parohiale. Si acestea nu erau putine. in secolul al V-lea Teodoret al Cyrului (392-458), scria papei Leon cel Mare (440-461), ca in eparhia lui infiintase opt sute de parohii.

Inmultirea parohiilor nu era insa haotica. Atunci daca aparea o atare situatie, se reactiona. Asa a fost cazul papei Zosima, care intr-o scrisoare din anul 417 (scrisoarea I), dezaproba tendinta inmultirii haotice a parohiilor.

Deci, formele locale ale ekklesiei sunt eparhiile si, respectiv, parohiile. Starea de organizare bisericeasca, dupa cum stim, a evoluat pana la formele pe care le cunoastem astazi, atat in Orient, cat si in Occident. Nu ne-am propus sa prezentam aici acest aspect. Merita, insa, remarcat ca, in perioada apostolica, in cea post-apostolica si, in mod curent in primele secole crestine, lucrarea misionara in comunitatile crestine era o lucrare comuna a ekklesiei, a comunitatii insesi. In cadrul acesteia se aflau persoane cu harisme deosebite (I Cor. 12, 28), cu chemari distincte si complementare care activau in vederea cresterii si consolidarii Bisericii.

Constatari actuale

In zilele noastre nu mai constatam acelasi lucru. De mai multe secole singurul misionar al parohiei a ramas doar preotul. El fiind, de altfel, nu numai iconomul Tainelor lui Dumnezeu, ci si al bugetului parohial.

Motivatiile ajungerii la o atare situatie sunt diverse. As men-tiona cateva: una ar fi teama de erezii: mai multe voci, rostite pe mai multe registre (nearmonizate) in spatiul unei parohii au dus, nu de putine ori, la dispute serioase si la erezii in Biserica, unele nevindecate pana azi: pe masura ce s-au inmultit scolile teologice, responsabilitatea misionara s-a restrans doar la cei cu o pregatire teologica precisa, iar numarul lor a fost foarte limitat in cadrul parohiilor (fie din cauza lipsei de posibilitati, fie din cauza unei insuficiente pregatiri, a unei pasiuni misionare neentuziaste, fie pentru pacea Bsericii, a comunitatii - daca putem admite ideea ca pentru pacea parohiei poate fi sacrificata ideea de misiune).

Un alt motiv ar fi, cu incepere din secolul al IV-lea, tendinta constanta in Biserica de a se imita sau a se copia organizarea si structura societatii civile, precum si modul de a fi si a se comporta al principilor si al regilor lumii.

In Rasarit imparatii cultiva structuri bisericesti direct pe masura fastului curtii imperiale, in Apus Biserica insasi a devenit o curte imperiala, iar deserventii Bisericii, atat in Rasarit, cat si in Apus au fost investiti cu responsabilitati salariate, ca in orice functie publica.

Din pacate, fastul nu s-a pastrat doar la nivel cultic, ci s-a extins si la viata particulara a slujitorilor cultului. Si aceasta situatie s-a extins de sus in jos pana la nivelul parohial. Or, avand o asemenea mentalitate, de cele mai multe ori in parohie existenta unei singure persoane investita cu toate puterile harice, cel putin formal si oficial, a fost, din nefericire, preferata existentei langa ea si a altora.

Langa puterea legarii si dezlegarii pacatelor, in unele comunitati, din cauza unei mentalitati care nu a avuit nimic de-a face cu duhul ekklesiei, a aparut si pretentia (considerata un drept) de "a taia si spanzura", cum spune romanul; pretentie care a lovit ca o boala tocmai persoanele investite cu responsabilitatea misionar-pastorala in Biserica.

Daca uneori a aparut cate un Sfant Ioan Gura de Aur, intelegand si altfel lucrurile, iconom intelept al Tainelor lui Dumnezeu dar si al resurselor Bisericii, confratii si autoritatea politica aveau grija sa-i trimita in exil sau sa-l reduca la tacere, fideli dictonului: "Nu ai dreptul sa fii altfel decat noi".

Crearea unei categorii de printi ai Bisericii dupa modelul printilor societatii civile, a fost una din loviturile- cele mai puternice pe care le-a primit duhul misionar al Bisericii la nivelul unitatii de baza si nu numai.

O alta cauza a slabirii duhului misionar al Bisericii in interiorul unitatilor de baza a fost si a ramas reactia pe care poporul a avut-o si o are fata de anumite slabiciuni omenesti ale persoanelor investite cu responsabilitati bisericesti: de cele mai multe ori lumea in care activezi ca sacerdot te vrea sa ajungi dupa chipul ei, vazandu-te ajuns ca ea, aceasta este cea care se transforma in prim acuzator care blocheaza pur si simplu opera misionar-pastorala a Bisericii.

Implicarea cu responsabilitati pastoral-misionare, uneori exclusive, in viata comunitatilor a unor persoane care prin firea lor aveau vocatia celibatului si a singuratatii a avut mai degraba urmari nefavorabile misiunii; la nivel parohial, decat favorabile. Nu se poate contesta rolul foarte important pe care l-au avut in misiunea Bisericii celibatarii pentru spatiile necrestine.

Nu putem spune acelasi lucru despre eficienta unor asemenea persoane in structuri bisericesti deja constituite. Daca in Biserica Romano-Catolica implicarea celibatarilor in viata intima a comunitatilor parohiale este o practica fireasca, in spatiul ortodox a fost descurajata, pe buna dreptate, iar acolo unde a fost acceptata in mod exceptional, nu a dat roadele scontate decat foarte rar.

In acest sens Biserica Greciei poate fi un exemplu de neurmat. Celibatarilor si monahilor investiti cu responsabilitati pastorale in comunitati deja constituite mai mari sau mai mici, li s-a sacrificat si li se sacrifica vocatia. Nu aduc roadele asteptate decat cei care au constiinta ca, activand in lume, li s-a sacrificat ceva si ca s-au sacrificat in slujirea Bisericii.

Cei mai multi, insa nu gandesc asa. Si, analizand lucrurile in mod foarte atent, intelegem esecurile pastorale ale acestora: niciodata o persoana cu vocatia singuratatii nu va fi in largul ei in cadrul unei conduceri colegiale, fie si la nivel misionar. Asemenea persoane, daca vor considera ca responsabilitatea publica impusa de Biserica, este o' gratificare pentru starea sau anumite calitati personale, si nu un sacrificiu si o ascultare, responsabilitatea respectiva va fi o povara pentru comunita-ea ecleziala si nu o binecuvantare.

Cele de mai sus ne arata unele aspecte existente in viata parohiala care au ingreunat si ingreuiaza misiunea intensiva (in interiorul parohiei) si extensiva a parohiei. Simpla evitare a acestor deficiente nu rezolva problemele. Si aceasta, pentru ca astazi parohia este asltata de diverse curente ideologice, religioase si nu numai, de influente de tot felul care nu pot fi evitate, dimpotriva, trebuie preintampinate prin punerea in valoare a noilor realitati si ocazii care se ofera actualmente unei parohii.

Ce este de facut ?

Trebuie sa privim parohia din si in perspectiva din care era vazuta ekklesia in primele secole. Raspunsul pe care il va da parohia problemelor cu care se confrunta trebuie sa fie reactualizarea in forme noi si adecvate a duhului misionar al Bisericii din totdeauna (dar mai ales in perioada de varf a misiunii ei) aplicat, la nivelul parohiei. Responsabilitatea misionara a parohiei decurge din vocatia misionara a Bisericii.

Iar vocatia misionara a acesteia din urma vine din constiinta ca toti oamenii trebuie mantuiti si ca Biserica este singurul garant al mesajului mantuitor lasat lumii de Hristos. Biserica nu este doar depozitara credintei, ci si responsabila de mantuirea oamenilor, nu-i poate fi nimeni indiferent, intelegand insa prin Biserica, nu structura organizatorica a acesteia ci comunitatea ca atare; clerici si credinciosi deopotriva.

Spunand acestea nu vrem sa recomandam transformarea comunitatii eclesiale intr-o falanga ce va practica o misiune agresiva, indiscreta si zgomotoasa (precum fac grupurile sectare), dar nu trebuie neglijata nici ideea de ofensiva atunci cand este cazul. Recomandam un duh misionar convingator (nu numai prin vorbe si argumente scripturistice, ci si prin fapte), capabil sa favorizeze dialogul la nivel inalt care sa fie pe masura exigentelor celor catre care se indreapta misiunea Bisericii.

Stiind ca strategia misionar-pastorala a unei Biserici se hotaraste colegial, si la nivel parohial se poate face acelasi lucru luandu-se deciziile si stabilindu-se metodele in cadrul organelor colegiale de conducere a parohiei.

Acest lucru este posibil numai daca din aceste organe fac parte persoane care pot si vor sa faca ceva in parohie si nu persoane a caror activitate sa se limiteze doar la semnarea hartiilor administrative elaborate de paroh.

Trebuie depasita ideea ca intr-o comunitate bisericeasca problemele acesteia trebuie gandite doar de o singura-persoana, celorlalte rezervandu-li-se doar dreptul de a se supune si a se achita de obligatii, idee totalitara care incalca sobornicitatea Bisericii. Se va stabili, deci, in comun, o strategie generala de misiune, care s-ar putea desfasura in doua maniere:

a. in mod selectiv: prin constituirea unui grup.de ravnitori care sa traiasca mai intens viata crestina si, care, extinzandu-se, va aduce si ingloba in interiorul lui alti doritori de viata religioasa, de dragoste autentica si de intelegere omeneasca pe care n-o pot gasi in alta parte;

b. printr-o activitate misionara graduala si progresiva. In acest sens trebuie sa procedam ca Apostolul Filip (Ioan 1, 45-46), adica sa facem curiosi pe credinciosii care traiesc la periferia vietii parohiale pe cei de alta credinta si chiar pe necredinciosi. Cum? Mai intai, printr-un anume fel de viata, printr-un anume fel de a le vorbi, stimulandu-le interesul, recomandandu-le un anumit gen de lectura, convingandu-i sa participe la misterul liturgic, la sfintele slujbe, iar apoi sa-i facem sa aiba ei insisi constiinta apostolatului.

Pentru aceasta, e nevoie de rabdare, de dragoste si de preoti stapaniti ei insisi de duh misionar si care, in rugaciune, in fapta si in cultura sa depaseasca limitele comunitatii care i-a fost incredintata: sa depaseasca comoditatea data de satisfactia si suficienta functiei pe care o detine in comunitatea bisericeasca.

Aceasta inseamna ca preotul este primul caruia ii revine responsabilitatea misiunii parohiale. El trebuie sa aiba constiinta ca este parinte al parohiei, omul providential care naste si renaste continuu oamenii la Hristos. Or, ca tata al parohiei, preotul are obligatii care depasesc pe cele administrative: el este responsabil de ordinea vietii in comunitatea eclesiala, de sanatatea sufleteasca a celor pastoriti, de pastrarea si transmiterea tezaurului de credinta si a modului de traire a credintei apostolice; este responsabil de savarsirea dupa randuiala a slujbelor religioase.

El este cel care-si va pune foarte serios problema tinutei, a aspectului bisericii. infatisarea bisericii nu trebuie sa indeparteze pe cei care intra in ea; decoratia bisericii trebuie sa fie decenta, stilul icoanelor sa respecte traditia sfanta a Bisericii, evitand kitchiul. Slujbele trebuie savarsite respectandu-se decenta si evlavia traditionala.

Predica nu poate fi inlocuita cu nimic (nici macar cu o "slujba frumoasa), cultul nu inlocuieste predica, ci ea face parte din cult. Modul in care va fi rostita trebuie adecvat situatiei in care ne gasim. Daca in parohie sunt secte, nu poate fi neglijata prezenta lor.

Nu trebuie sa predicam ca si cum n-am avea sectari in parohie sau sa lasam in parohie predica pe seama sectarilor, noi punandu-ne la adapostul bogatiei cultului. Cu toate ca trebuie facuta si rostita cu competenta, predica nu trebuie transformata in invective si in polemici inutile, nici macar atunci cand combatem, sectele care ne tulbura viata parohiei. Si aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: initial sectele se insinueaza timid, aparent lipsite de aparare, parand ca sunt slabe si neputincioase, iar omul se va solidariza cu cel slab.

De altfel, invectivele nu trebuie sa existe in predica. Daca uneori predica cuprinde si mustrari, acestea nu trebuie sa ocupe locul central al predicii. Fiind transmiterea adevarului de credinta si de viata crestina, predica trebuie sa fie documentata, sobra, responsabila si convingatoare, cu un continut teologic bogat, sigur, nu prea abstract, ci adaptat la timpul, spatiul si persoanele in fata carora se rosteste.

Nu trebuie uitat, desigur, ca prima predica misionara a preotului este modul sau si al familiei sale de comportare in parohie. in egala masura este responsabila de succesul misionar comunitatea insasi, ca si de succesul sectelor in interiorul parohiei.

Acestea vor recruta adepti in masura in care viata crestin-ortodoxa nu este traita la nivelul dorit, in masura in care credinciosii considera credinta subiectiv, avand libertatea sa treaca de la o credinta la alta cum se trece de la un partid la altul. Reactia sau lipsa de reactie a parohiei la prezenta si activitatea prozeli-tista, la tendinta de secularizare intensa a vietii religioase, etc. depinde de felul in care parohia a fost educata, de nivelul constiintei identitatii religioase a credinciosilor.

Slujbele cu caracter ocazional pot fi tot atatea mijloace prin care se va putea face misiune, dat fiind ca in aceste ocazii (botez, cununii, sfestanii, inmormantari, etc.) participa credinciosi mai putin practicanti, necredinciosi si chiar adepti ai altor credinte.

Pot fi utilizate conferinte cu caracter religios. in centrul lor trebuie sa fie doctrina noastra, Sf. Scriptura, cartea la care fac referinta sectele. Putem folosi pentru diverse actiuni, serviciile mass-media (presa scrisa, radioul si televiziunea).

Conducerea parohiei trebuie sa participe la actiuni organizate de diverse institutii sau presoane care vizeaza si interesele parohiei, cum ar fi cele privind scoala, educatia, morala, exigentele sociale, etc.

Ideea ca preotul nu trebuie sa faca politica (militanta) nu trebuie confundata cu neparticiparea la viata cetatii. Prezenta preotului in diverse comisii mixte poate depasi prejudecatile unora si ne poate apropia pe unii de altii.

Aceasta poate constitui pentru noi un fel de usa ascunsa prin care sa facem sa patrunda ideile noastre in medii care pana acum se aratau inchise fata de orice mesaj crestin. Prestatia preotului trebuie sa fie la nivelul cerut de respectivele actiuni, nu decorativa, ceremoniala sau festivista.

Implicarea laicilor in misiunea Bisericii

S-a dus de mult vremea cand preotul putea raspunde tuturor exigentelor unei parohii. Parohia s-a marit (chiar si in mediul rural), credinciosii si-au diversificat preocuparile, ei sunt confruntati cu probleme noi de ordin cultural, ideologic, social, economic, etc. Nevoia implicarii elementului laic in misiunea parohiei se impune fara nici o rezerva.

Prin urmare, trebuie o colaborare stransa cu dascalii de religie, care vor fi din ce in ce mai mult persoane specializate. Deopotriva, va fi nevoie de o colaborare stransa, statornica si intensa cu organizatiile crestine: Liga tineretului ortodox. Asociatia studentilor crestini. Asociatia "Sf. Stelian", Fratia Ortodoxa, scoliie teologice de toate gradele si alte organizatii crestine care functioneaza cu binecuvantarea conducerii superioare a Bisericii.

Unele dintre organizatiile de mai sus isi asuma o activitate misionara la nivel central, in diverse medii (intre tineri, bolnavi, etc.) si la nivel parohial prin filialele lor. Aici, la nivel local, preotul trebuie sa fie sufletul activitatilor desfasurate de diversele organizatii crestine, fara sa se1 transforme in cenzorul acestor activitati.

Implicarea elementului laic in misiunea parohiei se mai poate face si:

a. prin activitatile gospodaresti si de caritate in parohie;

b. prin implicarea lor in cultul divin public (cantarea la strana), la nivelul la oare le permite calitatea lor de membri laici ai comunitatii bisericest;

c. prin modul de viata al fiecaruia dintre ei si al famililior acestora, mod de viata care se poate extinde si la nivel parohia ;

d. prin influentarea diverselor institutii si organisme civile (scoala, primarie, etc), alcatuite de oameni care, si ei, sunt de regula crestini;

e. prin influentarea legislatiei, folosindu-ne de initiativele unor oameni politici, membri ai comunitatilor parohiale, si alte modalitati sugerate de momentele si de imprejurarile prielnice.

Grupurile misionare laice trebuie organizate. Ele pot avea persoane care conduc actiunile alaturi de preot, persoane care actioneaza efectiv si membri simpli care actioneaza spontan si la obiect atunci cand apar ocaziile. In interiorul grupurilor pot exista persoane solicitate pentru anumite categorii de oameni (tineri, intelectuali, muncitori, bolnavi, etc).

Vor fi adoptate o anumita strategie si metode de lucru pentru diverse medii si situatii. Laicii implicati in munca misionara nu vor fi alesi dintre cei mai ravnitori (dar nepriceputi), ci dintre cei mai instruiti, care se anunta a fi mai eficienti in aceasta munca, dintre cei mai angajati pe linia trairii religioase autentice, altfel ne-am putea trezi cu surprize neplacute.

Activitatea mesionara a preotului si a grupurilor laice trebuie sa urmareasca refacerea dimensiunii comunitare a parohiei in jurul spatiului sacru, Biserica, in jurul a ceea ce aceasta reprezinta si a ceea ce are loc in interiorul ei.

Intreaga activitate si dimensiune misionara a Bisericii urmareste, deci, readucerea oamenilor in biserica spre a fi hraniti de harul lui Dumnezeu prezent si lucrator in ea. Nu urmareste crearea unei stari de bunavointa din partea anumitor oameni fata de Biserica, de slujitorii ei si de doctrina crestina.

Trebuie vizata constientizarea in fiecare om a nevoii de mantuire in Biserica, in interiorul comunitatii eclesiale, nu la periferia ei, prin participarea la viata comunitatii eclesiale si impartasirea de puterea  lui Dumnezeu prezenta in sfantul locas.

Aceasta si nu alta, trebuie sa fie finalitatea intregii activitati misionare intr-o parohie. Toate celelalte eventuale si posibile realizari trebuie subordonate acesteia.

pr. lector dr. Vasile Raduca



24 Iulie 2009

Vizualizari: 7082

Voteaza:

Parohia - spatiu misionar 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE