Patologia imaginatiei

Patologia imaginatiei Mareste imaginea.

Patologia imaginatiei

 

Imaginatia este una dintre facultatile de cunoastere ale omului, una dintre cele mai elementare. Functia ei fireasca este de a-i permite omului reprezentarea lucrurilor sensibile asa cum sunt ele. Ea este deci direct legata de simtire si de cele care cad sub simturi. Ea transforma senzatiile in imagini si ii permite omului sa aiba, sub forma unei imagini, o reprezentare a ceea ce percepe. Ii permite, de asemenea, in legatura cu memoria, sa-si reprezinte amintirile ramase in urma celor percepute.

 

Imaginatia este, pe de o parte, aceasta facultate a omului de a transforma perceptiile in imagini corespunzatoare si de a le reproduce, atunci cand memoria le-a pastrat si, pe de alta parte, ea este si capacitatea de a produce, prin combinarea mai multor imagini astfel obtinute, luate in intregime sau numai in parte, imagini cu totul noi.

 

Imaginatia este astfel capabila sa capete trei forme: cea a unei imaginatii producatoare de imagini, a unei imaginatii reproductive si a unei imaginatii creatoare, fiecare dintre ele bazandu-se pe cea precedenta. Sub cele doua ultime forme, in conditiile particulare ale somnului, ea produce visele. In starea primordiala a omului, imaginatia sa era exclusiv legata de reprezentarea creaturilor existente. Facultate indispensabila in cadrul relatiilor sale necesare cu acestea, ea nu constituia la inceput un obstacol in relatia omului cu Dumnezeu si nu-l indeparta in nici un chip de El Caci omul fiind pe atunci nepatimitor, in starea in care fusese creat, el nu cunostea "inchipuirea necuviincioasa", care "se opune... lucrarii unitare si neinselatoare a mintii"; imaginile produse de el ramaneau "simple", adica nu erau legate de nici o patima, asa incat nu trezeau nici o patima si nici nu erau starnite de ele. Astfel, imaginile isi aveau rostul lor in cadrul contemplarii naturale, transparente la logoi (sau ratiunile duhovnicesti) fapturilor si la energiile dumnezeiesti, percepute in chip nemijlocit si contemplate de mintea lui Adam in reprezentarea creaturilor, si care ii slujeau pentru a-L slavi pe Dumnezeu in creatia Sa si pentru ca s-o uneasca pe aceasta cu El, potrivit proniei Sale. in starea sa originara, omul dispunea de o "inchipuire cuviincioasa", intorcand spre bine miscarile acesteia, atunci cand folosea imaginile nascute din vederea fapturilor pentru a se inalta pe sine si a le inalta si pe ele la Creatorul lor.

 

Din aceasta "inchipuire cuviincioasa" izvorau, in somnul sau, "visurile curate". Omul fiind nepatimitor, aceste vise se caracterizau prin curatia lor, fiind constituite din imagini sau din combinatii de imagini "simple", care-i vadeau sanatatea sufletului, cum spune Sfantul Maxim: "Cand sufletul incepe sa-si simta sanatatea proprie, incepe sa vada si nalucirile din visuri ca pe niste lucruri simple, care nu-l mai tulbura". In cadrul contemplarii naturale, aceste vise primeau si forma vederilor, ansambluri de imagini stabile, net structurate si ordonate, insuflate de Dumnezeu, cu un inteles duhovnicesc limpede si care, prin caracterul lor simbolic, il inaltau pe om, chiar in somn, la Dumnezeu. Ceea ce spune Sfantul Maxim despre vise, Sfantul Diadoh al Foticeei spune despre asemenea vederi, anume ca sunt dovezi de sanatate a sufletului: "Vederile din vis care sunt trimise sufletului de iubirea lui Dumnezeu sunt marturiile neinselatoare ale unui suflet sanatos".

 

Daca imaginatia isi afla locul in cadrul contemplarii naturale, cand este vorba despre cunoasterea directa a lui Dumnezeu, ea trebuie inlaturata cu totul, caci Dumnezeu este transcendent oricarei fapturi, deci oricarei intelegeri, oricarei gandiri si a fortiori oricarei reprezentari sub forma de imagine sau chip. "S-a spus ca nu poate exista nici o inchipuire despre Dumnezeu. Caci Dumnezeu este pururea mai inalt decat toate si dincolo de orice cugetare", spune scoliastul Sfantului Dionisie Areopagitul.

 

Cresterea duhovniceasca a omului implica deci depasirea chiar a acestei imaginatii bune, o data cu depasirea lumii sensibile. Atitudinea primului om fata de imaginatie era cea descrisa de Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol, atunci cand vorbesc despre cei care, reinnoiti in Hristos, au redobandit starea initiala a umanitatii si inainteaza pe aceeasi cale pe care trebuia sa mearga Adam spre desavarsirea care i-a fost menita omului de Dumnezeu, la creatie: "Cei care au inaintat cu timpul, resping si alunga in intregime inchipuirea necuviincioasa, impreuna cu cea cuviincioasa, prefacand-o si topind-o in cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Ps. 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate 'chipurile, datorita predarii ei in stare simpla lui Dumnezeu sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El". Unirea cu Dumnezeu in contemplare nu este posibila, dupa cum vom vedea ulterior, decat in rugaciunea curata, acea rugaciune care implica, pe de o parte, nepatimirea, iar pe de alta, absenta oricarei reprezentari, de orice natura, a oricarui gand si, in primul rand, a imaginatiei, legate nu numai de lucrurile sensibile si/sau lumesti, ci chiar de Dumnezeu insusi. La acest nivel al contemplarii, imaginatia inceteaza si in timpul somnului. Omul se afla in permanenta strans unit cu Dumnezeu si chiar in somn sufletul lui vegheaza. Vederile sunt inlocuite cu descoperiri dumnezeiesti. "Cel ce e luminat de Duhul Sfant fie ca privegheaza, fie ca doarme, priveste cu trezvie si cu intelegere, bunatatile acelea "pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (l Cor. 2, 9), la care doresc si ingerii sa priveasca (l Pt. l, 12)", scrie Sfantul Simeon Noul Teolog. Dar aceste descoperiri dumnezeiesti nu mai sunt constituite din imagini si nu mai pun in lucrare imaginatia, ci sunt produse in mintea omului deplin induhovnicit de Duhul insusi, si de aceea "ele nici n-ar trebui sa se mai numeasca vise, ci cu adevarat vederi si descoperiri".

 

Prin pacatul stramosesc, imaginatia devine pentru om un mijloc de separare de Dumnezeu. Omul incepe de-acum sa-si umple mintea, golita de Dumnezeu, cu produsele imaginatiei sale. Lucrul acesta este adevarat mai ales in cazul imaginatiei creatoare. Nu putem decat sa reamintim aici explicatia data de Sfantul Atanasie cel Mare, potrivit careia sufletul, neputand ramane nemiscat si fara sa aiba ceva spre care sa se indrepte, dupa ce s-a indepartat de Dumnezeu, catre Care il purta initial firea sa, a inceput sa-si imagineze obiecte pentru nazuintele sale: "Firea nu se mai misca pe calea virtutii, nici ca sa vada pe Dumnezeu, ci, gandind la cele ce nu sunt, preface ceea ce e in puterea ei, folosindu-se rau de aceasta pentru poftele pe care le-a nascocit ...)", "raul nu este de la Dumnezeu, nici n-a fost in Dumnezeu, nici n-a fost de la inceput, nici nu exista vreo substanta a lui, ci oamenii, respingand gandul binelui, au inceput sa gandeasca si sa-si nascoceasca cele ce nu sunt (...) sufletul oamenilor, inchi-zandu-si ochii prin care poate vedea pe Dumnezeu, si-a nascocit cele rele, in care se misca si nu stie ca nu face nimic, desi i se pare ca face ceva. Caci da un chip celor ce nu sunt si ceea ce s-a savarsit nu ramane cum s-a savarsit, ci, precum s-a stricat asa si apare. Pentru ca sufletul a fost facut ca sa-L vada pe Dumnezeu si sa fie luminat de El. Dar in locul lui Dumnezeu el a cautat cele stricacioase si intunericul".

 

Cazand din cunoasterea lumii spirituale, omul isi construieste prin inteligenta si imaginatia sa o lume fantasmatica, de care se alipeste cu atat mai mult cu cat ea corespunde dorintelor si patimilor care l-au cuprins. Astfel, omul cazut se instraineaza intr-o lume ireala, si "nimic din ceea ce se vede nu vedem asa cum este, ci, potrivit inchipuirilor noastre mincinoase, luam unele lucruri drept altele, asa amagind lumea pe cei care o iubesc fara nici o grija, prin chipurile si infatisarile ei cu totul inselatoare".

 

Dar mintea omului cazut, din care a fost scos Dumnezeu, mai este plina si de imaginile din lumea sensibila, pe care i le reprezinta imaginatia legata de memorie. Alipit in chip patimas de lumea sensibila, o lume inchisa in ea insasi, care nu i-L mai descopera pe Creatorul ei, omul ii cade cu totul prada. Imaginile pe care le are din aceasta lume, in urma perceptiei sau a amintirilor, nu mai sunt cele pe care le avea Adam inainte de cadere, adica transparente pentru energiile dumnezeiesti, nu mai sunt prilejuri de neincetata aducere-aminte de Dumnezeu, nu-l mai inalta spre El, ci sunt cu totul si cu totul opace, instrainat printre obiectele reduse la dimensiunile lor materiale, mintea sa este fara incetare populata si bantuita de multimea gandurilor legate de ele si de imaginile lor. Iar aceasta se intampla nu numai atunci cand este treaz, ci si in somn, cand este napadit de inchipuirile din vise.

 

Imaginatia, aflata in legatura cu o memorie ea insasi pervertita si nemaifiind, potrivit firii sale, o facultate anexa in procesul cunoasterii, ajunge sa stapaneasca mintea si o sileste sa-i urmeze, instrainand-o. Atunci "mintea rataceste mereu din nalucire in nalucire, caci atunci cand se stinge una, din ea rasare alta". Imaginatia pune stapanire pe minte in multe feluri. "De aceea, spun Sfintii Calist si ignatie Xanthopol, dumnezeiestii Parinti vorbesc de multe ori despre ea si impotriva ei. Sfintii de mai inainte au socotit-o asemenea miticului Dedal ca o inchipuire cu multe chipuri si multe capete, asemanatoare hidrei (...) Caci blestematii ucigasi, strabatand si trecand prin ea, intra in comunicare cu sufletul, facandu-l un fel de stup de viespi si o pestera de ganduri sterpe si patimase"

 

Prin aceasta, nu numai ca ea "se opune foarte mult rugaciunii curate a inimii", dar nici nu mai lasa vreun loc pentru gandul si amintirea de Dumnezeu, care, in chip firesc, ar trebui sa-si afle locul in sufletul omului. Sfantul Varsanufie aseamana sufletul, asa cum a iesit el de la Dumnezeu, adica indeletnicindu-se numai cu aducerea-aminte de El, cu "o scandura gata zugravita", care nu mai primeste nici un alt chip si nici o alta culoare. In starea decazuta a omului insa, lucrurile se petrec cu totul dimpotriva: pictura cea frumoasa este in intregime mazgalita de imaginatie cu chipuri si forme nascocite de ea, nemaila-sand sa se vada nimic din ceea ce era la inceput.

 

In viata launtrica a omului cazut, imaginatia ajunge sa ocupe un loc atat de mare si sa aiba un rol atat de nefast pentru ca ea se manifesta in stransa legatura cu patimile. "Caci acum omul se misca in jurul nalucirilor irationale ale patimilor", arata Sfantul Maxim Marturisitorul. Pe de o parte, imaginatia trezeste patimile, dandu-le hrana care le face sa lucreze si sa sporeasca. Pe de alta parte, patimile suscita in chip deosebit lucrarea si plasmuirile imaginatiei; pentru ca se hranesc mai ales cu aceste inchipuiri, patimile imping imaginatia sa zamisleasca imaginile care le sunt potrivite - fie ele vechi sau noi - si care le aduc desfatarile pe care le cauta.Sfantul Maxim Marturisitorul constata ca: "Precum mintii celui flamand i se naluceste numai paine, iar celui insetat numai apa, la fel celui lacom i se nalucesc tot felul de mancari, iubitorului de placeri forme de femei, iubitorului de slava desarta cinstiri de la oameni, iubitorului de argint, castiguri, celui ce tine minte raul, razbunare asupra celui ce l-a suparat, pizmasului, necazuri asupra celui pizmuit si asa mai departe in toate celelalte patimi".

 

Aceasta se intampla si in starea de veghe, dar mai ales in somn. Cu "gandurile nesanatoase" se intampla la fel ca si cu bolile, caci "bolile trupului nu sunt contractate chiar in momentul cand se ivesc, ci mai inainte", arata Sfantul loan Casian; aceste ganduri sunt "semnul unei boli care zacea inauntru, ascunsa in cele mai adanci alcatuiri ale sufletului (...) adusa la suprafata de odihna somnului, vadindu-se astfel fierbintelile ascunse ale patimilor de care ne-am imbolnavit, hartuiti de cugetari nesanatoase". Nevoitorii stiu bine ca visele sunt zamislite de imaginatie in legatura cu obisnuintele trupului si ale sufletului; in acest din urma caz, ele sunt fie- recompuneri ale unor resturi de amintiri, cel mai adesea legate de ocupatiile si de grijile din starea de veghe,f ie, legat de puterea poftitoare, mijloace de satisfacere a dorintelor, fie, in legatura cu puterea irascibila, ca reactii la mania sau temerile resimtite, daca este vorba despre cosmaruri. Astfel, Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cele ce ocupa sufletul sau cele in care petrece el in stare de veghe, acelea retin inchipuirea si cugetarea lui si in somn". Sfantul Nichita Stithatul remarca si el ca "dupa preocuparea omului dinlauntru si dupa grijile lui sunt si miscarile trupului si nalucirile mintii" din timpul viselor.

 

Iar Sfantul Maxim precizeaza: "Cand creste pofta, mintea isi naluceste materiile placerilor in vremea somnului; iar cand creste iutimea, vede lucrurile pricinuitoare de frica". Sfantul Simeon Noul Teolog scrie in acelasi sens: "Cand partea poftitoare a sufletului e impinsa spre patimile desfatarilor si spre placerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si in vis. Iar cand iutimea sau mania sufletului e infuriata impotriva semenilor, viseaza atacuri, razboaie si lupte intre serpi si certuri ca la judecata cu dusmanii. Cand, in sfarsit, ratiunea lui se inalta prin trufie si mandrie, isi inchipuie rapiri inaripate in aer, sederi si domnii pe tronuri inalte, pasiri inaintea poporului in fruntea unor care de lupta". Sfantul Nichita Stithatul arata inca si mai precis legatura dintre vise si diferitele patimi: "Daca cineva are sufletul iubitor de cele materiale si de placeri, isi naluceste castiguri de lucruri si de bani sau chipuri de femei si impreunari patimase, din care vine imbracamintea patata si intinaciunea trupului. Iar daca are sufletul lacom si iubitor de argint, vede totdeauna aur si pe acesta il doreste, se lacomeste dupa dobanzi si le asaza in vistierii, dar se vede si osandit ca un om fara mila. Daca are un suflet inclinat spre manie si dusmanie, este urmarit de fiare si de serpi veninosi si e napadit de temeri si spaime. Iar daca are sufletul ingamfat de slava desarta, isi naluceste laude si primiri din partea multimii, scaune de stapanire si de conducere si le socoteste, chiar cand e treaz, pe cele ce inca nu le are, ca si cand le are sau le va avea cu siguranta.

 

Daca e cu sufletul plin de mandrie si de trufie, se vede pe sine purtat in trasuri stralucitoare si uneori zburand in vazduh si pe toti ii vede tremurand de covarsirea puterii lui." Astfel, prin prezenta si formele pe care le iau, visele ne descopera care si cat de puternice sunt patimile noastre care le zamislesc, aratand in chip vadit faptul ca sufletul este bolnav si chiar de ce boala sufera si care parte a sa este vatamata in special, asa cum scrie Evagrie: "Atunci cand, in inchipuirile somnului, demonii atacand partea poftitoare a sufletului ne arata (iar noi dam buzna spre ele) intruniri ale cunoscutilor si ospete ale rubedeniilor, coruri de femei si cate si mai cate (imagini) de felul acesta, atatatoare la placeri, inseamna ca partea cu pricina e bolnava si patima teribil de puternica. Arunci cand, dimpotriva, ne tulbura partea patimasa a iutimii, silindu-ne sa umblam pe drumuri prapastioase, scotandu-ne in cale oameni inarmati, precum si fiare veninoase si carnivore, iar noi, ingroziti de aceste drumuri si haituiti de fiarele si oamenii cu pricina, scapam cu fuga, (inseamna ca trebuie) sa ne ingrijim de partea patimasa a iutimii".

 

In cadrul acestei indoite legaturi a imaginatiei cu patimile, demonii, dupa cum arata Sfintii Parinti, joaca si ei un rol important, fie impingandu-l pe om in astfel de inchipuiri, ca raspuns la patimile sale si prin mijlocirea lor, cum tocmai am aratat, fie iscand in el chipuri si naluciri, cu scopul de a starni patimile. In acest ultim caz, se poate intampla ca ei sa puna in cugetul omului, in somn, ca si in starea de veghe, imagini cu totul noi pentru el, care nu sunt legate nici de vreo perceptie din prezent sau din trecut, nici create de el insusi, si pe care intr-un anume fel cugetul este silit sa le primeasca. Scopul acestora este sa-l impinga pe om in greseli noi sau sa-l puna pe calea unor noi rautati, pe care nu umblase inca. In toate aceste cazuri insa, duhurile cele rele vor sa-l rataceasca pe om si sa-l tina departe de Dumnezeu.

 

Nalucirile imaginatiei apar ca principala forma pe care o iau momelile si indemnurile diavolesti spre pacat: daca in textele ascetice gandurile sunt asociate deseori cu inchipuirile, aceasta se intampla tocmai pentru ca cel mai adesea gandurile sunt, de fapt, simple inchipuiri sau isi au izvorul in ele. De aceea, imaginatia este pentru ispite principala poarta de intrare in suflet. "Sfintii de mai inainte au socotit-o... ca pe un pod al demonilor", arata Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol. Iar Sfantul Isihie Sinaitul scrie asa: "Diavolii ne duc pururea spre pacatuire prin nalucire si minciuna"; "neavand fantasia la dispozitie, Satana nu poate fauri ganduri mincinoase, pentru a le infatisa mintii spre amagire mincinoasa".

 

Imaginatia este principalul instrument al lucrarii diavolesti impotriva sufletului, fie in starea de veghe, fie in somn; prin ea diavolii il hartuiesc pe om, cautand nu numai sa-l impinga in pacat sau sa-i trezeasca si sa-i atate patimile, ci si sa-l umpe de tulburare in felurite chipuri, trezind in el mai ales tristete, neliniste si ingrijorare, amagindu-l si facandu-l sa rataceasca din pricina multimii nalucirilor, ajungand chiar sa-l inrobeasca cu totul. Sfantul Isihie Sinaitul spune chiar ca imaginatia a pricinuit in principal caderea omului: "Si asa l-a despartit pe Adam de Dumnezeu, dandu-i nalucirea demnitatii dumnezeiesti. Si la fel obisnuieste sa-i amageasca vrajmasul mincinos si viclean pe toti cei ce pacatuiesc". Vedem aceasta intr-o istorisire din Apoftegme, : "Se spune despre un Batran ca a venit la Schit avand cu el pe fiul sau, prunc, care nu stia ce este femeia. Cand a crescut, diavolii i-au aratat chipuri de femei, iar el i-a spus tatalui sau, care s-a mirat foarte. Odata, ducandu-se in Egipt cu tatal sau si vazand femei, i-a spus acestuia:"Parinte, acestea sunt cele care vin noaptea la mine la Schit (...)". Iar Batranul s-a minunat de viclenia demonilor, care in pustia aceea ii aratau chip de femeie".

 

Adam inca de la crearea sa a fost ispitit de Cel Rau, cunoscand deci ispitirile aduse de acesta prin mijlocirea imaginatiei, inainte de caderea in pacat insa, el nu le dadea nici o atentie, nu sta la vorba cu ele si a fortiori nu consimtea sa le urmeze. Astfel, el nu cunostea "inchipuirea necuviincioasa", imaginatia sa neajungand la rau. Omul cazut, dimpotriva, primeste indemnurile rautatii si le insuseste si-si hraneste imaginatia cu ele, zamislind si dezvoltand imaginatia pacatoasa, pe care am descris-o mai inainte, predandu-se astfel cu totul lucrarii diavolesti si urmarilor ei nenorocite.

 

Sfintii Parinti subliniaza astfel responsabilitatea omului in ceea ce priveste pervertirea imaginatiei sale, care duce la imbolnavirea ei: din pricina ca n-a ramas credincios poruncilor dumnezeiesti, n-a mai ascultat de glasul lui Dumnezeu, nu si-a ferit inima de cugetele straine, pe scurt, pentru ca n-a ramas treaz si veghetor, omul a facut din imaginatie, care i-a fost data ca un fel de punte spre Dumnezeu, "o punte pentru demoni".

 

Atata vreme cat omul nu-si regaseste trezvia, adica vigilenta care caracteriza natura sa in starea cea desavarsita si deplin sanatoasa, inima ii ramane deschisa la momelile mincinoase ale Celui Viclean, aduse prin mijlocirea imaginatiei, fiind napadit ziua si noaptea de imagini care-i fac mintea sa rataceasca si o abat de la rostul ei, instrainand-o si tinand-o departe de Dumnezeu. Din faptul ca omul isi imagineaza cele care-l indeparteaza de Dumnezeu, se vede nu doar simpla imbolnavire a imaginatiei, ci faptul ca sufletul sau in intregime este bolnav.

 

Jean Claude Larchet

Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

 

15 Februarie 2016

Vizualizari: 4431

Voteaza:

Patologia imaginatiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE