Spiritualitatea euharistica

Spiritualitatea euharistica Mareste imaginea.

Despre spiritualitatea euharistica in timpurile noastre precum si despre Nicolae Afanassieff si eclesiologia euharistica - "Viziunea Bisericii in lumina Tainei Euharistice"

Introducere

Inainte de a intra in reflectiile asupra Sfintei Liturghii, in a intelege ce este ea si care-i este rolul in viata crestina, este nevoie a pune inceput prin a arata temeiul ei si a celorlalte Sfinte Taine in Iisus Hristos, Dumnezeu-om. Acest fundament sta in argumentul de neclintit al expresiei ca Adevaarul este Persoana lui Iisus Hristos si ca viata noastra inseamna participare, experienta, comuniune cu Iisus Hristos ca Adevar, Persoana si Viata. „Cuvantul s-a facut trup si s-a salasluit intre noi” (Ioan 1,14) – afirmatie ce constituie baza si noua bucurie a Bisericii. El a lasat Trupul Lui (Biserica) si a trimis pe Duhul Sau si nu un sistem filozofic si nici n-a intemeiat o noua religie.

De la inceputuri pana astazi o gasim stransa in jurului Mesei Domnului, caci „staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni” ne relateaza Faptele Apostolilor in capitolul 2 cu 42.

De atunci, aflandu-se in stare permaneta de ascultare ea, Biserica - trup a lui Iisus Hristos si comuniune a Duhului Sfant, este fidela indemnului Mantuitorului; de la Cina cea de Taina, care spune ca „Aceasta sa faceti intru pomenirea Mea” (Matei XXVI, 26-28) Aici, in adunarea (sinaxa) liturgica, se gaseste isvorul vietii, centrul ei, de aici decurge invatatura noua, harul ei sfintitor si modul in care ea se conduce. Adevarul ei este viata; impartasire de viata: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi.” (Ioan 6, 53).

De aceea, noi suntem chemati sa realizam si sa constientizam adevarul Cultului Ortodox care actualizeaza si permanentizeaza relatarea scripturistica raportata la viata Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Relatarea biblica si istorica a Mantuitorului constituie, de fapt, realitatea cultica, euharistica a Lui, iar Taina Sfintei Euharistii este o “capodopera a iubirii, a milei si a atotputerniciei divine” . Centrul cultului liturgic al Bisericii este recunoscut in mod covarsitor ca fiind Euharistia. “Trupul istoric al lui Iisus Hristos, asa cum a trait, a murit si a inviat, cum straluceste preamarit la dreapta Tatalui, se gaseste in mod real pe Sfanta Masa si se ofera credinciosilor ca fiind Cina cea de Taina” .

Memorialul sau cultul euharistic reda intreaga iconomie a mantuirii neamului omenesc, mergand chiar dincolo de intrupare. Sensul Euharistic este unul totalizator, deoarece intreaga istorie trecuta, prezenta si viitoare este in ea . Euharistia ne reaminteste de creatia lumii, de cadere, de sfasietoarea cautare a lui Dumnezeu, de intruparea Domnului, de patimile, moartea si Invierea Lui, de Sfanta Sa Inaltare si de focul pogorator si intemeietor al Duhului. Recapituland intreaga istorie, Euharistia se deschide totodata spre eshaton, facandu-ne din fii vremelnici ai istoriei, fii nemuritori ai Imparatiei vesnice deja incepute. Eshatologia este gustata in Euharistie iar Sfanta Euharistie arvuneste plinatatea Imparatiei ce va sa vina. Sfantul Ignatie Teoforul numea Euharistia „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”. Sfantul Irineu de Lion (sec. II) a folosit teologia Euharistiei in lupta cu dochetismul si gnosticismul care arata ca Iisus Hristos a avut trup aparent, aratand ca Euharistia este cu adevarat Hristos, ca El este viata si fiinta in acelasi timp, ca El se da ca viata, ca si comuniune in Sfanta Euharistie. De aceea, cand vorbim de hristologie, invatatura despre persoana si opera mantuitoare a lui Iisus Hristos nu intelegem in primul rand a invataturii despre acestea in sens teoretic, faptul ca numai cuvintele scripturii ar fi vehicule de comunicare a Adevarului pana la noi cum fac toate ereziile istoriei.

Dincolo de aceasta, cand afirmam ca el este Adevarul, marturisim si traim invatatura despre Iisus Hristos si opera Sa ca existenta personala, ce ni se comunica in relatia Sa cu Trupul Sau, Biserica. Daca nu esti in Biserica nu poti vorbi de o realitate a experientei personale a lui Iisus Hristos, ce se da in Sfintele Taine, si in mod culminant in Sfanta Euharistie. Impartasindu-te de Iisus Hristos ca viata si comuniune, poti vorbi dupa aceea de o comunicare a Lui pana la noi toti, prin cuvintele sale incorporate in Sfanta Scriptura ori in Sfanta Traditie, daca nu, totul este verbalism sectar, fraze invatate mecanic din textele Scripturii, rastalmacite dupa bunul plac.

Potrivit invataturii unui alt mare teolog al Bisericii - Sf. Nicolae Cabasila, „vremea aceasta (a Euharistiei) inseamna vremea aceea (a Iconomiei), prin aceasta Sfanta Taina noi fiind contemporani evenimentelor trecute si viitoare din istoria sfanta a Mantuirii. Prin ea, vesnicia se manifesta si activeaza in realitatea cotidiana” . Ca participanti la aceasta Taina, iesim din ciclitatea ametitoare a istoriei si suntem introdusi in prezentul continuu al vesniciei, deoarece Iisus Hristos este ieri, azi si in veci Acelasi.

Sfanta Scriptura si Cultul se intalnesc in continutul si finalitatea edificatoare a lor, caci scopul revelatiei divine unitare a Bibliei si a Cultului este indumnezeirea omului in Hristos, hristificarea lui: „Hristos al Evangheliei si Hristos al Euharistiei sunt Unul si Acelasi Hristos, Dumnezeu, Omul, Iisus Hristos” . Liturghia isi are inceputul in Evanghelie, iar Evanghelia isi continua dinamica transfiguratoare in Sfanta Liturghie. Imparatia anuntata la inceputul Sfintei Liturghii este aceeasi cu Imparatia a carei dimineata este vestita de „ingerul Domnului” prin cuvintele: „pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor” (Matei III, 2). Liturghia Cuvantului si Liturghia Euharistica ori Liturghia catehumenilor si a credinciosilor continua cultic unitatea interioara dintre Cuvant si Taina. Cina pregatita pentru noi in cadrul Sfintei Liturghii este atat a Cuvantului lui Dumnezeu, cat si a Trupului Domnului. Dupa Slavita Sa Inviere, Mantuitorul, mergand spre Emaus cu ucenicii Sai, le-a explicat scripturile, apoi, la masa „a luat painea, a binecuvantat-o, a frant-o si le-a dat-o” (Luca XXIV, 13 – 35).

Prin urmare, impartasirea cu Cuvantul este indispensabila, impartasirii cu Trupul, deoarece prin ascultarea cuvantului se naste in noi „crezul” ca prolog al Tainei. Fara afirmarea credintei nu este posibila participarea la Tainele Bisericii in iconomia Liturghiei; crezul niceo-constantinopolitan precede impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos, ajungandu-se de la comunicare la cuminecare, caci, de asemenea, inainte de impartasirea propriu-zisa rostim o alta marturisire: „Cred, Doamne si marturisesc ca Tu esti cu adevarat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu, Care ai venit in lume.” Crezul este impartasirea cu Cuvantul in vederea impartasirii cu Trupul.

In comparatie cu Apusul, unde Cuvantul si Taina sunt concepute separat, Rasaritul crestin n-a privat niciodata Taina de continutul ei evanghelic. „Toata slujirea este construita pe o baza biblica si, de aceea, necunoasterea Scripturii duce la necunoasterea slujirii divine, duce la ruperea evlaviei liturgice de sensul cel adevarat al legii rugaciunii – al lex orandi.”

Relatia dintre Cuvant si Taina este una de tip perihoretic: Cuvantul este in Taina, dar si Taina este in Cuvant . Cuvantul „creste si se intareste cu Duhul” in Taina, iar Taina nu poate fi impartasita decat celui ce crede si da marturie despre Cuvant. Cuvantul este desavarsit in Taina, „considera Taina ca fiind implinirea Sa, caci in Taina Domnul Iisus Hristos Cuvantul devine viata noastra” . In acelasi timp insa, sufletul, forma sau puterea formatoare a Tainei este Cuvantul, care imprima si scoate in relief sensul ei .
Impreuna-locuirea in Duhul a Tainei si a Cuvantului constituie apoi temelia Bisericii crestine, deoarece, la Ierusalim, prin pogorarea Duhului Sfant, prin cuvantul rostit de Sfantul Apostol Petru si prin Botez, s-a infiintat prima comunitate crestina. Unitatea launtrica si ontologica intre Cuvant si Taina, se extinde si creste in sinaxa liturgica. Impreuna locuind, Cuvantul si Taina trag comunitatea liturgica spre impreuna locuire cu Iisus Hristos Cel Inviat. Liturghia catehumenilor sau a Cuvantului si Liturghia credinciosilor ori Euharistica, sunt, asadar, in lumina celor spuse mai sus, intr-un raport de reciprocitate si intr-o relatie de interdependenta, de intrepatrundere, fara a uita ca Liturghia Euharistica realizeaza plenar, prin impartasirea cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos, impreuna-locuirea in Imparatia lui Dumnezeu. Dar impartasirea cu Iisus Hristos, in Taina Euharistiei constituie culmea „partasiei la firea dumnezeiasca” (III Petru I, 4), fiindca dincolo de ea, „nu mai este loc unde sa pasim” . Ea nu exclude insa alte moduri de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta Liturghie.

Suntem datori sa recunoastem adevarul si realitatea ca Dumnezeu - Duhul Sfant este datator de putere, de viata care ne face fiinta sa devina relationala, pentru ca El este in acelasi timp”comuniune”(Kinonia: 2 Corinteni 13,13). Prin El ne nastem in Iisus Hristos in taina Sfantului Botez si ne incorporam in trupul istoric a Domnului Iisus Hristos care este Biserica, asa cum insasi nasterea lui Iisus Hristos a fost „din Duh”, pentru ca fiecare botezat sa poata deveni el insusi „Hristos”, adica fiinta de comuniune si prin urmare, de adevarata viata. De doua mii de ani fiecare Liturghie, fiecare Sfanta Taina este un eveniment al Cincizecimii. Sfanta Liturghie il reveleza pe Iisus Hristos. Adevarul ca vizita, ca prezenta si realism dar nu din afara ci ca „trup” adica interior propriei noastre experiente, dar ca o comuniune in interiorul Bisericii, a comunitatii ei si nu intr-o cunoastere rationala sau intr-o experienta mistica interioara individuala rupta de biserica, ca si comuniune cu Iisus Hristos in Duhul Sfant, caci o asemenea forma de religie este naturalism religios.

In alta ordine de idei, Sfintele Taine continua si desavarsesc marile evenimente biblice, dar inceputul trebuie cautat in Sfintele Scripturi. Biserica, asistata fiind de Duhul Sfant, a „cules Tainele din pomul sfant al Bibliei, ca fructe coapte si pline de gingasie, si ne ofera sa bem bautura si sa mancam mancarea Cuvantului si sa traim realitatea cea mai cutremuratoare: venirea lui Iisus Hristos” . Catre aceste valori sacramental-liturgice este indreptat orice credincios al Bisericii, ce se doreste a fi membru viu al acestui trup tainic – Biserica – al carui cap este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – Dumnezeu, intr-o vreme in care Biserica este confruntata cu un duh al desacralizarii si cu un proces al secularizarii care-si indrerapta atentia catre creatie, asezandu-l pe om in locul creatorului.

Toate aceste adevaruri si realitati ajung la noi ca rezultat al unei transmiteri istorice, dar istoria in intelesul vietii euharistice, conditionata fiind de caracterul de anamneaza (amintire) si epicleza (invocare) al Euharistiei. In cadrul ei istoria inceteza de a mai fi o succesiune de evenimente care vin din tecut in present, in directie liniara. Adevarul nu vine la noi doar pe calea delegarii: Hristos-Apostoli-Episcopi in desfasurare liniara, el vine ca eveniment al Cincizecimii, cu alte cuvinte, ca o coborare a Duhului Sfant, ce asuma istoria liniara intr-un prezent harismatic. Toate Sfintele Taine sunt evenimente harismatice, realitati ale Cincizecimii.

De aici exigenta si responsabilitatea Bisericii in istorie fata de ereziile care s-au rupt de misterul divin al Bisericii. Dogmele sale sunt in primul rand afirmatii ce privesc mantuirea omului, obiceiul lor este sa elibereze chipul originar si original al lui Hristos – Calea, Adevarul si Viata, de distorsiunile unor erezii, pentru a ajuta comunitatea Bisericii sa pastreze invatatura corecta despre Hristos si prin urmare, viata ca prezenta a lui Hristos in Biserica. De ce toate acestea? Pentru ca neamul omenesc atinge o criza spirituala fara precedent, uitand ca „centrul de gravitate al Bisericii, al omului si al intregii creatii se afla in Sfanta Treime ca izvor de sfintire si viata vesnica pentru cei ce cred in Hristos” . Iar izvorul viu si nesecat la care suntem chemati cu insistenta de catre Bunul Dumnezeu este Liturghia crestinatatii noastre ortodoxe, imbogatita succesiv prin „creatia colectiva si anonima a pietatii poporului si a liturghisitorilor, nu impusa prin ordine papale sau decrete sinodale, ci generalizata cu incetul prin acceptarea si imbratisarea ei benevola de catre toate popoarele ortodoxe, pentru frumusetea, profunzimea si valoarea ei” .

Suntem, in aceste vremuri, martorii si partasii la un proces complex de globalizare, intemeiat pe o mondializare, simtita in toate aspectele vietii: social, politic, cultural si chiar religios. Se (re)structureaza state, culturi traditionale, economii nationale etc. Cu scopul de se contura structuri ori societati transnationale, ce vor fi controlate doar de o minoritate suprapolitica si de o elita economica. In societatea actuala, contemporana intalnim oameni ravasiti din punct de vedere interior si dezbinati launtric, care nu constientizeaza relatia lor cu Dumnezeu, cu semenii, cu ei insisi. Pretentiile si solicitarile lor religioase sunt „satisfacute mecanic, prin obisnuinte de familie sau uzante sociale, carora ei nu le adauga nimic care sa insemne un fior sufletesc, o cutremurare launtrica, o aderenta cerebrala” .

Intr-o asemenea situatie, globalizarea ideologica incearca sa se substituie unitatii in Iisus Hristos, universalitatii crestine si loveste puternic in demnitatea persoanei umane, afirmata si sustinuta de crestinism: „In timp ce pare ca-i uneste pe oameni in exterior sau favorizeaza apropierea reciproca a acestora, ca elimina barierele despartitoare dintre ei si faciliteaza comunicarea, in realitate ea duce la transformarea popoarelor in mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea infatisarii si comportamentului oamenilor. la anihilarea omului ca persoana” .

Universalitatea crestina, insa, se construieste diametral opus la nivel personal, cat si la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, inaltandu-l spre Dumnezeu, spre Imparatia Sa, pe care o „invocam” sa vina. Si, intr-adevar, aceasta legatura launtrica, fiintiala si ontologica a omului cu Dumnezeu se incununeaza cu unirea in chip tainic prin Euharistie, prin Sfanta Liturghie, un „bun pretios deja dat, existent, care trebuie numai reinviat si revalorificat” , evidentiind faptul ca este datoria Bisericii sa se implice in spiritualizarea societatii, avand constiinta ca „un viitor fara Biserica este un viitor fara viitor” .

In partea a doua a acestui material vom vorbi despre Nicolae Afanassieff si eclesiologia euharistica - „Viziunea Bisericii in lumina Tainei Euharistice“…

Nicolae Afanassieff, promotorul eclesiologiei euharistice, este considerat unul dintre cei mai creativi si mai importanti teologi ortodocsi din secolul al XX-lea. Eclesiologia euharistica a acestuia a improspatat discursul academic in relatia dintre Biserica si Euharistie nu numai in spatiul ortodox, ci si teologia romano-catolica prin documentele Conciliului II Vatican.

Biografia lui Nicolae Afanassieff este creionata de insasi sotia acestuia, Marianne Afanassieff, intr-un numar al revistei Irénikon. Nicolae Afanassieff s-a nascut in Odessa, in anul 1893, ca fiu al lui Nikolai Grigorevich Afanasiev si al sotiei acestuia, Proskovya Yakovlevna. Incepe sa studieze medicina, dar o va abandona nu dupa foarte mult timp in schimbul studiilor de matematica. In anul 1921 insa se va inscrie la Facultatea de Teologie din Belgrad, caci ororile Primului Razboi Mondial si ale Razboiului Civil rus l-au facut sa inteleaga ca "singura Cale si Adevarul in Dragoste este Iisus Hristos si Biserica Sa". In cadrul primei reuniuni a "cercurilor studentilor ortodocsi rusi" il va intalni pe Parintele Serge Boulgakoff, cel care ii va trezi interesul pentru aspectul sacramental-euharistic al teologiei. In anul 1925 se casatoreste cu Marianne. Activitatea academica in cadrul Institutului "Sfantul Serghie" de la Paris o incepe in anul anul 1930 ca profesor de drept canonic. In timp, interesul lui Nicolae Afanassieff se va indrepta catre eclesiologie, asa cum stau marturie articolele publicate in diferite reviste. Pe 8 ianuarie 1940 primeste Taina Hirotoniei, dupa care Arhiepiscopul Vladimir il trimite in Tunisia pentru activitate pastorala pana in anul 1947. Revine apoi la Paris, unde incepe cea mai fecunda perioada din viata sa din punct de vedere teologic, fiind si perioada cand pregateste lucrarea "Biserica Duhului Sfant", prima parte a acesteia devenind si teza lui de doctorat pe care o sustine in anul 1950. Cea de-a doua parte a cartii o va scrie in urmatorii cinci ani. Dupa plecarea parintelui Alexandre Schmemann de la Paris, Afanassieff preia si cursul acestuia de istorie bisericeasca. Aceasta este si perioada cand publica articole precum "Una Sancta" sau "LaEglise qui péside dans laAmour", promovand eclesiologia euharistica. Parintele Nicolae Afanassieff inceteaza din viata in anul 1966, lasand mostenire teologiei o opera ce il indreptateste a fi considerat parintele eclesiologiei secolului XX.

Despre Eclesiologia euharistica a Parintelui Nicolae Afanassieff

Desi gandirea teologica de la Sfantul Ciprian al Cartaginei incoace a dezvoltat o eclesiologie universala, Afanassieff considera faptul ca Biserica primelor secole crestine era determinata de o eclesiologie euharistica vizibil expusa in scrierile Sfantului Ignatie de Antiohia. Pentru Nicolae Afanassieff, asa cum marturiseste Parintele Radu Bordeianu, "adunarea euharistica a Bisericii locale continea plinatatea Bisericii. Bisericile locale erau autonome si independente, dar in acelasi timp relationau cu alte Biserici locale prin episcopi, prin acceptarea vietii eclesiale a altor Biserici locale, si - ce este mai important, prin identitate comuna, fiecare reprezentand plinatatea prezentei lui Iisus Hristos in adunarea euharistica locala" ("Orthodox-Catholic Dialogue: Retrieving Eucharistic Ecclesiology" in Journal of Ecumenical Studies, 2/2009, p. 240). Pentru ca Iisus Hristos este prezent deplin in Euharistie, orice Biserica locala este Biserica deplina, iar limitele Bisericii sunt trasate de limitele adunarii euharistice. Orice Biserica locala este, in viziunea lui Nicolae Afanassieff, independenta si autonoma. Biserica locala este autonoma pentru ca poseda in sine tot ce are nevoie pentru viata ei si este independenta pentru ca nu depinde de nici un episcop decat de cel care o pastoreste si de nici o alta biserica locala. Astfel, primatul episcopului de Roma este nejustificat in termenii invocati de teologia occidentala. Spre deosebire de eclesiologia universala, Afanassieff, dand plinatate Bisericii locale, nu considera ca Biserica universala este suma partilor ei locale. Biserica locala nu este parte din Biserica universala, ci manifestarea Bisericii universale intr-un anumit loc. Fiecare Biserica locala este Biserica universala.

Parintele Nicolae Afanassieff a dezvoltat o eclesiologie euharistica, mai ales pe fondul dorintei sale de apropiere si unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolica. Pentru acesta nu exista decat o singura Biserica sfanta, soborniceasca si apostolica, indiferent de diferentele dogmatice ce au fost invocate ca separand teologic Rasaritul de Apus. Acesta este unul dintre punctele sensibile ale eclesiologiei Parintelui Nicolae Afanassieff, asupra caruia au revenit anumiti teologi ortodocsi cu o evaluare critica. Nicolae Afanassieff este foarte transant si afirma ca o Biserica ori poseda plinatatea existentei ei, ori ea nu poate fi numita Biserica. Nu putem vorbi, asadar, in viziunea acestuia, de urme eclesiale intr-o anumita comunitate care sa manifeste partial Biserica. Separarea Rasaritului de Apus nu ar fi afectat decat la suprafata lucrurile si nu in punctul lor esential. Schisma dintre Rasarit si Apus nu a micsorat deci plinatatea eclesiala a nici unei parti, ci doar a marcat existenta lor in izolare. Principiul de unitate intre Bisericile locale este Euharistia savarsita de fiecare, si nu episcopatul sau invatatura teologica. In acest cadru, Nicolae Afanassieff avea sa propuna unirea intre crestini in ciuda diferentelor doctrinare. De fapt, unitatea in viziunea acestuia exista, caci nu a fost afectata, dar trebuie redescoperita in cadrul Euharistiei.

Despre reactiile ortodoxe: Mitropolitul Ioannis Zizioulas si Parintele Profesor Dumitru Staniloae

Eclesiologia euharistica in forma in care Nicolae Afanassieff a elaborat-o, pe langa contributia decisiva la reevaluarea locului Euharistiei in viata Bisericii si la reliefarea importantei Bisericii locale, are si unele puncte slabe. Eclesiologia acestuia avea sa fie evaluata critic de catre doi mari teologi ortodocsi: Mitropolitul Ioannis Zizioulas si Parintele Profesor Dumitru Staniloae.

Mitropolitul Zizioulas evalueaza critic eclesiologia euharistica a Parintelui Nicolae Afanassieff, punctand faptul ca unitatea Bisericii "nu este numai euharistica, ci si ierarhica" (R. Bordeianu, p. 248). Pentru a fi in unitate, Bisericile locale trebuie sa aiba ortodoxia credintei si comuniunea intre episcopi. In acest sens, Zizioulas corecteaza gandirea lui Afanassieff afirmand ca, pe langa Euharistie, un alt principiu de unitate este episcopul. Aceasta teza este argumentata de catre Zizioulas in teza sa de doctorat "Euharistie, Episcop, Biserica: Unitatea Bisericii in Dumnezeiasca Euharistie si in Episcop in primele trei secole". A doua directie a criticii acestuia este canalizata in directia raportului Bisericii universale cu Biserica locala. Spre deosebire de Afanassieff, care pare ca da o oarecare prioritate Bisericii locale, Zizioulas subliniaza nevoia de a echilibra lucrurile prin afirmarea faptului ca o Biserica locala isi are plinatatea numai in masura in care ea este in comuniune cu celelalte Biserici locale. Ca si la nivel antropologic (persoana nu este deasupra comuniunii si nici comuniunea deasupra persoanei), in eclesiologie Biserica locala nu are prioritate asupra Bisericii universale si nici Biserica universala nu este o realitate deasupra Bisericii locale. Exista o simultaneitate intre local si universal.

Critica Parintelui Profesor Dumitru Staniloae privitoare la eclesiologia euharistica este concentrata in studiul "Biserica universala si soborniceasca" aparut in anul 1966 in revista "Ortodoxia". Teologul roman respinge teza lui Nicolae Afanassieff conform careia schisma de la anul 1054 are doar efecte superficiale. Pentru parintele Staniloae un criteriu absolut fundamental in unitatea Bisericii este unitatea de credinta. Nu poate exista comuniune euharistica daca nu exista comuniune de credinta. Biserica este acolo unde exista euharistia si dreapta credinta.

Dincolo de criticile aduse eclesiologiei Parintelui Nicolae Afanassieff, acesta este "primul teolog care a experimentat si a articulat viziunea Bisericii in lumina Tainei Euharistice" (Anastacia Wooden, "Eucharitic Ecclesiology of Nicholas Afanasiev and its Ecumenical Signifiance: A New Perspective" in Journal of Ecumenical Studies, 4/2010, p. 543). Afanassieff ramane insa un teolog important, un deschizator de drumuri pe calea ingusta inca a unirii crestinilor. Opera sa trebuie cercetata irenic, valorificata in partile pozitive si corectata in perspectivele mai indraznete. Exista voci ale unor teologi mai noi care, printr-o recercetare a operei lui Nicolae Afanassieff, il scutesc pe acesta de numeroase critici aduse in spatiul ortodox. Conform acestora, critica se fundamenteaza pe o gresita si partiala intelegere care a evaluat teologia lui Nicolae Afanassieff netinand cont de intregul operei acestuia.

Concluzii finale si incheierea

Asadar, importanta si semnificatia Euharistiei sunt fundamentale si maxime pentru viata omului, pentru viata lumii, caci ea este unirea cea mai inalta care se poate realiza intre om si Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, in Imparatia Sa. Dumnezeiasca Impartasanie din cadrul Sfintei Liturghii care se savarseste in Biserica pentru credinciosi, ne uneste cu Iisus Hristos si pe noi unii cu altii, deoarece toti credem in Unicul Iisus Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi si prin Care ne impartasim cu aceleasi Sfinte Taine. Ea este Taina a Bisericii si a unitatii Bisericii fiindca in ea se pecetluieste unitatea de credinta incununand Liturghia Cuvantului. Ea sustine cresterea permanenta a crestinilor in Iisus Hristos, in Trupul Sau tainic – Biserica – in comuniunea iubirii cu Iisus Hristos si intre ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al impacarii , al iubirii si a unitatii profunde a oamenilor in Iisus Hristos, a mantuirii in El si prin El, asa dupa cum am mai spus in acest studiu. Unitatea crestina trebuie sa se rasfranga asupra lumii intregi, pentru ca sa se pregateasca in acest chip unitatea eshatologica pe care Sfanta Impartasanie o prefigureaza, Imparatia lui Dumnezeu cea vesnica pe care o pregustam inca din viata aceasta terestra si care nu este o comuniune umana, ci o unitate in Dumnezeu, in plenitudinea adevarului si in bucuria Imparatiei - aceasta conceptie ar trebui sa asigure ecumenicitatea sau gindirea si miscarea ecumenica Bisericii cea una dupa cum si Iisus Hristos – Adevaratul Dumnezeu – doar Unul este!.

Incheiem cu constatarea ca Euharistia actualizeaza intr-un dinamism convergent, spre plenitudinea existentei, marile potentialitati umane care semnifica si simbolizeaza ceea ce trebuie sa devina lumea adica o daruire si un imn de lauda adus, neincetat, Creatorului; o comuniune universala in Trupul lui Hristos, o imparatie a dreptatii, a iubirii si a pacii in Duhul Sfant, pentru unitatea si mantuirea tuturor in Hristos Domnul si prin Hristos, ajungand, astfel, la desavarsirea noastra cu ajutorul Sfintei Euharistii careia ii descoperim, in acest fel, valoarea ei duhovniceasca de nepretuit.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
358 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1634

Voteaza:

Spiritualitatea euharistica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE