Teologia mileniului III - o teologie a provocarilor?

Teologia mileniului III - o teologie a provocarilor? Mareste imaginea.


Teologia mileniului III - o teologie a provocarilor?

 

Este teologia o stiinta?

 

Intrebarea: Este teologia o stiinta?, este mai actuala azi, ca oricand. Raspun­sul la aceasta intrebare depinde de modul in care se pronunta teologia la proble­mele lumii contemporane si implicit felul in care chipul lumii actuale va fi reflec­tat in spectrul dinamismului problematicii religioase. Spun aceasta pentru ca am convingerea ca daca vorbirea despre Dumnezeu, adica teologia Mileniului III nu va fi una care sa provoace lumea viitoare, nemaiacceptand sa fie doar una provo­cata, asa cum a fost, in mare masura, pana acum, viitorul ei ca stiinta academica, serioasa, va fi cu totul problematic, greu mai luandu-se act de prezenta ei.

 

Chipul schimonosit al lumii contemporane, cat si al celei viitoare, de cele mai abominabile pacate care sunt expresia indepartarii de Dumnezeu, si a refuzului, constant si constient de a-L avea pe Acesta in cunostinta si judecata ei, pretinde in mod imperios o teologie capabila sa raspunda la intrebari, la reflectii, la neli­nisti, la explozii ale constiintei, la bulversari in planul ontologiei personale etc. O lume a irationalitatii si golita de un sens superior spiritual cazuta prin instrainare de Dumnezeu si care se ascunde mereu in fata Adevarului absolut si a chemarii Acestuia, precum odinioara Adam, in rai: "am auzit glasul Tau si m-am temut, caci sunt gol si m-am ascuns" (Gen.

3, 10), este confruntata cu o chemare insis­tenta si cu provocarea de a privi in fata adevarul sau falsitatea doctrinelor ei, in raport cu Absolutul divin.

 

Constatarea facuta de Apostolul Pavel a starii morale a lumii sale consemnata in Epistola catre Romani 1, 28: "Si pentru ca n-au incercat sa-L aiba pe Dum­nezeu in cunostinta, asa si Dumnezeu i-a lasat la mintea lor, jara judecata, sa faca cele ce nu se cuvine: Plini fiind de toata nedreptatea, de desfranare, de vicle­nie, de lacomie, de rautate, de pizma, de ucidere, de cearta, de inselaciune, de purtari rele, barfitori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, ocaratori, semeti, trufasi, laudarosi, nascociiori de rele, nesupusi parintilor, neintelepti, calcatori de cuvant, fara dragoste, fara mila. acestia . sunt vrednici de moarte. ", si care este valabila si lumii in care astazi traim, constituie semnalul de alarma tras teolo­giei si teologilor acestui inceput de mileniu in constientizarea rolului si a impli­carii lor in viata lumii contemporane.

 

De ce arata astazi atat de hidos chipul acestei lumi, daca in mijlocul ei exista teologie si teologi, vorbirea despre Dumnezeu, cat si cei chemati sa o rosteasca, este o intrebare provocatoare si poate singura care se va pune teologiei acestui veac. Nu cumva teologia a fost pana acum mai mult provocata, decat a provocat, tocmai pentru ca a fost mai mult stiinta? Dar ce trebuia sa fie sau ar trebui sa in­semne teologia prezentului, cat si a viitorului, este intrebarea la care voi incerca un raspuns in cele ce urmeaza.

 

Teologia ca stiinta - pozitii critice. Dintotdeauna teologia a fost considerata o stiinta ca si filosofia, dealtminteri. De fapt, Platon si Aristotel considerau filosofia cea mai inalta stiinta. Ca raspuns probabil, Toma d'Aquino numeste, pe de alta parte, teologia "regina a stiintelor", teologia revelata incoronand adeva­rurile metafizice sau teologia naturala, despre care el sustinea ca deriva din obser­vatia empirica.

 

In definitia ei clasica, stiinta indemna orice subiect definit clar, care contine cunostinte valabile, transmisibile de la o generatie la alta. De aceea, stiinta nu s-a limitat la o singura metodologie specifica; fiecare stiinta elaborandu-si continutul printr-o metoda adecvata subiectului propriu.

 

Dar cand empirismul speculativ a contrazis, in loc sa accepte Revelatia divina si cand tomismul a luat in final un curs mai putin convingator, au aparut voci critice la adresa definitiei tomiste a teologiei. In acest sens, Karl Barth a re­actionat pana la extrema opusa: teologia, afirma el, nu a fost niciodata regina stiintelor, nici macar o stiinta teoretica. Mai mult, K. Barth condamna filosofia in toto, cel putin in primele sale scrieri, ignorand realitatea absoluta. Cautarea filosofica a cunoasterii transcendente era respinsa de K. Barth ca fiind arbitrara si gresit indrumata. Dumnezeu, insista el, trebuie sa fie cunoscut nu pe cale cogni­tiva, ci printr-un raspuns personal al credintei la Revelatia divina dialectica. Pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu, filosoful trebuie sa inceteze, de fapt, sa mai filosofeze, ci sa incerce sa devina teolog. Barth intuia, astfel, de fapt, o alta dimen­siune a teologiei, decat cea de pura stiinta, aceea contemplativa, dar pe care n-a putut sa o abordeze niciodata.

 

K. Barth nu s-a multumit numai sa respinga teoria conform careia teologia autentica isi elaboreaza afirmatiile pe baza unei examinari inductive a experientei religioase, dar a si insistat ca teologia nu constituie un studiu rational, stiintific. Pentru el, rolul filosofiei in slujba teologiei este nul, limitandu-se la prezentarea nepotrivirilor si inconsecventelor alternativelor speculative ale revelatiei.

 

In ciuda zeloaselor insistente a unor teologi ai secolului al 19-lea ca teologia sa fie socotita o stiinta si a efortului sustinut a altor teologi ai veacului al 20-lea de a o califica drept "o stiinta", in cel mai strict sens al cuvantului, K. Barth se pronunta din nou aratand ca, inainte de anul 1686 nici un savant protestant nu a numit teologia "stiinta". Teologia, sustine acelasi teolog, isi are propria metoda distinctiva si nu poate prelua pentru sine metodele concrete ale altor domenii de activitate; ea trebuie sa impuna respect, ca si celelalte discipline de studiu, prin fi­delitatea cu care-si aplica propria metodologie.

 

Problema daca teologia trebuie sa fie considerata drept stiinta sau daca tre­buie privita ca total independenta sau neangajata fata de asa-numitele stiinte ne­teologice, cum ar fi filosofia, istoria sau antropologia, spre exemplu, a ridicat si ridica importante probleme critice, Barth, spre exemplu, respinge teologia din randul stiintelor pe considerentul ca teologia nu recunoaste pentru ea autoritatea "conceptului universal al stiintei in vigoare astazi". Mai mult, el considera ca normele recunoscute ale stiintei sunt irelevante in cazul teologiei.

 

Teologul Hendrick G. Stoker are o alta parere despre teologie, ca stiinta, decat a exprimat K. Barth. Stocker distinge teologia ca fiind scientia prima inter pares, sau prima stiinta dintre toate celelalte, deoarece ea "se ocupa cu adevaruri absolute". A spune ca teologia este prima intre stiinte fiindca ea se intereseaza de Dumnezeul auto-revelat si de relatia Lui cu realitatea creata este probabil mai potrivit decat sa fie numita regina a stiintelor, si cu siguranta mai potrivit decat sa fie numita regina din motivele aratate de Toma d'Aquino.

 

Daca, totusi, teologia isi permite sa fie numita stiinta, ea nu-si poate asuma tot­odata obligatia de a se supune aprecierilor sub postulatul normelor valabile pentru celelalte stiinte, adica de a se accepta ca adevar general valabil doar acela care se supune argumentatiei logice, rationale, in concordanta cu rezultatele exacte ale cercetarii stiintifice. Din acest punct de vedere, afirmatia lui Gordon H. Clark "indife­rent daca teologia este sau nu o stiinta, daca indeplineste sau nu celelalte cinci nor­me, ea nu poate viola normele logicii, decat in schimbul durerii de a nu avea nimic de spus lumii de afara", este total gresita. in acest sens, ii dam dreptate lui K. Barth . care spunea ca "in calitate de teolog, el nu poate scapa de necesitatea (uneori n, n.) de a incalca logica, contradictia, coerenta". Adevarurile transcendente cu care opereaza nu pot fi supuse intotdeauna legilor logicii, ratiunii, metodelor empirice de cercetare.

 

Daca alinierea teologiei in randul celorlalte discipline umane implica din capul locului ideea ca in fiecare domeniu cu care teologia vine in contact, ea tre­buie sa-si conformeze continutul la ceea ce spun filosofii, istoricii sau psihologii in acel moment, atunci, certificandu-si legitimitatea stiintifica in felul acesta, nu si-ar semna teologia propriul ei certificat de deces, se intreaba Carl Henry.

 

K. Barth chiar avertizeaza impotriva tendintei de "cedare ravasitoare, chiar distrugatoare, a teologiei in fata conceptului general de stiinta", intrucat, spune el "teologia nu se poate pune intr-un raport sistematic cu alte stiinte, deoarece ea nu se poate considera ca facand parte dintr-un cosmos ordonat, ci doar ca substitut intr-unul neordonat". Barth are, aici, numai in parte dreptate, asertiunea lui ra­manand valabila doar in cazul in care teologiei, in calitate de stiinta, i s-ar cere sa-si alinieze rezultatele cercetarii ei, rezultatelor cercetarii stiintifice si sa-i fie accep­tate doar acelea care raspund exactitatii stiintifice, dupa o metodologie doar empirica a stiintei modeme. Din acest punct de vedere teologia nu este stiinta si nici nu-si poate revendica acest postulat.


Teologia poate fi numita "stiinta" doar in sensul ca ea opereaza cu adevarurile absolute, de dincolo de frontierele perceptiei, intr-un mod sistematic de prezentare a lor, urmarind prin aceasta o singura finalitate, si anume, facilitarea intelegerii lor de catre crestini, in scopul ordonarii vietii acestora, in tendinta lor spre comuniune cu Dumnezeu.

 

Dar intr-o lume, in care civilizatia moderna se agita permanent in legatura cu legitimitatea ultima a angajamentelor spirituale si morale, in care piata ideilor filosofice este supraincarcata; in care intelepciunea seculara este, in cazul cel mai bun, agnostica in ce priveste realitatea supranaturalului; in care starea de spirit prioritara in cercurile educationale este, implicit ori explicit, naturalista, iar ateis­mul generalizat, din sistemul educational, este rareori combatut de mass-media; intr-un secol in care scrierile religioase au inclus titluri precum Religion wilhout Revdation, de Julian Huxley, The Illusion of Immortality de Corliss Lamont si The Gospel of Christian Alheism de Thomas Altizer, o teologie, care sa fie perce­puta doar ca stiinta, nu mai este competitiva. Pentru a se impune si provoca ea tre­buie sa infatiseze si o alta dimensiune, cea contemplativa, de traire a adevarului revelat, de mult parasita de o insemnata parte dintre teologi.

 

De fapt, asa cum arata filosoful crestin francez Jean-Luc Marian, destinul intregii teologii se joaca in distributia diferita a accentelor intre cele doua compo­nente ale vocabulei "teologie"; ca atare teo-logicul se poate constitui in principiu ca teo-logic sau ca teo-logic. Este vorba, asadar de a vorbi despre Dumnezeu plecand de la logosul nostru (teo-logos) sau de a vorbi despre El plecand de la Dumnezeu, lasandu-L mai intai sa rosteasca El insusi, dupa propriul Sau Logos, pentru ca apoi sa imitam in logica noastra manifestarea Lui.

 

Asadar, ar exista, din acest punct de vedere, doua tipuri de teologie:

1.  - "theologia rationalis, naturalis" care vorbeste despre Dumnezeu, pe masura logosului nostru, o teo-logie filosofica, metafizica si stiintifica a ratiunii care pleaca de la sine si de la experienta lumii;

 

2.   -   "theologia  revelata,   divina,   supernaturalis" care  vorbeste  de la Dumnezeu, o teo-logie care adreseaza ratiunii si lumii autorevelarea biblica, sacramentala, ecleziala a Logosului. In istoria crestinismului aceste doua tipuri de teologie s-au confruntat si se mai confrunta si astazi.

 

Respingand, din manastiri, pe reprezentantii teologiei monastice inteleasa ca "intelepciune" experimentala, finalizata in "gustarea" mistica a lui Dumnezeu, sco­lasticii au mutat teo-logia ca "stiinta" (scientia) in universitati, transformand-o intr-un demers pur intelectual, delimitata de Scripturi, de Liturghie si viata spirituala. Rupandu-se astfel coerenta mistagogica a teo-logiei patristice s-au pus bazele unui adevarat divort intre experienta emotionala a credintei si interpretarea ei intelec­tuala, intre "devotio" si "doctrina", ceea ce a condus la pendularea intre scolastica si pietism, intre rationalism si sentimentalism religios. In acest caz, transformarile discursului teo-logic sunt discutate exclusiv din perspectiva modificarii paradig­melor epistemice si culturale ale diferitelor epoci istorice, de la iudeo-crestinism la postmodernism, trecand prin Origen, Toma d'Aquino, Luther si protestantismul liber iluminist. Pana astazi, plecand de la statutul ei universitar, si in confruntare cu teoriile moderne ale stiintei (pozitivismul logic, filosofia analitica, rationalismul critic, teoria criticii etc), teologia occidentala accentueaza insistent dimensiunea epistemica si statutul de "stiinta" al teologiei. Astfel, s-a ajuns in Occident de la teo-logia ca stiinta (teoretica deductiva) la stiinta ca teo-logie.

 

Teologia - contemplatie si traire. Demersul acestui subcapitol nu vizeaza elu­cidarea si concluzionarea celor afirmate anterior, ci interpretarea si propunerea de solutionare a unei situatii critice actuale, drama teologiei contemporane academice moderne generata de aporiile insurmontabile aparute prin transformarea ei doar in disciplina de studiu universitara. Asadar, diagnoza acestei caderi in neautenticitatea si propunerea unui remediu pentru depasirea impasurilor structurale ale mentalitatii culturale moderne, reflectate in criza teologiei academice contemporane urmareste revenirea la modul autentic de teologhisire al Bisericii vechi si al Sfintilor Parinti ca "deslusire" si "traire a Tainei" este scopul reflectiilor care urmeaza.

 

Pentru exemplificare as face referire doar la unul din teologii crestinismului veacului de aur al Bisericii, si anume la Sfantul Grigorie de Nazianz.

 

Pentru el, teologia este un act spiritual rezultata dintr-o experienta spirituala, contemplativa a trairii misterului treimic. Ea este, deci, apofatica si treimica. Pentru el, conditia sine-qua-non a putintei teologhisirii despre Dumnezeu este calea curatirii de patimi. In acest sens, el spune: "Este lucru mare a vorbi despre Dumnezeu?! Dar si mai mare este sa te curati pe tine insuti pentru Dumnezeu, ca sa fii luminat de lumina cunostintei. Vrei sa devii candva teolog si vrednic de dumnezeire? Inalta-te prin vietuire. Castiga prin curatire pe Cel Prea inalt.".

 

Asadar, potrivit acestei viziuni, crestinismul, ca si teologia, este o scoala a contemplatiei in care fiecare crestin, dar mai ales teolog isi are, sau isi poate avea, partea sa la experienta misterului trait intr-un mod diferit si de intensitati diferite, pe masura curatirii sale. Acest fapt este ilustrat magnific de Grigorie de Nazianz in tratatul sau Despre Preotie, in Cuvantul de aparare, dar mai ales de explicare a fugii sale in Pont, dupa hirotonirea sa intru preot: "Trebuie sa fiu eu insumi mai intai curat, ca sa pot curati pe altii. Sa fiu eu intelept, ca sa inteleptesc pe altii. Sa fiu eu lumina, ca sa luminez pe altii. Sa fiu eu aproape de Dumnezeu, ca sa pot apropia de El pe altii. Sa fiu eu sfant, ca sa pot sfintii pe altii".

 

Sintetizat spus, profilul ideal al teologului, care trebuie sa faca in vremurile de acum teologie, si nu doar stiinta, pentru a putea provoca lumea prozaicului cotidian si a fi perceput de ea, s-ar putea prezenta cam asa: "Teolog adevarat este acela care marturiseste despre ceea ce a vazut el insusi din Dumnezeu. Teologul este acela care vorbeste despre Dumnezeu nu din ceea ce a citit sau auzit despre El, ci din ceea ce vede el. Teologul comunica si reflecta lumina dumnezeiasca dupa ce mai "intai insusi Dumnezeu s-a reflectat in el".

 

In acelasi context, socotesc potrivit sa amintesc si faptul ca teologul autentic nu poate sa fie decat omul prin excelenta al rugaciunii. In acest sens Sfantul Evagrie Ponticul scria: "Daca esti teolog (daca te ocupi cu contemplarea lui Dum­nezeu) roaga-te cu adevarat; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog".

 

Altfel spus, teologia nu rezulta dintr-o tesatura conceptualista, desi ea presu­pune si studiu aprofundat si sistematic, stiintific, in cele din urma, ci ea este mai ales un act spiritual, care inseamna rugaciune, contemplatie, asceza, experienta li­turgica, studiu, cunoastere a lumii si a omului. O teologie conceptualista este si o teologie nihilista, negand relatia dinrtre credinta si viata.

 

Desprins de dimensiunea verticala a acestei experiente duhovnicesti vii, ne­calauzit de spiritualitatea contemplativa a Parintilor discursul teologic devine orice, numai teologie si marturie autentica a Bisericii, nu. In acest caz, teologia se dizolva in antropologie, eclesiologia in sociologie, dogmatica se transforma in filosofie religioasa, exegeza biblica in filologie si critica literara, liturgica in isto­rie a artelor, predica in retorica goala, morala intr-un cod etic, conventional, for­malist sau pietist, canoanele in jurisprudenta etc. Singura experienta duhovni­ceasca si nu un simplu conformism exterior, pur formal cu textul biblic, cu formulele dogmatice sau tipicul liturgic, transforma teologia in marturie existentiala vie si ofera garantia unitatii ei fiintiale.


Totusi, din cele aratate mai sus, nu trebuie insa, sub nici o forma, inteles faptul ca Sfintii Parinti, Biserica Ortodoxa, in general, s-ar pronunta numai pentru o teologie pur spirituala, harismatica, antistiintifica si antirationala. Sfintii Parinti si Biserica Ortodoxa concep teologia atat ca experienta contemplativa a realitatilor dumnezeiesti prin curatire, rugaciune, iluminare, meditatie, cat si propovaduirea convigatoare a acestei experiente, si aprofundarea si sistematizarea stiintifica din ratiuni didactice si apologetice a continutului acestei propovaduiri, totul in perspectiva slujirii omului si a intregului univers.

Altfel spus, mai rezumativ, notiunea completa a teologiei poate fi reprezentata ca un "tetraedru", alcatuit din 4 dimensiuni fundamentale constitutive: contemplativa, kerigmatica, epistemica si diaconica, dintre care prima, orientata pe verticala nediscursiva a apofatismului, asigura identitatea propriu-zisa religioasa si teologica a ei, iar celelalte trei, discursive si orientate pe orizontala, sunt indispensabile ancorarii si transpunerii acestui mesaj in lume.

Asadar, pastrand continuitatea cu traditia vechii Biserici, Biserica Ortodoxa promoveaza o teologie a prezentului, atat epistemica, cat mai ales diaconica si de traire a adevarului revelat, exprimata intr-o vie si contemplativa teologhisire, dar care tine seama de realitatile existentei umane.

In concluzie, fara o teologie stiintifica bine dezvoltata, pentru care opineaza si Carl Henry, dar in acelasi timp si traita si marturisita intr-o vie si autentica experienta cu Dumnezeu, Biserica nu va putea face fata, acum, la inceput de Mileniu trei, dar mai ales in viitor, problemelor, interogatiilor si contestatiilor lumii contemporane, secularizata, careia este chemata sa-i vesteasca "Evanghelia slavei lui Hristos" (2 Cor. 4, 4). Iar, teolog, astazi, nu mai poate fi decat acela care depaseste nivelul pur discursiv si conceptual al stiintei sale, convertindu-l in limbajul nascut din intalnirea personala, a experientei personale cu Dumnezeu, intrucat raul teologic poate sa rezide nu in stiinta ca atare, ci in separarea ei de baza contemplativa vie, doxologica.

Centralitatea liturgic-sacramentala a Misterului in adevarata teologie atrage dupa sine o rasturnare radicala a pretentiilor metodelor stiintifice de a controla calea spre adevarul existentei; ea face ca demersul teologic autentic sa fie cel practic, al unei mistagogii liturgice si contemplative al carei scop este "trairea" si "simtirea Tainei" care are drept scop potentarea ei mistica, iar nu reducerea ei speculativa, abstracta.

Ethosul teologic este unul al ex-centrarii de sine al teologului si al re-centrarii ratiunii si cuvintelor sale pe misterul de negrait al Ratiunii si Logosului divin, El insusi viu intr-o existentialitate extatica, cea a Sfintei Treimi. Adevarata teologie este legata decisiv de putinta transgresarii circulare de la cuvinte la Cuvantul, si de la Cuvantul, din nou, la cuvinte. In acest caz, teologia se scrie mereu "plecand de la un altul decat ea insasi, deturnandu-l pe autor de la sine insusi si facandu-l sa scrie chiar in afara lui, pentru ca trebuie sa scrie nu despre ceea ce este sau stie, in vederea a ceea ce vrea el, ci in, pentru si prin ceea ce primeste si in nici un caz nu stapaneste".

Asadar, teologia nu poate viza alt progres decat propria ei convertire la Cuvantul divin, in care caz ea devine doxologica, valorificand Cuvantul intr-o autentica traire a Lui. Ea nu este un lucru care tine pur si simplu de invatatura si eruditie, chiar daca riscam sa pierdem mult din bogatia traditiei teologice daca dispretuim eruditia; teologia este mai degraba simtirea mintii credincioase ingemanata cu dreapta asezare a inimii. Teologia este incercata si vadita intr-o viata care traieste aproape de taina lui Dumnezeu in Hristos, intr-o viata care pastreaza pentru toti oamenii o marturie data tainei care e obiectul credintei noastre si care, pe cat este deslusita, trezeste in inima o simtire de infiorata mirare care e lumina in care vedem lumina.

Credem ca numai aceasta poate sa fie teologia Mileniului III, singura in fata careia lumea se mai poate intreba, rascolita fiind prin mirare.

Pr. conf. dr. Stelian Tofana

 

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2110

Voteaza:

Teologia mileniului III - o teologie a provocarilor? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE